Minuni în România

În turbarea mea cu idioţii de la rds şi electrici, am trecut peste cea mai dramatică şi mai frumoasă întâmplare de multă vreme. Care m-a făcut (mai ales acum când reiau filmul şi conştientizez) iar mândră de semenii mei. Şi am plâns. Şi m-am emoţionat. Şi am fost fericită. Se poate şi la noi, nu doar în filmele americane.
În drum spre meditaţii (că îmi ocup timpul şi stresat copiii cu engleză şi română), am trecut pe la Vitan, pe lângă Dâmboviţa. Şi am oprit să îmi iau ţigări. Văd oameni pe malul gârlei. Mă uit mai bine. În apă căzuse un căţel. Alb, blănos, frumos, frumos, cu un botic mare, cu ochi disperaţi. Ud leoarcă. Pe frigul ăla sinistru. Reuşise să se urce pe o bucată de beton, dar era înconjurat de apa aia îngheţată şi murdară. Cum vedea oameni, cum începea să latre. Cerea ajutor, bietul. Unii comentau aiurea. Doar un tip tânăr şi simpatic a făcut mult mai mult. A sunat la 112. Şi a spus ce se întâmpla. Nu-mi venea să cred că mai există oameni care să facă aşa ceva. "N-o să vină, dom'le, nimeni pentru un câine". Recunosc, aveam şi eu sufletul plin de îndoială. Doar trăim în România, nu în filme americane unde pompierii salvează pisici din copaci.
În viaţa mea nu m-am bucurat mai tare că m-am înşelat. În fix 6 minute, cu sirene, cu claxoane, cu girofar, ditamai maşina de pompieri. Cei mai eroi oameni necunoscuţi de când mă ştiu. Au venit şi cu un scafandru. Care a intrat repede în apă. Să fi văzut bietul căţel disperat cum dădea din lăbuţe pe betonul acela. Ar fi vrut să sară, dar îi era frică. Şi atât de frig, cred. Scafandrului îi era teamă să nu îl muşte. Dar i-a sărit în braţe ca un copil speriat. Şi cuminte. Dădea şi el din lăbuţe. Eram cu sufletul la gură. Uitasem de frig, de zloată, de meditaţii. Oamenii tăceau şi ei. Unii încurajau entuziast. M-am uitat la feţele celorlalţi pompieri. Băieţi tineri. Frumoşi. Obosiţi. I-aş fi strâns pe toţi în braţe. Eroii noştri. De care nu ne aducem aminte decât întâmplător. Şi atunci prea puţin.
Scafandrul cu căţelul au ajuns la mal. I-au ajutat să iasă. Bietul blănos lingea mâini de recunoştinţă. M-a pufnit plânsul. Eram atât de fericită! Se făcuse cald. Ieşise soarele. Dispăruse noroiul. I-am spus tipului care sunase că ar trebui să fie mândru de el. Că a salvat un suflet. Era şi el bucuros. Lumea aplauda. I-au pus căţelului o pătură ponosită pe el. Şi am auzit un om spunând că ar vrea să-l ia acasă. Sper că s-a ţinut de cuvânt.
Câţiva oameni, cu lacrimi în ochi şi zâmbet larg pe buze. Câţiva pompieri. Eroii mei. Şi un căţel blănos şi cu cei mai mari şi mai sinceri şi recunoscători ochi din lume. Dintr-o lume unde se mai întâmplă şi lucruri minunate.