Poveste de spus mai departe - partea a VIII-a

Pentru că zilnic descopăr că sunt mulţi oameni cu umor şi idei pestriţe, m-am înhămat şi eu la o poveste. Poveste care a început la Caramea, a fost continuată de Dono, apoi de Teiucul, care a dat-o mai departe Mărului, a ajuns la Sângerică, de acolo la Raeka, pasată lui Karma police, care mi-a predat mie ştafeta. Fiecare a pornit de unde lăsase predecesorul, fiecare i-a dat o notă personală, aşa că înainte de a citi ce îmi coace mie neuronul, vă rog să citiţi fiecare capitol anterior. Merită :)

Straniu insa, Napoleon si Josephine venira linga ei, si pipa pe care Napoleon o pufaia tacticos cu o mina, in timp ce cu cealalta ii mingiia buclele Josephinei emana un miros asemanator plantelor pe care le mirosise cindva demult, sau de curind, intr-o seara friguroasa de decembrie cind pornise pe un drum ce se terminase undeva, unde vazuse o usa deschisa din spatele careai se auzea obsesiv colindul ei favorit...si apoi...apoi...

… O cană de apă rece o izbi peste ochi.
„hai, fată, că numai tu ai mai rămas! Ce dracu ai fumat tu mai mult ca noi de te-ai dus aşa departe?” Era vocea piţigăiată a Dorei, fosta colegă de Conservator, care renunţase la şcoală ca să se mărite cu un prinţ italian şi, după ce de fapt ajunsese curvă într-o speluncă din Napoli, se întorsese în ţară şi se combinase cu un tip dubios, mare afacerist cică. „Hai că vine Zmeu acasă şi iar mă încalţă. Parcă trebuia să ajungi undeva”.

Orfelia se ridică buimacă. „Am ratat Revelionul, bieţii ai mei m-or fi tot căutat”. Îşi găsi cu greu telefonul în geantă, dar nici un apel pierdut. „Hmm, ciudat, nici ai mei, dar nici un alt telefon sau mesaj. Nici măcar de anul nou”.
Ieşi pe stradă chiaună, mai mult dezbrăcată, în ciuda frigului de afară. „Cum am ajuns eu aici? Ce dracu fac cu viaţa mea?”. Îşi aducea aminte vag de prima iarbă fumată. Acum trei ani, când o salvase Dora din faţa tramvaiului. După ce aflase că marea ei iubire, Constantin, era de fapt gay, toată lumea ei fragilă, dar minuţios creată în capul ei, se prăbuşise. Nu mai avea pentru ce trăi. „Fată, tot poetă romanţioasă eşti?” râsese Dora de ea, ajunse în faţa unei cafele fierbinţi. "Fato, geniile ca Morrison, Joplin, au murit la 27 de ani, tu ai deja 28. Numai în capul tău băiatul ăla nu era gay, că în rest, toată lumea ştia! Hai, nu mai plânge, mai bine hai diseară că fac o petrecere restrânsă, cu nişte prieteni. Bem ceva, pufăim ceva” îi rânjise Dora. Şi uite aşa, ajunsese să-şi mute realităţile în cu totul alte zone, mult mai roz şi mai relaxate. Până de curând, când şi-au schimbat furnizorul şi realităţile paralele deveniseră dubioase rău. "Gata, până aici! Îmi bat joc de mine, e momentul să mă întorc la viaţa mea reală!". Revoluţia ei dură fix 10 secunde, până realiză care e viaţa ei reală. După ce terminase Conservatorul, nu reuşise să se angajeze pe nicăieri, nici măcar în vreo speluncă. Cine dracu să angajeze o absolventă de fagot? Care nici măcar nu era vreun mare talent. După nişte intervenţii ale unui unchi, se angajase casieră la o fabrică de textile. Nici măcar contabilă nu era, că nu avea şcoală. Doar bietul bunicu se lăuda că nepoată-sa e finanţistă. După ce cu greu trecuse peste drama cu Constantin, se îndrăgostise ca o şcolăriţă de şeful ei. Pentru el, să fie mai atrăgătoare, investise şi în lentile de contact şi renunţase la ochelarii ei care-i făceau ochi de broască ţestoasă. Dar el nimic. Lui îi plăceau bagaboantele alea din hală, că erau iuţi de fund, nu romantice incurabile ca ea. Până apăruse matracuca de nevastă, care a făcut un scandal de şi-a dat bietul om demisia. De vreo 6 luni avea alt şef. Un moş libidionos, care cum o prindea, cum o înghesuia de perete. "Păpuşe, ţâţe dacă ai avea şi ai purta şi tu o fustă mai scurtă, ai fi cea mai piesă de aici". Porcu' dracu, auzi, n-are ea ţâţe!

"Orfelio, n-ai avut noroc în viaţă de când ţi-a pocit tâmpita aia numele în certificatul de naştere", îşi spuse ştergându-şi lacrimile şi mucii cu mâneca paltonului. "Bieţii părinţi şi bunicul, singurii care mă iubesc fără să-mi ceară nimic şi eu îi las singuri de Anul nou".

N-apucă să-şi termine gândul, că se trezi lovită de un monstru de fier. Deschise cu greu ochii, o lentilă îi căzuse, şi abia mijit zări un semn, care o emoţionă fără să vrea. "Mercedes!"

"Domnişoară, sunteţi bine???" se isteriză o siluetă micuţă şi îndesată deasupra ei. Orfelia râse tâmp. "Doamne, cum să păţesc aşa ceva în ajunul Revelionului?" se frământa individul. "Ajunul??? Nu e 1 ianuarie?" bâgui Orfelia. "Vai de mine, v-aţi lovit la cap!" Fata se ridică în picioare, îşi şterse mâinile de noroi pe palton, încercând să pară demnă. Domnul din faţa ei era cu două degete mai scund ca ea, dar mirosea frumos şi nici nu avea verighetă pe deget. Îi rânji iar, cu toată gura. "Îmi pare atât de rău, pur şi simplu mi-aţi ţâşnit în faţă! Aveţi nevoie de ceva?" se frământa omul. "Ha! Da, de nişte silicoane!" spuse Orfelia şi izbucni în râs. Bărbatul se holba la ea şi ...

Povestea merge mai departe la draga mea Dush.