Azi am urlat de neputinţă

Dacă v-ar întreba cineva, aiurea, "cum scrie Lia?", cel mai probabil aţi spune "cu umor", nu? Mai bun, mai subtil, mai slăbuţ, mai mârlănesc. Dar cu ceva umor. Zilele trecute Antoaneta mi-a făcut cinstea de a mă pune într-un fel de listă de bloguri de "oameni revoltaţi, care fac haz de necaz" şi i-am spus ieri, cu toată sinceritatea, că eu "mă folosesc de umor, pentru că eu cred că după moartea speranţei, măcar umorul să mai rămână. Eu am, totuşi, şi speranţă şi optimism. VREAU să cred în lucrurile bune de aici, care se întâmplă, în ciuda faptului că audienţă fac tragediile şi prostul-gust". Azi îmi retrag ce-am spus. Pentru că azi mi s-a întâmplat o mică tragedie. Cel mai probabil, e ceva de moment, dar azi şi acum o simt din plin. Mi-a murit umorul.
Tocmai azi, când am primit lecţii despre sacralitatea României, a limbii române, despre valori, frumos şi sublim, despre neam şi frumuseţea noastră interioară...

O zi ca oricare alta. Frig, trafic, ceva nervi, birou prăfuit, mici istericale inerente, râs strident. Am ieşit să-mi iau ceva de mâncare. În magazin, o fetiţă drăgălaşă, maxim 3 ani, punea mâna pe diverse. Fără să dărâme nimic. Până a smucit-o mă-sa de am crezut că-i rupe mâna. O femeie i-a atras atenţia, că e mică, nu ştie. "Mă înveţi tu, cucoană, cum să-mi cresc copilul? Ştiu eu mai bine". Tot ce am văzut în ochii fetiţei a fost frica.
Am traversat pe cea mai mare trecere de pietoni din Bucureşti, aia de la Victoriei. Eram 4 oameni. Maşinile de pe primele 2 benzi au oprit. De pe a treia era să o zboare pe una din fete o maşină mare, de teren. Pentru o fracţiune de secundă, m-am gândit că nu o fi văzut omul, nu o fi putut frâna. Până a zburat pe lângă noi şi a doua maşină. Şi a treia. Tot ce am văzut pe chipul fetei şi al celorlalţi a fost groaza.
Am ajuns într-o zonă centrală, pe la Titulescu, unde nu mai există chioşcuri. Vroiam să-mi iau ţigări. M-am dus la Mega Image, magazin mare, luminat, cu oameni în costume şi blănuri la cozi. 6 case. Ca să ajungi la o coadă, trebuie ocolit tot magazinul. Aveam două sacoşe mari în mâini. Senină şi imbecilă, m-am dus la prima casă, i-am zâmbit domnului de la coadă: Vă rog frumos, îmi permiteţi să iau şi eu un pachet de ţigări, să nu mai ocolesc tot magazinul? "Mă grăbesc". La a doua casă, acelaşi zâmbet, aceiaşi rugăminte. "Îmi pare rău, mă grăbesc". La a treia casă, cucoana nici nu m-a lăsat să-mi termin fraza: "Şi eu mă grăbesc!" Povestea Confruntădurerea aici despre mugetul unui neamţ, la metrou. Şi cum nimeni nu a schiţat un gest. Am comentat cu toţii, ce-am fi făcut, cât am fi aplaudat asemenea gest. Între casa 3 şi 4 am lăsat sacoşele jos. Şi am urlat: CE FEL DE OAMENI SUNTEŢI? O secundă de tăcere, câteva priviri nedumerite. Şi un băiat de la casa 5, cu un telefon la ureche, care mi-a făcut semn din cap să mă duc acolo. Dacă aş mai fi avut vreun dram de raţiune, nu aş fi făcut-o. Dar m-am dus. Am spus ce vreau, am dat banii, mi s-a dat pachetul şi restul. Tot ce mai puteam face era să număr în cap. 15 secunde. Atât a durat totul. N-am mai auzit nimic. S-a lăsat o linişte cumplită. În ciuda maşinilor, a claxoanelor, a câinilor, a oamenilor. N-am mai văzut nimic. În ciuda noroaielor, a gropilor, a îmbulzelii. Am mers mult până la maşina mea. Urlând în mine în continuu. Până am răguşit şi a rămas doar un scâncet. Cu capul pe volan, am plâns cele mai amare lacrimi. M-am uitat în oglindă şi tot ce am putut să văd a fost un om bătrân, gol şi neputincios. Nici măcar de mine, cu rimel şi muci şi lacrimi pe toată faţa nu am mai putut râde. Nici măcar mie nu am mai fost capabilă să-mi spun o glumă proastă şi o vorbă bună. Nici măcar n-am mai putut înjura. Pentru că nu ştiam pe cine.
În seara asta nu am putut să o sun pe mama, ca în fiecare seară. Pentru că am simţit că nu pot să-i spun, nici măcar mimat, că sunt bine. Şi nu aş fi ştiut să-i spun de ce sunt în genunchi, neputincioasă. Aş fi vrut să-mi spună ea că va fi bine, să vorbesc cu Iulia despre haine şi pantofi, aş fi vrut să ascult muzică de la Anto şi de la Oana, aş fi vrut să mă strângă Viorica în braţe, să râd cu Varanus şi Marele Han şi Rhodi şi Dush spunând bancuri, aş fi vrut să fac amor cu gagicul meu. Dar ştiu că mamei i-aş fi spus că m-am săturat de atâta bine, că gura mi-ar fi fost mută şi urechile surde, că braţele mi-ar fi stat inerte pe lângă corp, că nu aş fi înţeles poanta, că aş fi fost frigidă.
Azi îmi este total scârbă că sunt bucureşteancă şi româncă. Pentru că azi nu am mai putut. Şi azi mi-a murit umorul. Şi am urlat neputincioasă. Râdeţi voi de mine şi de dramoleta mea. Că promit că de mâine o să râd şi eu cu voi.