Vulpea conştient sinucigaşă

Tot timpul vă povestesc de trafic, eu cu Frieda, mare şoferiţă în viaţă bla bla. Dar în complexitatea fiinţei mele, mai există o faţetă: Vulpea pieton. Până de curând, stătea destul de ascunsă, dar de când m-am mutat cu biroul în frumoasa zonă Cotroceni, lucrurile s-au schimbat puţin. Nu, să nu exagerăm, chit că lucrez la 3 staţii de autobuz de casă, tot nu vin cu ratb-ul. Şi pentru că aş sughiţa să am aşa contacte intime cu multă lume necunoscută, dar şi pentru că după muncă zbor prin Bucureşti să colectez diverse. Cu toate astea, zilnic îmi pun adrenalina în acţiune traversând dus întors bulevardul, în căutare de hrană. Sunt două treceri de pietoni. Mari, late, la vedere. Niciun copac nu obturează vederea şoferilor. Am testat pe pielea mea de şoferiţă, poţi vedea pietonul de la cel puţin 20 de metri înainte. Ei, bine, după ce îmi înfig viguros piciorul pe zebră, semn clar că doresc să traversez, mai trec cel puţin 2 minute până chiar nu mai rezist şi mai fac un pas, forţându-l pe bietul şofer să pună frână, bulversat de ideea că pf! uite când s-a găsit şi asta să traverseze! Mai durează câteva secunde bune până şi următorul şofer, de pe următoarea bandă, opreşte. Şi, pentru că există trei benzi pe sens, vă puteţi închipui ce surpriză neaşteptată are şi al treilea şofer, că oprirea celorlalţi doi nu e un semn suficient de clar cum că poate o trece un inconştient pe alba şi lata trecere de pietoni! Cu inima bătând puternic, cu dinţii încleştaţi, Vulpea ajunge în mijlocul bulevardului, în firavul no man's land dintre sensuri. Un firicel de transpiraţie mă gâdilă pe frunte. Dar îndur cu stoicism.
Deşi nu sunt o creatură chiar aşa de mică, deşi am părul roşu ca semaforul şi mă mai şi îmbrac în combinaţii coloristice de gen verde+mov+galben egal iubire, cu toate astea, sunt invizibilă! Abia apuc să sug burta să nu mă agaţe bolizii care vin acum pe trei benzi din celălalt sens. Mă uit zilnic ochi în ochi cu fiecare şofer care nu are nicio intenţie să oprească. Mi-e foarte clar că doar eu îi văd pe ei. Pun iar adrenalina în mişcare şi fac un pas, când văd eu că cel care vine mai are timp berechet să se oprească. Ei, bine, nu există ideea opririi din timp, uşurel, ci doar frâne bruşte care îmi lovesc timpanele şi apropieri periculoase de boturi de maşină de genunchii mei de fotbalistă. Am senzaţie de deja-vu cu următoarele două benzi. Când ajung într-un final pe partea cealaltă de stradă, sunt transpirată lac, am slăbit 2 kile, mi-am spart un dinte de cât de tare i-am strâns, ba uneori îmi curge şi un firicel de sânge din nas. Vă puteţi închipui că trebuie să trec prin acelaşi chin şi la întoarcere, doar că îmi îngreunez situaţia cărând după mine şi o sacoşă cu diverse casolete cu şniţele şi orezuri şi castraveţi muraţi.
Dacă vă întrebaţi cumva cum de mă menţin în formă şi nu am multe riduri, ei bine, acum aveţi răspunsul: sportul extrem numit traversat strada.

Tot la categoria ce-şi face Vulpea cu mâna ei, trebuie să vă povestesc de ieşirile mele în decor. În decorul dezgustător al mâncării fast-food. Ştim cu toţii ce mănâncă în general vulpea: şoricei, viermişori, paste cu prosciuto, pastramă bine condimentată la grătar. Good food. Dar cu toţii o mai luam şi razna distructiv uneori, nu? Duminica trecută, după o petrecere întinsă până la 5 dimineaţa şi doar câteva ore chinuite de somn, gagicul a simţit nevoia să se pedepsească în mahmureala lui, consumând de la Burger King. Eu nu mâncasem niciodată. De foame şi sperând că ororile alea sunt mai puţin rele ca mcdonalds-ul, am luat şi eu nişte chestii (teoretic) de pui şi cartofi prăjiţi. Nuggets-urile au avut gustul şi consistenţa unui burete de baie. N-aş fi crezut vreodată că există cartofi mai răi decât ăia de la mcdonalds. Ei, bine, da, există. Ăştia de la Burger King. În final, gagicul şi-a revenit din mahmureală, în schimb eu am zăcut ca o cârpă toată seara.

Astăzi, de fericire că intru în concediu, am dat o tură până la Carfur orhideea, în mai nou impusa oră obligatorie de pauză de masă. Ca o drogată, m-am dus la KFC. De unde am procurat două bucăţi de ceva uleios şi greţos, numite "pui". Deşi piticul de pe umărul drept urla din toţi rărunchii "NUUUU!!!! Eşti dementă!!! Sinucigaşo!!! Mai bine ia un măr!!!", până şi ăla de pe umărul stâng ridica din sprâncene şocat de gestul meu, mi-am luat cu un gest sigur punguţa cu "Pui, cartofi ţărăneşti şi salată de varză". Sună foarte apetisant şi sănătos, nu? Mi-am dus chinul impus până spre capăt, îngurgitând cu mare dezgust meniul procurat. A trecut fix o oră de atunci. Am luat două colebile. Cu toate astea, faţa mea are o paloare nesănătoasă, îmi tremură buzele verzi şi am un nod greu în stomac.

Peste fix 25 de minute îmi începe concediul. Mâine plec la copiii din Valea Plopului. Pe 28 plec în Croaţia. Oare voi supravieţui să le trăiesc pe toate?