Dor de Vama mea ...

Cu vantul ala racoros si foshnitor de aseara, mi s-a facut un dor nebun de mare. De marea mea, de Vama mea. Dar nu de toata (m-ar fi copleshit atata dor si amintiri), ci de Vama mea si a fetelor mele, Iulia si Maggie. Cum plecam noi de dimineata, botoase de somn, dar bucuroase, cu bagajele uimitor de putine pentru trei printzese, cu peugeot-ul argintiu al Iuliei, cd-urile "de vara", cu amintirile si hlizelile "de anul trecut si de anul si mai trecut". Noi in acest triunghi suntem un pic atipice pentru ce inseamna in stereotipuri Vama. Mancam foarte rar la Mitocanul si niciodata la Bibi (mai ales dupa ce Maggie a fost facuta fitzoasa de catre un chelner de acolo pentru ca si-a permis sa dea la o parte bautura cu aer de pishat - votca+lamaie+zahar alb+2 cuburi de gheata - care era orice, numai Caipiroshka nu). Dansam foarte rar noaptea la Ovidiu si pe plaja ne inchiriem shezlong si umbrela, stam la cea mai dragutza gazda Liliana care desi are termopane si gresie la baie nu shtirbeste cu nimic farmecul locului si senzatiei, ba din contra, are un milion de flori grase si colorate in fatza casei si nisip si scoici in curte. So not Vama Veche ar spune carcotashii! Atat de putin ma intereseaza strambaturile de nas si "vai, nu mai e Vama de altadata!" Pentru noi patratzica noastra de Vama e aceeasi, in fiecare an, si fericirea si bucuria si relaxarea si sufletul plin sunt neschimbate. Pentru ca Vama nu e Mitocanul sau Bibi sau plasticele sau stuful. E o stare de spirit si mai mult de-atat. Suntem noi trei barfitoare si ranjite, cu ochii mijiti de dupa ochelarii de soare dupa vreun cur frumos de baiat nud. Amintirile furate lui Maggie de nenea ala gras si paros cu putza mica, ca un nasture. Shuberek-ul cu branza si iaurtul de baut de dimineatza. Spritzul lung de vara de la pranz si somnul ametzit de betzivance pe shezlong, sub umbrela. Starea de leneveala divina, cand te gadila soarele pe piele si te arde ushor nisipul. Si apa aia sarat-amara care te ia in brate si te leagana si te iubeste. Si algele obraznice care iti intra in slipi. Mai e Vama noastra si ziua Iuliei, pe 29 iulie, de cativa ani udata din plin de
tequila si bere, dansata descultz pe nisipul rece si pe mesele shubrede de lemn. Si mahmureala de a doua zi nu-i niciodata prea rea, pentru ca o spala marea si o usuca vantul si soarele.
Si mi-e dor si de cea mai buna mancare din lume, in golf la 2 Mai. Hamsii proaspete si guvizi uratzi, dar atat de gustoshi, midii pane si rapane in sos de usturoi si roshii, picioare de broasca cu patrunjel. Din care mancam pana nu ne mai putem ridica de la masa. Dar tocmai asta e partea cea mai mishto, ca nu te grabeste nimeni sa te ridici!
Mi-am mai amintit aseara si o bucata mai veche, de dinainte de triunghi. O amintire clara, cu toate detaliile, un anumit moment in care m-am simtit atat de fericita, atat de plina de pace, incat as fi putut muri pe loc si nu mi-ar fi parut rau. Eram in Vama, acum cativa ani. Era seara, se auzea Cesaria Evora undeva departe, stateam intr-un shezlong, mancam rapane si beam vin rosu sec. Se auzeau si se vedeau trasoarele granicerilor, era întuneric, mirosea a mare amaruie. Si doua luni, una mare pe cer si inca una, la fel de plina, pe apa. M-a umplut atata liniste si fericire! Impacare cu tot si toate. Momentul meu de fericire egoista, atat de intim, atat de profund, pe care pot pune degetul desi a trecut atata vreme ...
De cate ori plecam noi trei din bucuresti, plecam guralive si ushoare. Si ne traim din plin cele 3, 4 sau 10 zile de Vama. Ne intoarcem intotdeauna mai tacute si mai grele in suflet. Mai grele de sare in par, pistrui pe fatza, caramel pe piele si nisip in tivul pantalonilor ...