Despre fetele mele

Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când am un subiect foarte drag mie şi nu prea ştiu de unde să-l încep, primesc un imbold ajutător. De data asta a venit de la drăguţa de Cireaşa. Un fel de leapşă care nu-i chiar leapşă. Mai e şi un fel de concurs pe Hotcity.ro. Nu doar că îmi va face o mare plăcere să scriu următoarea poveste, ba o să mai şi primesc nişte băutură slab alcoolizată cado. Şi poate, cine ştie, un mare premiu!

Povestea e despre prietenele mele. Oameni simpatici şi dragi mie am mulţi în viaţa mea. Că aşa au fost ursitoarele generoase cu mine, să cunosc mulţi oameni frumoşi, care să mă ajute întotdeauna să nu-mi pierd speranţa şi încrederea. N-aş avea loc aici să-i descriu pe fiecare. Dar sunt convinsă că fiecare dintre voi ştie ce locşor ocupă în inima şi gândurile mele. Azi mă voi concentra pe 4 femei deosebite. Prietenele mele. Dragele mele.

Eu de copilă am fost tare băieţoasă. Şi nu prea aveam nimic în comun cu prinţesele, codiţele, rochiţele. Băieţii erau cei mai buni prieteni ai mei. Până pe la vreo 15 ani. Când în viaţa mea rock şi băieţoasă a intrat colega din banca din faţă. Iulia. La ea fugeam de acasă cu acordul mamei. Dacă ar fi ştiut ea, biata mama, ce şpriţuri şi tâmpenii trăgeam! Eu îi şopteam la matematică, de la ea copiam la istorie. Una cu cealaltă ne-am ascuţit ironiile legate de colegele noastre bârfitoare şi tâmpiţele. Unul din lucrurile pe care le apreciez cel mai tare la Iulia e că, deşi feminină până în vârful unghiilor, nu e muiere. Adică, nu bârfeşte. Nu scoate "mizerii" tipic muiereşti. După atâţia ani de prietenie, nici nu trebuie să-mi spună că bluza aia sau fusta ailaltă nu mi se potriveşte. Se vede în ochi. Iar eu alături de ea am învăţat să am răbdare să bănănăi prin magazine şi să mă mai şi distrez făcând asta. Cu Iulia pot sta ore întregi, privind norii cum trec, discutând profund despre ultimul trend în materie de manichiură. Dar la fel de profund discutăm despre politică, maşini, muzică, presă. Şi mai ales despre sufletul nostru.
Acum câţiva ani, cuplul Lia-Iulia s-a unit cu un alt cuplu, Iulia-Maggie. O frumuseţe de fată. Extraordinar de amuzantă. Câţiva ani la rând, de câte ori ne adunam, eram cele 3 muşchetare. Fiecare diferită de cealaltă, de la fizic, la stil vestimentar, la mod de "abordare" a vieţii. Cu toate astea, unite printr-o legătură poate de neexplicat pentru unii. Nu şi pentru noi. Cu ele au fost singurele mele momente de "ieşit cu fetele". La cafele, la shopping, în Vamă. De Maggie ne-am despărţit fizic, a plecat în State şi îi doresc din totul sufletul să fie fericită şi împlinită. Dar doar dacă închid ochii şi o şi văd cântând şi râzând în valuri şi jucându-se senzual de-a sirena pe malul mării. Cu Iulia mă văd des şi vorbesc şi mai des. Iulia este unul din oamenii fără de care nu îmi pot imagina viaţa. Fără de care, în aproape 17 ani, aş fi fost mult mai săracă.

Când am pornit blogul, mi-am imaginat că voi cunoaşte ceva oameni. Dar nu mi-aş fi putut închipui că voi lega aşa prietenii profunde. Pe Antoaneta nu am cunoscut-o faţă în faţă. Ne ştim din scris şi din poveşti zilnice pe mess. E departe tare, tocmai în Canada. Dar atât de cald şi frumos de aproape de sufletul meu! Aproape zi de zi ne povestim cu sufletul la gură atâtea şi atâtea. Vorbim de artă, filme, poezie, dar şi de bărbaţi şi relaţii, de viaţă pur şi simplu. A noastră. Prin poveştile şi călătoriile ei văd şi eu lumea. Nu ştiu eu ce-i ofer, dar simt eu, deşi mess-ul nu-i tocmai cea mai "vie" metodă de comunicare, că tare se bucură când o salut şi încep să "turui" la tastatură. De multe ori ni s-a întâmplat să ne "luăm" vorba din gură. Ne plac aceleaşi mici nimicuri care ne fac viaţa mai răsfăţată. Dar şi lucruri mari şi importante. Suntem alergice la aceleaşi lucruri: la prostie şi la rutină. Şi Anto, ca şi Iulia, e de o feminitate superbă. Fără să cadă în păcatul muierismului. Tare îmi doresc să ajungem cândva să bem cafele cu lichior, faţă în faţă, cu ochii lenoşi abia mijiţi. Să vorbim vrute şi nevrute. Şi să râdem. Că sunt convinsă că are un râs tare sănătos fata asta.

Tot din blog în blog, am ajuns să comunic cu Rodica. Glumiţe, amabilităţuri, câteva cuvinte schimbate pe mess. Până acum vreo lună jumate. Când am spus că o să vin la Sibiu. Pur şi simplu şi direct m-a invitat să stau cu gagicul la ea şi soţul ei. Recunosc, am fost uluită. Există oameni care aşa, fără să-ţi ştie chipul şi apucăturile, să te invite în casa lor? Ei, bine, da! Deşi am rude la Sibiu, am ales să mergem săptămâna trecută la Rhodi. La 7 km de Sibiu, în Cisnădie. În Raiul lor. Cu iarbă verde, livadă de meri în spatele curţii, munţii Făgăraş văzuţi de pe terasă. De cum ne-am văzut, ne-am luat în braţe cu atâta bucurie de parcă eram prietene de-o viaţă! Ne-a aşteptat cu ciorbă de fasole cu afumătură şi tarhon şi o genială tocană de pui cu usturoi, care am înţeles că se cheamă aită. Că doar aşa îţi aştepţi prietenii, cu mâncare bună pentru burtă şi udătură să nu se usuce gâtlejul de la atâtea poveşti. Nu ştiu dacă e "corect" să spui aşa ceva despre o prietenie, dar eu m-am îndrăgostit de fata asta la prima vedere! Atâta energie şi veselie, atâta poftă de viaţă şi o minte atât de aerisită şi deschisă. Patru zile cât am stat cu ea, nu ne-a mai trebuit nici ieşit în cârciumi, nici mers la teatru. Am desfăcut lumea în bucăţi, am despicat firele în patru, am râs şi ne-am îmbogăţit. Eu mă leg uşor de oameni, dar prieteniile mi le construiesc în timp. Cu ea nu a fost nevoie. Ea a devenit prietena mea imediat. Bucată din mine şi sufletul meu.

Cu tot respectul pentru domni (care parcă văd că n-o să zică nimic, că ei nu se bagă în din astea femeieşti), doar pe fete le invit să preia leapşa asta. Sabbra, te rog :) Ginuţa, sunt convinsă că ai nişte poveşti superbe în tolbă. Jane from the attic, come and get it! Şi cine mai doreşte şi mai pofteşte!