Cine este România mea?

Când am citit la Madelin cine este pentru ea personajul-trup România, o provocare pornită de la Împricinatul cu Corn, am fost tentată să-mi imaginez eu un personaj. Să-i aleg culoarea ochilor, grimasele, ticurile verbale, obiceiurile, familia, prietenii. După care mi-am dat seama: el chiar există în viaţa mea, nu mai e nevoie să mai adaug eu nimic. Trăind alături de România mea multe ore pe zi, am avut ocazia să o cunosc în profunzime, mai ales că eu sunt atentă la tot felul de detalii.

Personajul meu e femeie, de vârsta a doua, născută într-o familie de mic burghezi orăşeni şi şi-a asumat cu mândrie această etichetă. Mai ales după 89. Nu au interesat-o niciodată rădăcinile care cu siguranţă au pornit de la ţară, pentru că nu s-a identificat niciodată cu nevoile alea de bază ale ţăranului: să aibă o gospodărie frumoasă, pământ în care să sădească o sămânţă de al cărei fruct să se bucure toamna. Ba a avut şi fată în casă când era mică şi de aici i-a intrat în cap că sângele ei e mai nobil decât al vulgului. A făcut şcoală, nu i s-a potrivit cea germană, unde trebuia să înveţi temeinic, să ai disciplină, ambiţie, aşa că s-a mutat la o şcoală de muzică. Ceva talent avea, dar fără pic de dorinţă de a munci, de a-şi cultiva talentul, de a transpira pentru rezultate, nu i-a ieşit nimic din asta. A, ba da. A rămas cu impresia că are o vastă cultură muzicală şi artistică, aşa că îşi ia în fiecare an abonament la Festivalul Enescu, de unde se întoarce cu o grămadă de bârfe despre ce purta lumea pe acolo şi cu replica "e, nu am plecat nicăieri în concediu, că doar mă ştii, eu toamna merg la Enescu". A făcut şi facultate, de filologie, şi deşi acum întreabă pe alţii cum se scrie corect gramatical ceva în engleză sau pe unde se pun şi nu se pun virgulele în limba română, vorbeşte cu suficienţă despre ce şcoală se făcea acum 30 de ani, nu ca acum când orice prost ia o diplomă. Obligată cumva de societate, după şcoală a fost profesoară la ţară. Unde şi-a găsit prima vocaţie: să ţipe şi să fie aspră dar severă cu bieţii copii de ţărani. Şi acum, după aproape 30 de ani mai povesteşte cu plăcere cum îi teroriza.

Are şi un frate personajul nostru, dar pentru că s-a însurat cu una pe care nu o place ea, şi-a îndepărtat şi bruma de familie. Nu o mai caută nepoţii, care oricum sunt nişte nulităţi prost crescute, că doar sunt ai ăleia.

După un an pe la ţară, a obosit de aşa viaţă, aşa că s-a măritat de convenienţă cu un domn descurcăreţ care i-a oferit slujba vieţii ei: casnică. Dormit până la 12, o ciorbiţă la repezeală, câte un pachet cu cafea bună din străinătate. Dacă pe soţ l-au mai căutat comuniştii pe la afaceri, are acum motiv să spună că a fost o victimă a securităţii. La fel şi cu revoluţia. Stând central, a ieşit să-şi ia o pâine, s-au tras câteva gloanţe şi acum e şi revoluţionară, chit că nu are certificat. Copii n-a făcut, că n-a avut nevoie de bătaie de cap. În schimb a divorţat, că rolul de soţie chiar nu i se potrivea. S-a văzut nevoită să muncească iar, deşi visul ei e să huzurească nevastă de şeic bogat sau un armator grec. Cum prin '90 şi ceva era haos pe piaţa muncii, cu o diplomă de facultate şi ceva engleză şi-a găsit un post la o bancă. Şi după aia la o instituţie de stat. Deşi a fost construită să nu mişte un pai, în momente de nevoie, mai ales când erau şi alţii să o vadă, chiar muncea. Era secretară de şef mare. Putea să ţipe la angajaţi. Aproape perfect. Când s-au descotorosit de ea, şefilor le-a fost milă şi, pentru că se putea, i-au creat un post fără mari bătăi de cap sau miză, unde responsabilităţile erau doar aparente. Şi uite aşa a ajuns personajul nostru la vocaţia vieţii ei: şef! Nu contează că de-a lungul anilor a fost şef peste maxim o persoană. Şi-a creat în cap ideea că e un om de bază în bunul mers al lucrurilor, că fără ea nu ar merge nimic. Şi oamenii au tolerat-o, zâmbind amuzaţi uneori de prostiile ei, alteori aplicându-i câte o corecţie verbală, peste care ea a trecut uşor, că e adaptabilă şi fără prea mare demnitate reală, dar nu a uitat şi mai povesteşte şi acum cum a fost agresată de X sau Y acu nu ştiu câţi ani. Dacă ştii să o pupi un pic în fund, să-i spui ce haine frumoase are sau ce bine îi stă părul, eşti omul ei de bază, nu contează că nu faci nimic. Dacă nu eşti genul, dar îţi faci treaba, se mândreşte la superiori cu munca ta, dar îşi dă seama că ai putea fi periculos. Dacă realizează şi alţii că ea de fapt e inutilă? Aşa că începe să te şicaneze, să te facă să izbucneşti. Atunci îşi arată adevărata faţă. Calităţile de şef adevărat. Replicile ei favorite: "şeful dă ordine şi tu le execuţi! Faci ce îţi spun fără că conteşti sau să crâcneşti!" Dar doamna şef, tu nu ai cunoştinţele, competenţa de a cere aşa ceva, în plus nu eşti nici într-o mini dictatură, nici pe tarlaua ta. "Eşti obraznic! Prost crescut!" Nu are alte argumente.

Personajul nostru, deşi nu câştigă nimic din asta, îşi bârfeşte toţi colegii. Nimeni nu munceşte, în afară de ea, toţi întârzie, spre deosebire de ea care îşi arată eficienţa venind mai devreme şi plecând după program, deşi nu are nimic de făcut, ăla a făcut aia, aia vine cu fustă scurtă deşi are 45 de ani. Oamenii o privesc cu îngăduinţă, cu ceva milă în ochi. E un personaj caricatural, ştie toată lumea cât e de singură, deşi ea bravează că aşa îi place ei să trăiască. Bieţii oameni nu ştiu cum îi toacă ea pe fiecare, ca o meliţă. Dacă ar şti ... Spune că are vreo două prietene, cu care îşi dă bip-uri, să ştie fiecare că mai trăiesc. Când una din ele a avut nevoie de un pic de ajutor, a ajutat-o. Ca să povestească apoi tuturor ce efort a făcut ea şi ce stupidă e prietena. Cam asta înţelege ea din prietenie. De om bun şi prietena tuturor ce e, era să moară de foame în casă, când a fost bolnavă. Nimeni nu i-a bătut la uşă. Doar un om mai prost. Care, deşi bruftuluit cu puţin timp în urmă de personajul nostrum, s-a gândit că e omeneşte să-i ducă nişte medicamente şi ceva de mâncare omului singur şi bolnav. Cum i-a răspuns, după ceva vreme? “Eşti obraznic! Prost crescut!”

Personajul nostru este foarte credincios. Ţine post şi spune tuturor asta, dar tocmai în perioadele alea bârfeşte şi spune răutăţi mai abitir ca niciodată. Probabil că-i scade zahărul din sânge. Nu merge la biserică, nu ar da o bucată de pâine unui amărât pe stradă, dar un mai bun şi mai strict creştin ca ea nu există, spre deosebire de oricine altcineva.

Vorbeşte mult şi tare, piţigăiat, râde strident şi pe alocuri vulgar. Le ştie întotdeauna pe toate, de la politică la filme, de la muzică la economie, “ce să-ţi spun, depresie după naştere, doar alea cu probleme la cap fac fiţe din astea”, deşi nu a născut vreodată ca să ştie. Este atât de informată în ciuda faptului că nu citeşte cărţi, nu se uită la ştiri sau dezbateri. Trăiască serialele, bârfele din tabloidele on-line străine (că nu se coboară la nivel de Click sau Libertatea) şi filmuleţele cu animale. Pentru că la ea totul e spoială, nimic aprofundat şi nici nu-şi ştie limitele, nu există discuţii constructive, ea nu ştie să asculte. Nu acceptă ideea că alţii chiar ştiu mai multe şi mai bine. “Haide, haide, lasă-mă că ştiu eu ce ştiu, da?” e unicul ei argument.

Principiul ei de viaţă e “la barza chioară îi face Dumnezeu cuib” şi i se potriveşte de minune. Fără să facă vreun efort, a rămas prin moştenire cu o superbă casă într-o zonă bună. De care îşi bate joc de ani de zile. Tavanul înalt e apăsător de negru, că nu a mai fost zugrăvit de secole. Podeaua veche nu mai are personalitate, pentru că nu a îngrijit-o nimeni de ani de zile. Ferestrele înalte şi largi ar putea crea o senzaţie superbă de cămin primitor, dar lumina nu intră, pentru că geamurile nu au fost spălate. S-au adunat păianjenii prin colţuri şi vopseaua a sărit pe uşi şi tocuri. Covorul e rost de timp şi animale, dar în ciuda a toate astea, doamna noastră şi-a achiziţionat o canapea elegantă de mii de lei noi, care tronează în praf şi pe care îşi lasă părul animalele. Pentru că da, personajul nostru pare a fi un mare iubitor de animale. Le ia de pe stradă, doarme cu ele în pat, le îngrijeşte. Latura asta umană, dovedită prin poveşti repetate obsesiv tuturor, a reuşit să înduioşeze mulţi oameni cum că ar fi un personaj pozitiv. Doar că în timp, cunoscând-o îndeaproape, realizezi că doar pisicile mai stau pe lângă ea, că pentru un blid de mâncare şi un loc cald în pat o pot ignora în restul timpului.

Eu voi pleca în curând din preajma ei. O pauză necesară. Sper eu prelungită la nesfârşit. Dar pe lângă bucuria de a scăpa de un astfel de personaj, îmi rămâne o senzaţie stranie de milă la gândul că se va duce într-o zi, singură, şi o vor găsi vecinii după o vreme, cu pisicile care mâncaseră din ea, de foame...