Despre shefele mele - partea a 3-a

Probabil din cauza blestemelor shefei 2, plecarea de la ea a fost ca un fel de am scapat de dracu si am dat de The Devil wears Prada. Shefa nr. 3 era sotia unui personaj relativ celebru, simpatic si boem, cu care ma stiam. Aveau o firma de PR, clienti mishto si se prefigura o perioada frumoasa in viata mea profesionala. As fi ipocrita daca as nega ca nu au fost lucrari, proiecte si evenimente foarte mishto si momente simpatice. Cel putin la inceput, dupa tzigania pe care o traisem, noul personaj-shefa reprezenta un maaare salt inainte. Spre deosebire de nr. 1 si nr. 2, noua mea shefa era si foarte interesanta ca femeie (fatza frumoasa, foarte inalta, gratioasa, frumos mirositoare), dar si foarte inteligenta. Recunosc ca am fost intimidata la inceput. Era pentru prima data cand la anumite chestii facute de ea imi spuneam in mintea mea "asa vreau sa fac si eu". In scurt timp, insa, imaginea spectaculoasa de la inceput a inceput sa se modifice, ca la un televizor vechi la care incep sa palpaie lampile si sa i se strice tubul. Avea caldura Craiesei Zapezilor, un snobism exagerat, fixisme despre care un psiholog bun ar fi avut multe de spus ("vesela trebuie sa fie doar alba, orice culoare pe ea e vulgara", "hartia igienica trebuie sa se ruleze intotdeauna de dedesupt, nu de deasupra"), un dispret de multe ori nejustificat pentru TOATA lumea, vorbea de sus si cu o doza de ironie mai tot timpul. Ce mi s-a parut la ea cel mai sinistru era virulenta cu care ii desfiinta pe cei cu care, cu 2 minute inainte, se pupase si se umpluse de amabilitatzuri: "un bou, un handicapat, o vaca, sooo stupid, un aurolac". Si multi erau din cei considerati prieteni! Tocmai am realizat ca fac o greseala, ea nu era shefa, avea aer si vocatie de stapan de sclavi! Ce e drept, avea sclava la indemana, o fata buna la toate simpatica si de o modestie strigatoare la cer, genul care isi dorea sa fie presh, sa fie umilita, si mai si multumea dupa aia. Eu nu am putut sa fiu nici macar 5% din asta si probabil de aici au inceput problemele. Imi aduc aminte ce incantata era de porecla Hitlerina pe care i-o dadusera niste cliente. Si cred ca asta spune multe despre ea. Ce nu prea cred ca stia ea si sigur nu-si inchipuia macar, era faptul ca unii colaboratori o detestau cu sinceritate. Cand refuzau sa mai lucreze cu ea era, normal, vina lor si erau fara exceptie niste ratati imbecili. Ea, Fiinta Perfecta, Mama nobilitatii si a rafinamentului, Regina neincoronata a profesionalismului si a eticii NU AVEA CUM SA GRESEASCA! Faptul ca se facea cu lunile ca uita sa-si plateasca colaboratorii, ca dead-line-urile ei erau toate "ieri", ca nimic din ce spuneau/faceau/scriau altii nu era bun, ci doar ce facea ea, desi uneori se inspira si niciodata nu recunostea erau doar detalii neimportante. Dupa 10 luni de lucrat impreuna (nu spun nici cate ore pe zi, nici cate sute de km facuti cu mashina personala, nici cate cutii si bannere carate), brusc nu am mai corespuns. Dintr-odata nu mai avea inspiratie, creativitate, nu mai eram ceea ce isi dorea. Dar ca sa inchidem afacerea civilizat, urma sa imi dea ultimii bani "si maine daca ai nevoie", eu sa accesez in continuare mailul de acasa ca sa raspund eventualelor chestiuni care mai puteau aparea si, binenteles, "oricand sa mai putem colabora". E, si aici printzesa mea s-a transformat in buticareasa shmechera din Obor. Nici nu am ajuns bine acasa si accesul la mail imi era deja restrictionat, la telefon nu a mai raspuns, iar banii mi i-am vazut abia dupa multe sms-uri, discutii inutie cu sclavutza ei pusa la inaintare, explicatii patetice si jenante.
Norocul meu a fost ca de data asta, dupa lectia dura si murdara invatata anterior, nu am mai avut nici o greata, nici o scarba, nici un shoc, ci doar un zambet amar cand am realizat ca si astia de se dau nobili si beau ceai din ceshti scumpe din cel mai fin portzelan, pot fi mai mojici si mai mitocani decat ultimul tarabagiu din piata.