Despre norme şi reacţii

Cu riscul de a vă plictisi puţin (eeee, mă alint şi eu :p), voi aborda iar (probabil şi ultima oară) tema tatuajelor. Pasiune personală, din punctul meu de vedere, pe de-o parte o modalitate de exprimare (aşa cum e tunsoarea, stilul vestimentar, etc), pe de alta, o reală manifestare artistică (pot exista şi tatuatori netalentaţi care fac lucrări proaste, dar alea nu îmi plac). Cât de mult îmi plac mie tatuajele nu are nicio legătură cu cât mă duce capul, cât de bine îmi fac treaba la birou, cât de bună e strategia de comunicare la care lucrez sau cu ce fel de prieten sunt şi cât se bucură sau nu oamenii de compania mea. Am dreptate? Nu sunt un copil mai rău pentru părinţii mei, iar aici mama mea, femeie cu principii sănătoase şi cel mai mare fan al tatuajelor mele, poate garanta. Bărbatul nu mă iubeşte mai tare sau mai puţin pentru că am tatuaje şi viceversa e valabilă. Ba chiar, când ne-am cunoscut, aveam fiecare doar câte un tatuaj foarte discret. Pasiunea comună pentru tatuaje doar a completat multe alte lucruri care ne fac potriviţi unul cu celălalt.

Buuuun. De ce acest preambul? Pentru că, înainte de a vă povesti amuzată despre reacţiile celor din jur la vederea celui mai nou tatuaj al meu, vă voi spune dezgustată de vomele debitate de un oarecare. Nu, nu voi da link către el, pentru că nu promovez nici măcar negativ imbecilii siniştri. Dacă insistaţi (dar credeţi-mă pe cuvânt, nu merită efortul), îl puteţi găsi comentând şi băgându-se în seamă cu link la un blog foarte citit, cel al Tomatei cu scufiţă. Din respect pentru Tomata şi ca să nu îi dau respectivului motiv să i se umfle coaiele de mândrie că îl bagă cineva în seamă, nu i-am scris nimic acolo. Ce m-a oripilat pe mine? Nu comentariul stupid şi lipit de argumente "În afară de “prostie” eu nu am găsit, încă, o altă explicaţie la “de ce şi-ar face cineva un tatuaj!”. Asta e aşa, un damf de băşinuţă şi nimic mai mult. Am avut curiozitatea (tâmpită, ştiu) de a merge mai departe, pe blogul respectivului, unde am dat de adevăratul rahat plin de muşte şi viermi. În capul lui mic şi prost de băiet de 22 de ani (no offense, dar la vârsta asta atât experienţele cât şi gusturile şi opiniile sunt încă în formare şi e nevoie de maximă deschidere a creierului), doar pitzipoancele, proştii sau cei cu "personalitate mai mică decât penisul unui colibri" îşi fac un tatuaj. Iar nu merită să îi vin cu argumente sau injurii, pentru că eu în covoare şi înguşti la creierul aburit nu dau, din principiu. Ce mi s-a părut într-adevăr revoltător şi pe alocuri periculos, e faptul că un tânăr care se dă şi citit şi cult în cap şi cu opinii personale (deşi dă cam multe citate din alţii mult mai deştepţi decât el, dar măcar caută) îşi permite să facă următoarea afirmaţie: "ideea este simpla: nu suntem toti la fel dar traim intr-o societate si trebuie sa ne adaptam unor norme. Te intreb: ” de ce trebuie sa suport eu o infatisare a unor persoane ca cele din imaginile inserate aici? ” - pur si simplu imi provoaca repugna". Trecem peste erorile lingvistice. Păstrând proporţiile, eu mi-am adus aminte de un personaj căruia îi repugnau evreii şi handicapaţii fizic şi mental şi care a încercat să "adapteze" normele sociale...

Vă întreb foarte serios (nu, nu l-am băgat aiurea în seamă pe puştiulache ăsta, l-am luat de "etalon"): ce e mai periculos în societatea în care trăim, un om pictat poate chiar din cap până în picioare care îşi vede de treaba lui (fără stereotipuri cu puşcăriaşi, că nu e cazul zic eu) sau un tânăr cu aparenţe fizice "normale" care gândeşte în acest fel şi mai şi împărtăşeşte mândru ce idei măreţe are?

Din categoria păreri pozitive, nu o să spun, că o să sune a laudă. Mă bucur că există. Chit că vin de la oameni care nu au şi nu şi-ar face un tatuaj, dar pot aprecia unul frumos făcut.

Categoria mea preferată, sunt reacţiile care mă fac să râd în abordarea absolut bestială (necunoaştere, combinată cu naivitate şi candoare şi de ce nu, cu şoc şi groază). Nimeni nu mă întreabă dacă m-a durut. Întotdeauna e o afirmaţie "doare ca dracu! Nu ştiu cum ai suportat". Nu ştiu cum doare dracu, dar vă garantez că nu sunt masochistă şi dacă într-adevăr durea rău, nu mă tatuam, oricât de mult îmi plac tatuajele. Nu e o plăcere, dar nici ceva insuportabil. Poate în alte zone o fi altfel, dar ceva de murit sigur nu e.

"Ce o să faci la 80 de ani?" Hmmm, bună asta. O să croşetez nepoţilor? "Nuuu, cu tatuajul la 80 de ani!". Aaaaa! Păi, la vârsta aia cred că o să am probleme mai mari decât grija ridurilor de pe tatuaj, nu credeţi?

"Dar ce o să faci cu tatuajul când o să te aşezi şi tu la casa ta, o să faci un copil?". Va fi greu, recunosc. Nu ştiu cum voi reuşi, între explicatul despre nebăgatul lucrurilor în prize şi diferenţele dintre băieţei şi fetiţe, să strecor şi povestea tatuajului de pe spatele lui mami. Nu ştiu. Va fi greu!

"Auzi? Tu eşti manga sau emo?" Recunosc, pentru 10 secunde am rămas blocată. Ei, bine, sunt emango de felul meu, dar puţin mai acrişoară :)))

Cea mai religios-bulversantă reacţie am sesizat-o în mall-ul din Băneasa. Eu cu gagicu de mână, curat şi frumos îmbrăcaţi, zâmbitori, cu sacoşe în mâini. Trecem pe lângă două cucoane (nu mămăi, să ne înţelegem). Una îl vede pe gagic: "Doamne fereşte, tu vezi ce are băiatul ăla pe mână?" A doua se întoarce, îşi face trei cruci repezite şi scuipă în vânt "Ptiu, şi fata uite ce are pe spate! S-a întors lumea cu fundul în sus! Doamne fereşte!". Nici nu ştiam dacă să râd sau să plâng, ţinând cont că cele două se uitau admirativ la un concurs de miss, în plin centru comercial, unde vreo 20 de fătuţe aproape dezbrăcate şi uşor minore erau îmbrăţişate generos, cu mâini delicate pe părţile dorsale, de domni negricioşi, săriţi bine de 35 de ani.

Gagicul are o mare parte din corp tatuată şi s-a ras pe cap acum 3 zile, că îi era cald şi nu-i mai plăcea cum îi stă părul. Să vă mai spun că e un om extraordinar de bun, de vesel, de simpatic şi un grafician foarte talentat? Eu am trei tatuaje şi mă tund periuţă. De altele mai ştiţi şi voi câte ceva. În societatea voastră cu norme, avem şi noi loc, aşa, cu totul?