Copilaria mea vs ... ce-o fi al lor

Am furat ieri putin din timpul meu alergat si am ajuns sa ma tund si sa-mi fac putin unghiile. Cat ma tundeam, pe scaunul de la manichiura era o fata, frumushica, pufainda, care isi punea unghii false si vorbea intzepat la telefon cu, dupa cate mi-am dat seama, un tip: "sunt la salon, ce dracu ti-am spus?!" La un moment dat a venit si o prietena, "da, fata, mergem la cafea, stai sa mi se usuce unghiile! Va pup, fetele, ne vedem saptamana viitoare". Milioanele bagate indesat in poshetutza minuscula, gloss, ochi peste cap, plecat. Fetele imi vad fatza mirata si ma intreaba zambind: "stii cati ani avea?" Nu stiu, 22-23? "Hehe, cu mutra si tunsoarea asta, arati tu de 23, ea are 14!" Nu stiu ce m-a shocat mai tare: aerul deja plictisit de viata? faptul ca isi lipea deja niste plastice in loc de unghii (mi-a spus manichiurista ca initial a refuzat, ca e prea mica, isi strica unghiile, dar a sunat-o mama fetei suparata, daca fata ei vrea, VREA!)? Ma intrebam, oare fata asta a fost vreodata copil sau s-a grabit asa de tare sa fie femeie ca a sarit niste etape? Si mi-am adus aminte de copilaria mea. Pe care si acum, la 30 de ani, o mai traiesc uneori cu o bucurie si un entuziasm nebun. Am facut asa, o comparatie ushor generalizata, recunosc. Eu si cei de varsta mea am crescut in etape: am mers de-a bushilea, ne-am oparit de la scutece, am invatat sa facem la olitza, sa vorbim, sa citim, sa ne inghiontim la scoala, sa ne alerge baietii si sa ne frece cu zapada, sa ne scriem in oracole de cine ne place, sa intram la liceu, sa ne tinem de mana, sa ne plimbam prin parc, sa ne pupam, sa ne sarutam, sa facem sex pe ascunselea, stangaci. Si am ajuns la 18-19 ani fara sa ne lipseasca nimic! Acum fac pipi in pampers pana la 3-4 ani, ca e mai comod, se joaca la calculator inainte sa stie sa citeasca (si ajung chiar sa isi faca un titlu de glorie ca niciodata nu vor citi!), la 10 ani daca nu au "prieten(a)" sunt niste ratati, telefonul lor mobil e de 10 ori mai scump decat al parintilor, la 12 ani stiu exact cum se linge savarina si cum se mananca eclerul, la 15 ani numarul partenerilor de sex e un titlu de mandrie si un indicator de "pozitie sociala", la 18 ani problema lor e ca nu gasesc loc de parcare langa scoala. Lumea evolueaza, nu? E normal, firesc, etc. Cu toate astea, nu pot sa nu ii compatimesc. Oare cand o sa "evolueze" atat de tare societatea asta a noastra incat sa se nasca bebelushii direct cu mobilul lipit de ureche (cu cristale Swarovski pt fetitze, platina pt baietei), cu unghiile false perfect pilite, cu cardul de credit legat de piciorush, direct obositi si plictisiti, sictiriti si convinsi ca le stiu pe toate? Sunt batrana si acrita, nu? Desi inca vesela, curioasa, copilaroasa, chiar naiva uneori. Nu imi pot exprima fericirea si bucuria ce m-a cuprins weekendul trecut cand am gasit in podul casei alor mei cartea copilariei mele: Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai! Si daca nu stiti despre ce e vorba sau stiti si vreti sa va reamintiti, va invit sa va hliziti si sa va amuzati alaturi de mine (da, da, sunt si ilustratiile!!!)