Sistemul meu sanitar

Ne dăm cu părerea asupra oricărui subiect. Că le ştim noi pe toate. Că dacă nu ni s-a întâmplat nouă direct, sigur s-a întâmplat unei rude, unui prieten, unei cunoştinţe. Nu mai există cale de mijloc. Suntem exclusiv subiectivi. Cu ură şi pumnul strâns. Trebuie găsit un vinovat şi ars pe rug. Generalizarea şi etichetarea a devenit sport naţional. Zilele astea e rândul medicilor.

Am şi eu povestea mea subiectivă. Personală. Acum 9 ani de zile m-am trezit într-o dimineaţă de primăvară că abia respiram. Toată faţa umflată. Medicul meu de familie mi-a spus că e sigur ceva de ORL. Că o depăşeşte. Dar îmi recomandă o prietenă, chirurg ORL. După 5 minute în faţa specialistului, şoc şi groază: ai o deviaţie de sept urâtă, de-aia eşti umflată, mâine te şi operez! Ca un miel sacrificat, nici nu am apucat să protestez. A doua zi eram chiaună, bandajată, arătam ca Zorro. Cu sânge la nas. Şi dacă tot eram acolo, mi-a "topit" cu laserul şi bucăţi din amigdale. Că nu se mai poartă să le scoţi, barbar. Şi sigur nu voi mai avea probleme cu infecţia care îmi revenea obsesiv în analizele de sânge.
Am avut voie să ies iar din casă după mai bine de o lună. Trecuse primăvara. Nu m-am mai umflat. Dar în câteva luni, respiram din ce în ce mai greu, iar vîrful nasului meu drept începuse să coboare. Aveam dureri de cap. Nu respiram bine noaptea. Aveam coşmaruri din cauza lipsei de oxigen. Primăvara următoare, surpriză. Faţa umflată, respiraţie dificilă. Am ajuns la alt medic. Care mi-a spus: nu ştiu ce deviaţie de sept aveai, dar alergii multiple la polen, puf, etc etc ai o grămadă! Tratament la obiect, rezolvat problema.

După încă un an, analizele de sânge îmi spuneau acelaşi lucru: ai o infecţie în organism! Plus nasul care se coroiase vizibil, dureri de cap, respiraţie dificilă. Speriată mai ales de infecţia aia căreia nu-i dădeam de cap, dar care începuse să-mi facă probleme reale (crize de reumatism înfiorătoare), am ajuns la un alt doctor. Recomandat cu toată căldura de o asistentă, prietena mamei. Profesorul Viorel Zainea, de la Spitalul Dr. Hociotă, în spate la Marriot. M-am uitat din prima urât la el şi i-am spus că eu nu mai iau antibiotice. Şi că m-am săturat de medici. Mi-a zâmbit, deşi la prima vedere era cel mai sobru om pe care l-am văzut vreodată. În 3 secunde mi-a explicat că infecţia mea se trage de la amigdale, că ideea de "topit" pe un sfert e egală cu zero, că se scot gâlci şi la 25 de ani. Dar dacă tot eram lângă el, m-a întrebat: dar nasul ăsta "frumos" cu care nu poţi respira cine ţi l-a făcut? I-am spus povestea. Nu a scos niciun cuvânt urât la adresa măcelăresei, deşi după cum s-a înnegrit la faţă mi-am dat seama că ar fi strâns-o de gât.
Mi-a scos întâi amigdalele. Cu mari dificultăţi. Pentru că laserul făcuse mult mai mult dezastru decât era aparent. Pentru că nu îmi place în spital şi pentru că am spus, cu mâna pe inimă, că sunt ok, mi-a dat drumul acasă. După 8 zile de apă şi algocalmin, nespunând nimănui în ce hal de durere trăiesc, refuzând să mă duc la control (ce naiba, e o biată operaţie de duzină prin care trec milioane de copii şi nu se plâng), am făcut o hemoragie, noaptea. M-a găsit prietenul meu, zăcând într-o baltă de sânge, în baie. M-a dus la 7 dimineaţa înapoi. Zainea nu era încă. Medicul de gardă, un bărbat frumos, m-a luat în braţe când am leşinat. Asistentele numai că nu m-au pupat în fund. Când a apărut profesorul Zainea şi m-a văzut, m-a certat blând, cu zâmbetul pe buze. Mi-a spus că mă face bine şi nu mă lasă acasă până nu pun la loc măcar 5 kile din cele 10 pierdute. Am stat internată 7 zile, exact înainte de Crăciun. Asistentele mi-au făcut perfuzii, injecţii, mi-au dat de mâncare, mi-au schimbat plosca. Zâmbind şi glumind. Fără să le dau măcar 1 leu. Domnul doctor, după operaţii, venea la mine, se aşeza pe pat şi discutam cu el politică. Mama mea a simţit nevoia să-i recompenseze. Nu au acceptat decât un coş cu bomboane şi portocale. Iar asistentele împrumutau reviste de la mine. La plecare, doctorul mi-a spus să manânc carne şi să beau vin roşu, să mă întremez. Şi mi-a spus că mă aşteaptă în primăvară, să îmi rezolve şi nasul.

Anul viitor nu m-am dus. Abia după încă un an am ajuns. Oamenii erau programaţi la el cu 6-7 luni înainte. Tumori pe laringe. Pe corzile vocale. Oameni amărâţi. Pe care i-am văzut plângând pe holuri emoţionaţi, rugându-se pentru domnul doctor. Care îi opera nu doar fără să ceară ceva, ci chiar refuzând vreun ban. Mi-a spus că are programul foarte plin, dar pentru că situaţia mea s-a agravat, m-a internat şi mi-a promis că într-una din zile mă "strecoară" în program. După vreo 10 zile, am intrat în operaţie. Mi-a spus că piramida nazală aproape s-a prăbuşit, că e nevoie să îmi spargă nasul şi să-l refacă. În plus, zgârciul care susţine nasul e praf (i-am mulţumit în gând măcelăresei) şi s-ar putea să fie nevoie să ia de la ureche. Când am văzut instrumentarul, pulsul meu a luat-o razna. Ciocan şi daltă. Operaţia a durat aproape 4 ore. Mi-am revenit repede. Urechile îmi erau intacte. În schimb, aveam iar bandajul ăla sinistru de Zorro. Iar asistente cu injecţii. Cărora nu le-am dat niciun leu. Deşi în general controalele zilnice, din 2 în 2 ore, erau făcute de unul din cei 3 rezidenţi, nu a fost nicio seară în care Zainea să nu mă viziteze. Să nu se uite. Să nu mă încurajeze. De la 8 dimineaţa în spital, după multe ore în operaţii, cu cearcăne şi ochi injectaţi, vorbea cu mine despre campania electorală (din 2004). Şi despre teatru. Şi despre muzică. Şi despre vinuri bune. Pleca la ora 8 seara din spital, după ce trecea pe la toţi operaţii. Într-una din zile a venit o mămică înţepată, cu o puştoaică fotomodel, care vroia un nas perfect. "Nu contează cât costă, am auzit că sunteţi cel mai bun". Nu am crezut vreodată că omul acela sobru şi calm poate să urle atât de tare. "Cucoană, noi aici operăm cazuri, nu fiţe! Afară!"
Zainea era (şi cred că mai e şi acum) şef de secţie. Cu 3 rezidenţi, încă un medic şi câteva asistente. Toţi brici. Zâmbitori. Atenţi. La controlul din oră în oră, când trebuia să mă scobească în nas, să mă cureţe, o asistentă mă ţinea de mână. Iar el sau unul din rezidenţi îmi spuneau vorbe frumoase. Ştiau că mă doare. Şi încercau pe cât posibil să nu mă doară atât de tare. După încă 10 zile, mi-au dat jos bandajele. Urma să plec acasă. De drag, pur şi simplu, m-am dus la Zainea cu un plic. Era o sumă aproape simbolică, în jur de 100 de dolari. S-a supărat pe mine şi a vrut să mă dea afară din birou. L-am rugat să primească banii. Să facă ce vrea cu ei. Să-i dea moşuleţului cu cancer la gât la care nu venea nimeni în vizită. Să dea asistentelor care nu au vrut niciodată să ia măcar un leu de la mine. Şi l-am pupat şi l-am felicitat pentru tot ce face. Şi i-am mulţumit că există.

Acum sunt bine cu toate. Respir bine, infecţia mi-a dispărut din sânge. Pe rezidentul mâna-dreaptă de la operaţie l-am întâlnit în Vamă. Mi-a zâmbit uşor stânjenit, că era aproape gol. Dar i-am spus că pentru mine, tot domnu doctor rămâne. Şi am băut o bere. Acum era medic plin, dar tot în echipa lui Zainea. Pe care l-am recomandat tuturor prietenilor cu probleme. Cu mâna pe inimă.

Sistemul meu sanitar s-a împărţit între o măcelăreasă şi un profesionist cu har. Şi suflet. Unu mi-a spart faţa fără să fie nevoie. Altul mi-a spart faţa ca să mă repare. Spuneţi-mi voi cum sunt medicii? Am voie să generalizez? Am voie să arunc cu piatra? Îmi pare rău că ideea de malpraxis nu există real la noi. Că nu ştim să dăm în judecată. Să ne apărăm şi să pedepsim greşeala. Puteam să-mi rezolv problemele cu măcelăreasa. Dar altfel, pentru mine, medicii sunt oameni care muncesc enorm. Care ani şi ani tot studiază. Şi dau examene. Şi au o viaţă personală haotică. Şi dacă îi mulţumesc profesorului Zainea pentru ceva, nu e doar pentru nasul frumos cu care respir cum trebuie. E şi acel ceva, despre care vorbeşte în scrisoarea lui deschisă, un alt medic: încrederea.