Despre oameni, firesc, ceva cărți, beijinhos și o mică laudă

Miercuri seara m-a stârnit drăguţa de Jane să merg la prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură, la Muzeul Ţăranului Român. Când am aflat că unul din invitaţi e Jose Luis Peixoto, ultima revelaţie a literaturii portugheze, am anulat orice alt program şi m-am dus. Peixoto nu doar că îmi părea drăgălaş din poze, dar romanul lui "Nici o privire" a mai fost şi tradus în română de prietena mea Clarisa Lima. Curiozitatea era maximă. Am ajuns puţin după ora 6. Prima bucurie: lume foarte multă, tineri simpatici, dar şi oameni mai în vârstă, cu priviri frumoase, de oameni cu pasiunea cărţilor. Primul strâmbat din nas: locul prea mic, cu prea puţine băncuţe şi scaune pentru câţi oameni se adunaseră. Dar Jane mi-a păstrat un locşor lângă ea şi gagicu ei. Pe mini "scena-prezidiu" nişte personaje. Drăgălaşul plin de cercei, brăţări colorate şi tatuaje (eu l-am văzut doar pe cel de la încheietura mânii, dar sunt convinsă că sunt mai multe) Peixoto. În spatele lui, translatorul care şi-a făcut treaba foarte discret şi bine. Următorul un tip care m-a făcut puţin să clipocesc, literar vorbind, normal (glumesc, m-a tulburat şi neliterar ha!), rusul Zahar Prilepin. Nici nu aflasem că omul e bolşevic, anti-Putin, participant la luptele din Cecenia şi deja îmi închipuiam că e în stare de aşa ceva. Din nefericire, translatorul lui stătea în cu totul altă parte, ceea ce a făcut ca bietul om să se plictisească îngrozitor neînţelegând mai nimic. Tot din nefericire, romanul lui Sankya nu a fost încă tradus în România, iar eu eram prea înfofolită ca să-i cer un autograf pe piept. Al treilea personaj care m-a încântat a fost scriitorul "născut în URSS" Vasile Ernu. Un simpatic şi un pontos, m-a făcut să-i cumpăr cartea pentru că l-am citit cu alte ocazii și mi-a plăcut tare mult, din stilul în care vorbeşte se simte şi cum scrie, în plus, faptul că a dedicat câteva capitole din cartea "Ultimii eretici ai Imperiului" lui Ostap Bender, unul din personajele mele preferate, m-a cucerit definitiv. I-am pus pe cei trei "străini" (da, eu îl consider pe Ernu, din fericire, străin) la început pentru a putea să concentrez în câteva cuvinte impresia mea personală. Fireşti, naturali, unul foarte drăgălaş, altul încruntat cât să dea bine, al treilea haios şi spontan.

Ajungem la românii de pe scenă. Prezentatorul, înfiorător de imberb şi aproape asexuat, cu o voce ușor stridentă, îşi învăţase probabil replicile pe de rost, pentru că timp de două ore nu a fost capabil măcar o dată să prindă din zbor vreo replică a invitaţilor şi să o ducă mai departe. Scriitorul Radu Aldulescu m-a "deranjat" toată seara. I-am citit mai de mult romanul "Sonată pentru acordeon" şi m-a impresionat, dar nu despre scriitor şi scriitură vreau să vorbesc. Ci despre personaj. Acru, sumbru, avea aerul că îi face orice numai plăcere nu să stea în faţa noastră. A citit din viitorul roman fără pic de dicţie, sictirit, de parcă citea ceva ce nu îi place. Cu tot respectul pentru scriitura lui, pe mine m-a luat durerea de cap. La întrebările care au urmat prezentărilor a fost mai mult decât sec și neinspirat, așa că i-am dat un diagnostic: nesuferit. Al doilea personaj Florin Iaru. Îi știu din poezii, îmi plac articolele din Cațavencu și 24Fun. Exact opusul lui Aldulescu, Iaru a vorbit mult, tare, s-a hăhăit, a răspuns pe larg și foarte larg. Dar pe principiul când e prea mult, e prea mult, prea multul lui umor mi s-a părut forțat, nenatural. Spre deosebire de ceilalți, el a citit nu una, ci 4 povestioare din ceea ce ar trebui să fie un roman de publicat la anul. Simpatice, au stârnit zâmbete și râsete prin sală, dar, fără răutate, am stat și m-am gândit, la cât de multe texte și povestioare mișto se pot găsi acum zilnic pe bloguri, cine ar mai da bani să ia o carte cu texte care exact asta par, pastile cotidiene simpatice, dar în niciun caz ieșite din comun. E, și ajung la al treilea personaj. Ce puii mei căuta la acea masă bășinosul ăla de Costi Rogozanu??? Cine mama zmeilor i-a conferit acestui veșnic acrit, sictirit și suficient titlurile de mare critic și scriitor în viață??? De ani de zile, de când am dat prima dată de figura-i îngrozitor de nesuferită, i-am citit masochistic mai toate materialele, doar doar oi ajunge să îmi pun cenușă în cap că sunt cârcotașă. Ei, bine, nu cred că am mai văzut la cineva atât de băgat în seamă așa o perseverență în a scrie FĂRĂ TALENT!!! Nici în seara de miercuri nu s-a dezis și a fonfăit de vreo două ori în scârbă, fără să se uite măcar de formă către proștii din public. Una din întrebările pentru toți invitații m-a făcut să-mi trag o palmă peste frunte: cât de neinspirat poți fi, nene??? Deși chiar el s-a dat de interesant spunând că întrebarea e "gen oracol", eu aș fi vrut să-l întreb de ce dracu ai mai pus-o atunci??? Care era întrebarea de grădiniță? Care e personajul literar care v-a marcat, la care vă înclinați? Unicul moment în care mi-a fost simpatic supăratul Aldulescu a fost când i-a răspuns sec: nu am. Pentru că i-am simțit continuarea: și mai dă-te dracu cu întrebarea ta de căcat.

Cu mare bucurie pentru întâlnirea personajelor străine, dar cu ceva dezamăgire pentru cele autohtone, mi s-a confirmat a mia oară că românii, din orice categorie ar fi, nu sunt capabili să fie total relaxați, naturali, firești.

Și mi s-a mai confirmat ceva. Românii trebuie neapărat să se simtă importanți, în mijlocul acțiunii, băgați în seamă. Nici măcar aici, acum, după 20 de ani, când granițele lumii au devenit atât de subțiri, nu am scăpat de eternele întrebări odioase: când ai auzit prima dată și ce știai de România până să vii aici? (pusă lui Peixoto) și dacă ai face un top al limbilor în care ai vrea să fii tradus, unde ar fi plasată limba română? (lui Prilepin). Răspunsurile, în schimb, m-au uns pe suflet prin lipsa de politețuri stupide inutile. Peixoto a zis că a avut acu mulți ani o aventură cu o româncă ce știa doar o idee de spaniolă, învățată din telenovela Esmeralda, după care, fiind totuși vorba de Europa, plus multitudinea de canale informatice, a mai auzit una alta de țara noastră. Iar rusul, pupa-l-aș pe chelie, a spus-o pe aia dreaptă: ținând cont că în 30 de ani de acu încolo de la Urali înspre est vor fi numai chinezi, el ar pune chineza pe primul loc. Apoi, după ce 1 miliard de chinezi l-ar cumpăra și ar deveni foarte bogat, ar putea pune și româna pe un loc mai sus.

La final am primit un inteligibil autograf de la Ernu și m-am hlizit puțin cu el, apoi am stat la coadă (99% muieri, normal) și m-am conversat într-o (a zis el inteligibilă) dubioasă combinație de spaniolă plus ceva cuvinte portugheze, el doar în portugheza ce-mi place la nebunie, cu Peixoto. Și ne-am dat și beijinhos la final. Că așa e frumos. Dedicația de la el mi-a plăcut că a fost diferită pentru fiecare, ceea ce spune foarte mult despre bunul lui simț. A mea sună cam așa: pentru Lia, acest roman care sper să îți vorbească despre viață. Cu plăcerea acestei întâlniri și cu stimă, Jose Luis Peixoto. Sper sincer să-mi placă romanul și să îl mai tot citesc de acum înainte multă vreme.

Nici măcar dezamăgită de atitudinile românești, am plecat foarte bucuroasă acasă, cu două cărți despre care promit să scriu curând, cu toată sinceritatea și subiectivitatea de care sunt capabilă.

Ca de început de weekend, la sfârșit mă laud și eu puțin și vă arăt în poză (dacă o deschideți, se poate citi) articolul despre oamenidarnici din Revista Avantaje. Chiar dacă titlul mă depășește și chiar nu cred că se potrivește, iar explicația de la fotografii e despre altă persoană, eu mă bucur că cei de la Avantaje au considerat campania mea un subiect bun de menționat.

Toate acestea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat, călduros, odihnitor sau agitat, după gust, fără griji și cu întâmplări frumoase.