Despre oameni şi reacţii

"Nebunia" cu campania de adunat lucruşoare, după cum au denumit-o unii, m-a făcut ca, pe lângă alergătură, oboseală, casă sufocată de saci, toate anulate complet de bucuria şi fericirea de a ajuta, să îmi completez "pe viu" multe din cunoştinţele acumulate din cărţi şi cursuri de psihologie. Despre oameni şi reacţiile lor într-o situaţie anume dată. Unele le aşteptam şi mi s-au confirmat. Altele m-au uimit şi m-au impresionat. Unele m-au amuzat, altele m-au scârbit. O diversitate fascinantă de reacţii.

Situaţia dată: uite aici ce frumos a fost când au ajuns ajutoare la X sau Y, dacă vrei şi tu să ajuţi şi să dai ceva, caută persoana Z.

În aproape 3 luni, mai bine de 50 de persoane au făcut exact asta. M-au căutat, ne-am întâlnit, am preluat, am muţumit. Reacţiile amuzante au fost de genul "credeam că arăţi altfel". Cum aşa? "Păi, de aşa o acţiune mă gândeam că se ocupă o persoană sobră, gen măicuţă". Reacţia asta a fost destul de des întâlnită, de unde reiese ideea că o gagică de 31 de ani, nici nasoală, nici sobră, nici devreme acasă, care fumează, ascultă rock şi e tatuată, îşi ocupă în mod normal timpul cu altele. Vorba unui amic "ce-ai, fată, te-a apucat vocaţia de sfântă?". Ei, bine, nu, pentru că tot nu m-am lăsat de fumat, încă înjur copios şi planific să-mi mai fac un tatuaj. Vorba aia, dacă mi-ar ieşi nişte pene din spate, poate m-aş putea juca de-a John Travolta în Michael. Dar nu e cazul.

Au fost oameni care mi-au scris entuziasmaţi că vor să doneze una alta, ca apoi să nu mai răspundă la telefoane sau mailuri. Dar sunt convinsă că vor reveni, că probabil nu au avut timp. Oricum, campania va dura.

Chiar de la început, de la prima poveste cu rezultate, am primit, pe lângă nenumăratele mesaje frumoase şi încurajatoare, nişte comentarii absolut fabuloase. Deşi spuneam clar şi răspicat că fizic nu mă pot ocupa decât în zona Bucureştiului, o domniţă din Cluj mi-a reproşat, după ce i-am sugerat că o acţiune de genul ăsta nu-i chiar aşa greu de făcut şi acolo de către doritori, cum că sunt o mare dezamăgire, că ea se aştepta să mă duc eu acolo şi să organizez, dar se vede treaba că e numai gura de mine. Un altul, de data asta domn, m-a acuzat că fac un mare rău ajutându-i pe aceşti copii să crească, pentru că vor deveni adulţi care vor polua planeta. Aşa că mai bine să îmi arunc separat gunoiul mai întâi, apoi să mă gândesc la altele, înainte de a fi prea târziu. Alţii mi-au reproşat că nu pun poze cu copii handicapaţi şi nu dau adresa locului unde stau tineri cu HIV, ca să fie mai credibil. M-am gândit eu că, deşi nu voi face asta niciodată, fiind şi lipsit de etică şi imoral (chiar ilegal, dacă ar ştii unii ziarişti), oare oamenii ar fi sensibilizaţi de aceste imagini şi ar reacţiona? Un răspuns mi-a venit din altă parte, de la un comentator care spunea "bănuiesc că-ţi trebuie sânge rece să-ţi placă să vezi o armată de copii amărâţi, indiferent că le donezi sau nu de-ale gurii ori hăinuţe". Tot el (sau altul?) completa "e-o stupizenie să mergi în astfel de expediţii deoarece acolo te duci ori ca să plângi când vezi sărmanii copii că n-au cele de trebuinţă, ori ca să faci pe generosu’ în ochii celor din grup, ori ca să admiri natura. Toată chestia asta mi se pare de mare prost gust… să mergi într-o expediţie într-o locaţie mirifică, ozonată, vezi doamne…". Alţii, deşi nu erau nici pro nici contra, au simţit nevoia să se bage în seamă, deşi nu era cazul "Se ştie că atunci cînd se dăruieşte ceva, se plînge (vezi Surprize, surprize, Dansez pebtru tine, Pro Tv îţi dă, da nu-ţi bagă în traistă etc). Bunătate egal acreală plus lacrimi".

Reacţiile astea, deşi nu m-au oprit nicio secundă din drumul meu, m-au făcut totuşi să am, pentru fracţiuni de secundă, acreală în gură, lacrimi de neputinţă în ochi, strângeri de suflet. Uimitor este că, deşi mi-am pus întrebarea "ce dracu de oameni sunt ăştia, de ce trebuie să se bage şi să mănânce borş dacă tot nu vor să ajute în vreun fel?", nu reacţiile astea m-au impresionat, la astea chiar mă aşteptam. M-au lăsat fără cuvinte şi m-au impresionat cele frumoase. Oameni care lună de lună au pus o sumă de bani în cont, deşi au o situaţie financiară departe de a fi strălucită. O femeie, mamă de doi copii, care azi mi-a donat tichetele de masă şi bani, iar a doua zi s-a dus şi a donat sânge şi tichetele primite mi le-a dat tot mie. O familie specială, care nu m-a văzut niciodată la faţă, dar care mi-a trimis încă din prima zi de campanie bani, apoi cutii cu produse, zi de zi încurajări, deşi nu stau în ţară. Lor le mulţumesc în mod special pentru că au fost primii care m-au creditat cu încredere necondiţionată şi mi-au dat aripi.

N-am scris cele de mai sus ca să mă plâng, să fac pe sensibila sau ca să laud pe cineva anume. Sunt pur şi simplu observaţii adunate în timp vizavi de reacţii omeneşti. Cu siguranţă vor mai fi, de toate felurile, culorile şi texturile.