Copilului din noi

A fost ieri 1 iunie. Ziua Copilului. Adică, şi ziua mea :) În existenţa mea şi în felul în care mi-o trăiesc, mă bucur de multe lucruri. De cam toate, dacă stau să mă gândesc. Faptul că sunt femeie, cu atuuri şi farmece, job-ul mişto, că am evoluat în carieră, că am ajuns la un anumit echilibru cu mine însămi, o anumită maturitate, toate sunt foarte importante. Dar cel mai minunat lucru din starea mea de fapt, e prezenţa copilului din sufletul meu. Am fost un copil foarte fericit, zic eu. Cu nişte părinţi care au ştiut cum să-mi ghideze drumul, dar nu m-au înhămat la el. M-au lăsat să îmi aleg singură deciziile, şi să mă dau cu capul de pragul de sus, şi să simt gustul victoriilor. Mi-am mai luat şi scatoalce (de la mama) nu pentru prostii, bătăi cu copiii, ci pentru gura prea "bogată" uneori (şi nu avea mama tot timpul săpun la îndemână). Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu mai mare, nu m-am dat niciodată mai în vârstă. Pentru că mi-a plăcut fiecare etapă, fiecare vârstă. Şi m-am bucurat din plin.

Copilăria a fost de departe cea mai tare. Primele lecţii învăţate. Primele cucuie. Primele cicatrici. Ce-i frumos la copilărie e că mai toate cucuiele şi cicatricile au fost fizice. Odată cu vârsta au apărut alea sufleteşti, care sunt mult mai dure.

De la 18 ani am avut parte de un ajutor extraordinar în menţinerea în stare de libertate, în mine, a copilului Lia. Vesel, jucăuş, bucuros, poznaş, curios. M-am apucat să dau meditaţii la engleză şi uneori la română. Şi câtorva adulţi, dar în mare parte copii. În 12 ani şi ceva, am adunat vreo 30 de "elevi", între 5 şi 16 ani. Nici un curs din facultate, nici un training sau seminar nu m-au ajutat şi îmbogăţit ca întâlnirile mele cu fiecare din aceşti copii. De la ei am învăţat că nimeni nu trebuie luat "for granted", că ideea cu "mă pun la mintea lor" e o mare prostie şi dovadă de sufiecienţă prostească adultă, că odată primit în universul unui copil, ţi se va deschide o lume fabuloasă de idei, culoare, creativitate. Ei m-au învăţat să am răbdare şi înţelegere, să nu mă arunc să judec sau să etichetez, pentru că oricând mai există o nuanţă care să schimbe prima impresie. De la ei am învăţat că e foarte greu să câştigi încrederea cuiva şi e foarte uşor să o pierzi. Şi nu, deşi par naivi şi uşor de ameţit, nu reuşeşti să le recapeţi încrederea. Copiii sunt foarte serioşi chiar şi când e vorba de joc. Ei nu iau niciodată lucrurile la mişto, la "fu-tu-i pomana", ca adulţii. Pe copiii pe care i-am cunoscut, răsfăţul părinţilor nu i-a făcut mai descurcăreţi sau mai deştepţi. La fel, o laudă atunci când a fost cazul nu i-a făcut mai delăsători.

Din punctul meu de vedere, nu există copil bun sau rău, copil deştept sau prost. Adulţii veseli, vii, coloraţi, zâmbitori, sociabili, cărora le fuge mintea au devenit aşa pentru că au avut alături, în copilărie, oameni mari care nu le-au pus piedici, care nu i-au frustrat, nu i-au închistat. La fel, cei bătrâni la 30 de ani, cu mintea îmbâcsită şi plină de idei preconcepute şi stupide, de răutăţi, au ajuns aşa pentru că aşa au văzut în jur, copii fiind.

Eu sunt omul de azi cu o bază solidă de la ai mei. Cu o copilărie colorată, frumos mirositoare, veselă şi plină de muzică. Fără laţuri şi piedici. Ai mei au vegheat asupra mea, nu m-au lăsat nici ca vaca pe ogor, nici nu m-au ţinut în braţe "că ştiu ei mai bine". Am adăugat bucăţi din oamenii cunoscuţi, alte lecţii învăţate. Dar cel mai mult le datorez copiilor pe care am avut norocul de a-i cunoaşte. De la cel mai mic, la cel mai mare. Şi ştiţi ce minunat e să te sune o tânără de 22 de ani să-ţi spună că încă mai are desenele pe care i le-am făcut şi schemele colorate de gramatică, de acum 10 ani când făceam meditaţii?

Azi e 2 iunie, mâine 3. Peste o lună e iulie. Pentru copilul din voi, la mulţi ani în fiecare zi!