Where the streets have no name ...

Au existat pâna acum mai mulţi băieţi sau bărbaţi care, deşi nu sunt repere în viaţa mea, au însemnat, totuşi, ceva pentru mine, macar pentru o fracţiune de secundă şi m-au învăţat ceva foarte important. Sunt ca figuranţii sau personajele anonime din mulţime, nu sunt nominalizaţi la Oscar şi nu primesc atenţia criticilor, dar toată lumea ştie că, fără ei, filmul nu ar avea nuanţe, iar cartea nu ar fi închegată. Fiecare dintre ei a făcut un anumit gest sau a spus o anume frază care, adunate, m-au îmbogăţit.
Am făcut liceul într-o clasă de 29 de fete şi trei băieţi: un misogin gras şi nesuferit, un cretin amuzant şi Motănel. Un băiat timid, inteligent şi foarte de treabă. De-a lungul celor patru ani petrecuţi în aceeaşi clasă, Motanel a fost îndrăgostit, pe rând, de aproape toate fetele. Făcea mici gesturi drăgălaşe, lăsa o floare în bancă, o poezie. Niciodată nu s-a materializat nimic, toată lumea ştia, dar nimeni nu spunea direct. Deşi eram nişte ticăloase bârfitoare şi răutăcioase, nici una dintre noi nu a fost atât de lipsită de suflet încât să îl atace direct. La sfârşitul clasei a XII-a, la balul de absolvire, nu ştiu cum am ajuns să vorbim de iubirile lui, cu el participant la discuţie. În stilul meu bolovănos, l-am întrebat: „măi, Motănel, dar de mine de ce n-ai fost niciodată îndrăgostit?”. Răspunsul lui m-a năucit: „Dar am fost! Şi pentru mult timp. Dar mi-a fost teamă de tine, la cât eşti tu de nebună şi de bătăioasă, mi-ai fi dat cu floarea în cap. Şi e păcat, chiar eşti o fată care merită să primească flori”. N-am avut nicio replică. Eram blocată. În prostia mea, nu realizasem până în acel moment că, a ţi se da o floare, era un gest de admiraţie, de drag, nu de recunoaştere a sexului slab şi prost. La plecare, nici nu ştiu de pe ce masă, a venit cu un crin, doar floarea. Mi-a zâmbit, s-a uitat în ochii mei, pentru prima dată cred, i-am zambit înapoi şi am plecat eu privirea, cu un dram de cochetarie, născută dintr-odată.

După terminarea liceului, ca să am şi eu un ban de buzunar, m-am apucat să dau meditaţii, la engleză. La început, copilaşi drăguţi, ascultători, respectuoşi. La un moment dat, îmi spune taică-meu să îl ajut pe fiul unei colege, că are probleme la şcoala. Băiatul avea cu vreo patru ani mai puţin ca mine, rămăsese repetent o dată şi era pe punctul de a mai rămâne iar. Clasa a X-a. Extrem de inteligent, introvertit la maxim, probleme cu ideea de autoritate a profesorilor. Cazul clasic de "adolescent-problemă" (despre profesori imbecili care vor să îngenuncheze orice urmă de de "altceva" într-un alt episod). Mergeam la meditaţii, mă aştepta în chiloţi, cu BUG Mafia dat tare, să aud fiecare înjurătură. Nu asculta niciodată ce îi spuneam, mă amuz şi acum când îmi aduc aminte că îi dădeam teme, cu încăpăţânare. Plecam de la el plângând. Dar dacă tot era război, trebuia să-l câştig. Un an de zile, m-am chinuit aşa, până i-am prins punctul slab: îl jigneam şi eu, la rândul meu. Îi spuneam că vin la el doar pentru bani, că el tot un ratat o să ajungă, să vândă varză în piaţă, fiind atât de tâmpit încât să le dea satisfacţie profesorilor care îl lăsau corijent. S-a ambiţionat fantastic, am ajuns să îl ajut şi la alte materii, cu un referat, un eseu, un comentariu. A ajuns nu numai să treacă clasa, ci chiar să aibă medii de nouă şi zece. Şi cu timpul, am uitat că eram în război, şi am început să vorbim. Despre viaţă pur şi simplu. Îmi povestea nişte chestii atât de puerile şi adolescentine, încât ştiu sigur că m-ar fi urât o viaţă întreagă dacă aş fi râs de el. Dar l-am luat întotdeauna în serios. Ajunsesem să fim chiar prieteni şi simţeam asta ca pe o victorie personală. După vreo trei ani de meditaţii, mă cheamă într-o zi să vorbim, neapărat. Mă gândeam că are probleme cu vreo fată, că are nevoie să-l ajut cumva. Stăteam pe canapea şi beam suc. Brusc, îmi spune că el mă iubeşte, că ştie că sunt singură acum, şi că vrea să fie cu mine. Mi-a ţâşnit sucul pe gură şi pe nas ca în filme. Tot ce am putut să-i spun a fost UITĂ!. Am plecat de la el, nu ne-am mai văzut, nu am mai vorbit. Toate astea se întâmplau vara, înainte de bac-ul lui. De Crăciun, primesc un mesaj de la el, intrase la facultate, era bine şi îmi dorea toate cele bune. Câteva luni mai târziu, m-a sunat că avea nevoie de două referate la engleză, dacă pot să-l ajut. Avea aşa un ton detaşat, încât mi-am închipuit că i-a trecut nebuneala. Ne-am văzut să-i dau lucrările, mi-a mulţumit sec, mi-a dat un plic şi a plecat. Ce-am găsit în plic? Nişte bani, „eu am o groază, consideră că îţi plătesc o şedinţă de meditaţii” şi o scrisoare. Îmi povestea acolo, etapă cu etapă, ce se întâmplase de când păşisem pentru prima dată în casa lui. La început mă ignorase, apoi ajunsese la o asemenea ură, încât visa noaptea că mă chinuie. „Dacă cineva ar fi venit să-mi spună cum aveau să evolueze lucrurile, aş fi zis că e o glumă proastă. Timpul trece şi lucrurile încep să se schimbe, îmi dau seama că cel mai mare duşman al meu îmi putea fi prieten. Meditaţiile cu tine încep să se transforme în conversaţii, încep să-mi dau seama că se mai puteau face şi alte lucruri cu o fată, nu doar să o f*t. Începusem să ţin la fata care venea acasă o dată pe săptămâna să mă înveţe engleză. Urmează apoi o perioadă în care încep să te plac din ce în ce mai tare şi abia prea târziu îmi dau seama unde aveam să ajung. [...] Ai venit la mine şi m-ai întrebat ce aveam aşa urgent de vorbit cu tine. Ţi-am spus că te iubesc. Un moment am crezut că nu aveam să te mai văd niciodată. Dar nu a fost aşa. Deşi acel UITĂ categoric mi-a rupt inima în două, pe moment eram împăcat şi fericit, căci simţeam că fata pe care o iubeam merita din plin acest lucru, nu mă aşteptam să te descurci aşa de bine. Mi-a luat aproape doi ani să îmi treacă. Am scris în astea două pagini rezumatul a aproape patru ani din viaţa mea, dintre care cel puţin un an a fost nasol, pentru că îmi doream mai mult ca orice ca TU să fii cu mine, măcar o zi, dar ştiam că acest lucru nu e posibil. Se spune că dragostea neîmpărtăşită este cea mai grea suferinţă. Dar pot spune acum că nu-mi pare rău că te-am iubit.”. Cea mai înspăimântătoare şi mai frumoasă, în acelaşi timp, declaraţie de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva vreodată. I-am spus şi lui acelaşi lucru, pentru că îi eram datoare cu un răspuns. Dar i-am mai spus şi că acel UITĂ era la fel de valabil.

Câţiva ani la rând, aproape în fiecare dimineaţă, mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat prima ţigară a zilei cu acelaşi bărbat. Eu ieşeam pe balcon, el stătea pe geamul de la bucătărie. Nu ne salutam şi nu vorbeam niciodată. Eu îl provocam uneori, mai ales vara, ieşind goală pe balcon, el mă tachina şi se făcea că nu vede, închizând uneori geamul (dar îl zăream în spatele perdelei). Eu îl urmăream cum făcea treabă pe balcon, el mă vedea cum dansez şi gătesc. Eram foarte intimi, aşa simţeam, deşi ne despărţeau cel puţin o sută de metri. Era vecinul meu din blocul de vizavi, de la etajul şapte. Tot ce ştiam despre el era că avea în jur de 30 şi ceva de ani, era ras pe cap, la balcon avea un fel de draperie pe care scria semnul A de la Anarchy şi formula clasică a punkerilor, „no future”, şi că avea o femeie care îi făcea curat o dată la două săptămâni. La început am fost uşor geloasă, credeam că e iubita lui, dar s-a dovedit că m-am înşelat. Prezenţa lui la fereastră, cu ţigara în gură, mă ajuta foarte mult, în special dimineaţa când refuzam să mă scol din pat ca să plec la muncă. Dar cum îl vedeam, săream din pat, puneam un tricou pe mine (chiar nu puteam să mă arăt tot timpul goală, s-ar fi pierdut farmecul) şi mă duceam ciufulită şi botoasă să-mi hrănesc motanul. Ştiam sigur că mă vede, începea să se foiască uşor. Seara era şi mai amuzant, fuma pe geam cu lumina stinsă, probabil îşi închipuia că nu îl văd, doar că eu îi vedeam luminiţa minusculă a ţigării, când trăgea din ea. În momentele alea de totală descoperire a mea (eu nu suport întunericul şi stau cu toate luminile aprinse), mă jucam de-a spectacolul. Dansam, mă dădeam cu ulei de corp, probam haine. El era micul meu secret, nu ştia nimeni de prezenţa lui în viaţa mea. Prespun că de-a lungul timpului i-a observat şi pe iubiţii mei cu care am împărţit uneori casa şi de fiecare dată mi-am închipuit că e puţin gelos. Dar într-o dimineaţă am văzut geamurile goale, Anarchy dispăruse. Şi capul chel cu ţigară. Au apărut termopane, draperii opace. Iar geamul de la bucătărie e cel mult întredeschis. Acum beau cafea dimineaţa acasă foarte rar. Trag şi eu draperiile la geam. Şi detest complet ideea de apropiere nefirească a blocurilor şi de invazie a intimităţii de la bloc.

Cel mai frumos gest pe care l-am primit vreodată a venit din partea unui total necunoscut, într-o primavară banală. Eram la metrou, veneam de la servici, obosită, absentă şi uşor blazată. Era 9 martie. Mi-a ieşit deodată în faţă un băiat, nu-mi aduc aminte decât că era înalt şi slab, mi-a întins o floare şi mi-a zâmbit. M-a întrebat dacă îi permit să-mi ofere o floare într-o zi nespecială. I-am zâmbit înapoi, am primit floarea şi l-am pupat pe obraz. Mi-a mulţumit că mai există femei care pot primi o floare de la un necunoscut, fără să fugă, fără să se uite urât şi suspicios, fără să se apere cu poşeta. Am plecat mai departe, convinsă că primăvara aia nu mai era aşa banală.

Voi vă aduceţi aminte de anonimi care au schimbat ceva în voi? În bine, sper :)