Normalitatea noastra cea de toate zilele

Stand azi pe loc in trafic, mi-a sarit din neuron o intrebare tampita: mey, fata, tu stii in ce tzara traieshti? Ca la scoala, initial m-am fastacit, m-am incalzit putin de emotie, si mi-am shoptit ushor intrebator: intr-o tara unde personajul principal este Gigi Becali? Care isi trimite oamenii cu milionul de euro in sacosha (oare cate kile are un milion de euro?) sa cumpere meciuri de fotbal? Ushor, ushor am prins incredere in mine si nu am mai asteptat confirmarea intrebarilor, ci am afirmat cu tarie. O tara unde acelasi personaj principal e urmarit prin trafic de procurori pentru a i se inmana o citatie, pe care o si rupe sfidator in fatza ziarishtilor leshinatzi si pishatzi pe ei, hlizitzi ca mai au un subiect de mazgalit in ziarele cu care se sterg bine geamurile. In aceeasi tara, in mascarada numita campanie electorala, politicieni de apartament, shefi de asociatie de locatari din Ferentari, ne spun agramat si cu limba de lemn ce planuri au ei pentru capitala, cot la cot cu politicieni "renumiti" care incearca sa ne spuna ce fete mari crescute la pension sunt ei, cand toata lumea ii cunoaste de curve cu state vechi de plata prin bordeluri politice cu mai mult sau mai putin shtaif. Insemnele electorale au ajuns bâta si tancul. Hai sa recladim Bucurestiul cu tancul! Normalitatea mea din tzara mea inseamna un cacat mare de om (nu de caine, ala arata altfel, la naiba!) in plin centrul Bucurestiului, pe Calea Victoriei! Cum o fi sa iti dai pantalonii jos si sa iti faci nevoile pe trotuarul principalului bulevard din capitala??? Tot mai sigura pe mine si pe raspunsurile mele, ma incing, incep sa pufai nervos si aproape sa urlu! E tzara unde jmecherii cu gipuri dau peste tine, iti taie calea si trec pe roshu PENTRU CA POT! Tzara facuta de kkt de tzigani ciorditori, violatori si ucigashi pe care romanashii ii fac personaje de telenovele jucate magistral de marii nostri actori care altfel ar muri de foame (ma sufoc! ma deschei la un nasture). In tzara mea, pe paginile de ziar, lolite minore, frumushele, despuiate si cu guritze deja formate, imi recomanda sa citesc "Conversatie la Catedrala" de Vargas Llosa pentru ca spune ea "mi-a placut cartea, pentru ca sunt o clienta fidela a cafenelelor de pe Dorobantzi"!
In toata normalitatea asta din tzara mea cu munti inalti si semeti, cu paduri bogate, pardon, taiate ca sa se imbogateasca politicienii virgini, mi se da peste bot cu un gest de o anormalitate de-a dreptul shocanta: dupa o ora jumate in acelasi trafic normal de zi cu zi, trec prin aceeasi mizerie combinata, normal, cu manele din piata, si ajung la posta sa-mi ridic un colet. Intru in incaperea aia normal de sordida, cu un neon chior si miros de mucegai si dau, normal, peste fix 18 persoane incolonate la coada. Fetze shterse, ochi infundati in cap, stare de catatonie. Gata sa ies, o aud pe una din tanticile din spatele ghisheului razand frumos si viu "ne descurcam si noi cum putem, asta e situatia". Ma intorc si ma asez incapatzanata la coada. Nu se poate, trebuie sa urle cineva, o sa dureze o viata pana ajung in fatza, parca vad ca in fatza mea o sa-mi spuna ca s-a terminat programul, imi faceam deja scenarii in cap cum o sa ma cert si o sa ma isterizez! Carne! Sange! Erau trei femei in spatele ghisheului. Aveau un singur calculator pentru colete. Era ora 7 si 10. La 8 se termina programul. Mi-am dat seama ca le urmaream ca o hiena, asteptam sa simt mirosul de sange. Am pierdut putin din atentie ce se intampla, cat am vorbit la telefon, si m-am trezit brusc ca e randul meu. Zambet. "Buletinul, te rog, dragutza". I l-am intins cu teama si mi-au dat lacrimile. Pe bune. Reale si sincere. "Stimate doamne, sunteti eroinele mele pe ziua de azi. Va multumesc". Am primit inapoi inca niste zambete si o ridicatura de sprancene mirata. "Facem si noi ce putem. La revedere. Sanatate".