Hate me on a facebook page, please!

S-au tocit tastaturile calculatoarelor zilele astea de atâta indignare că "ne-au făcut francezii țigani cerșetori". Moamă, 'tu-le muma-n cur de labagii ordinari, mâncători de brânză mucegăită, pedofili, suficienți, "când le-a crăpat măseaua în primul război mondial că îi aliniau nemții cu paru' pe tot locul, le-a prins bine intrarea României în război, care a slăbit presiunea germană de pe Franța. Acum ne fac țigani", au uitat francezii de Brâncuși, Cioran, Ionescu. Bravo hackerilor români care au spart site-urile Le Monde şi Daily Telegraph și au postat mesaje cu "țiganii nu sunt români!". Bine, mă, haiducilor!!! S-a sesizat și Ambasada României la Paris și așteaptă scuze oficiale, s-au sesizat și Ion Iliescu și Corina Crețu. Dar până la urmă, tot "hackerii de bun-simț" au făcut dreptate românilor jigniți până la ultima celulă tricoloră. A, da, am uitat. S-a făcut și o pagină pe facebook care spune NON au "Salut Roumain" / NU "Salutului Romanesc"...

S-au revoltat unii foarte tare că prin gluma aia (proastă, între noi fie vorba, fără pic de spontaneitate), spusă la o emisiune de divertisment de pe un canal tv franțuzesc, a fost jignit întreg poporul român. Și ce facem atunci? Aplaudăm actele pe alocuri ilegale ale hackerilor care sparg pagini de ziar din Anglia și Franța. Ne apucăm să-i înjurăm și noi și să-i spurcăm, pe toți la un loc. Ne apucă spumele că s-a generalizat și că din cerșetori țigani care i-au isterizat pe francezi la ei acasă s-a ajuns să fie băgați toți românii la un loc. "Țiganii nu sunt români!!" Mda, dar circulă prin lume cu pașapoarte românești. Așa cum și ungurii din Harghita au tot pașaport românesc. Sau turcii din Constanța. Că în emisiunile noastre de divertisment se fac glume (mai bune sau mai proaste) cu francezi efeminați, italieni curvari, nemți constipați, suedezi impotenți și suedeze disperate după sulă, belgieni pedofili, olandezi drogați, nu are nimeni nicio problemă. Că în toate emisiunile noastre (sobre sau amuzante), că pe toate forumurile și blogurile sunt porcăiți românii (generalizând), sunt scoase în evidență numai lucrurile negative, nu mai spune nimeni nimic. Că până și la povești despre români frumoși, care fac fapte bune, care aleg să trăiască altfel, apar zeci de comentatori care scuipă și muiesc, nu mai e nicio problemă. Noi funcționăm pe principiul unor părinți, care își bat și își înjură copiii, dar Doamne ferește să îi înjure altcineva, că atunci fac moarte de om, nu?

V-ați uitat vreodată la emisiunile lui Jay Lenno? Unul din cei mai tari oameni de divertisment nu doar din State, ci din lume. La fiecare emisiune are o pastilă de 10 minute în care face glume (mai bune sau mai slabe) în care îi face de rahat pe politicienii americani, pe francezi, pe italieni, pe chinezi, pe nemți, ba chiar și pe gay, negri sau evrei. Și nu sunt glumițe drăgălașe. N-am auzit niciodată să fi reacționat vreo ambasadă, să-i fi blocat cineva site-ul emisiunii sau să-i fi făcut cineva hate-page pe facebook.

Am o prietenă blondă și am întrebat-o: tu nu te superi când auzi atâtea bancuri cu blonde, nu te simți jignită, ofensată? "De ce m-aș simți? Nu sunt nici proastă, nici curviștină, nu cred în stereotipii și nici în generalizări. Când bancul e bun, râd și îl spun mai departe. Singurul lucru care mă deranjează e când bancul e foarte prost și nici măcar de politețe nu poți râde".

De ce nu m-am opărit eu la fund, nici nu am aplaudat hackerii și nici nu m-am făcut fan al paginii de facebook? Am scris undeva (și a fost cel puțin un dement care a scotocit furibund internetul să găsească acest pasaj de care eu uitasem, deși e la fel de real) că "nu mi-e ruşine că sunt româncă atunci când merg afară, pentru că nu mă simt româncă, la fel cum nu mă mândresc aici că sunt româncă, pentru că mă simt occidentală". Da, eu nu mă simt afară româncă abuzată, jignită, scuipată, ținta xenofobiei străinilor, așa cum nici aici nu mă simt româncă nesimțită, ignorantă, delăsătoare, care își aruncă gunoiul pe geam dar îi înjură pe ceilalți că nu fac nimic. Nu am niciun merit pentru geniul lui Enescu, nici pentru cel al lui Cioran. Nici pentru munca titanică a gimnastelor care iau medalii, a fetelor de la Oltchim sau a lui Bute. La fel cum nu mă simt vinovată de jafurile și crimele românilor de pe afară, de faptul că prostituatele românce fac bani pe acolo. Eu sunt mândră de ceea ce fac eu în casa mea, la servici, pe stradă, în societate, sunt rușinată de gafele și greșelile mele, îmi asum viața mea și acțiunile mele și nu poate nimeni să-mi ia asupră-i nici greșelile, nici faptele bune.

Să ne întoarcem la țiganii care nu sunt români. De ce nu e pe facebook și o pagină care să spună NU că al doilea om din cel mai mare partid din România e țigan? Și una care să spună NU audienței maxime la tv la un serial cu personaje principale țigani? Și una cu NU emisiunilor de divertisment unde vedetele se duc în șatră sau unde dansezi țigănește ca să iei note mari? Și una care să spună NU mândriei că Johnnie Depp îi iubește pe cei din Taraful de la Clejani? Și un NU pentru Jean Constantin. Și un NU pentru Ion Voicu. Și un NU Aurei Urziceanu. Un NU lui Johnny Răducanu. Și un NU lui Connect-R. Și un NU lui Gigoraș Dinică. Și un NU lui Damian Drăghici. Și un NU lui Ștefan Bănică (Jr și senior). Pentru fotbaliști se poate face o pagină comună: NU lui Mircea Lucescu, Dănciulescu, Bănel, Lăcătuș, Dică, Cristocea, Ganea.
De ce pe unii i-am asimilat și sunt "români de-ai noștri" iar pe ceilalți îi renegăm?

Îmi aduc aminte că italienii, după ce au scris articole despre țiganii cerșetori și românii infractori de la ei din țară, au scris și articole elogioase la adresa asistentelor medicale românce sau a românilor care au salvat vieți după cutremurul de anul trecut. Dar astea sunt firești, alea negative sunt o jignire, nu?

Hai să facem niște exerciții. Veniți din provincie, cu mașina, în București. 2-3 vă lasă să vă băgați, 10-11 vă taie calea, vă claxonează, vă înjură. Nici nu apucați să vă uitați dacă în buletinul lui scrie că s-a născut în București, la Pitești sau la Galați. Până la sfârșitul zilei, obosiți, stresați, mai povestiți de cei 2-3 amabili care v-au lăsat în trafic sau înjurați, la comun, "cretinii ăia de bucureșteni"?

Treceți pe lângă Spitalul de Urgență. În părculețul de 3 pe 3 vedeți o gașcă de 25-30 de țigani, gălăgioși, cu sticle și punguțe. Vă sunați iubita și-i spuneți nervos povestea. Pe seară, când vă întoarceți de la birou, îi vedeți pe aceiași țigani, ieșiți din părculeț, iar în urma lor curățenie lună. Toate mizeriile adunate la coșurile care dau deja pe afară și lângă, morman. O mai sunați pe iubită să-i spuneți: "băi, uite ce fază, nu mă așteptam. La cât nu-i suport eu, dar tot respectul pentru ei"? Prietenul meu a făcut-o. Eu în aceeași zi îmi luasem niște înjurături de la 4 fete tinere, aranjate, foarte albe și românce, cărora le atrăsesem atenția că e urât să-și arunce hârtia de la biscuiți și mucurile de țigară afară, pe geamul mașinii.

Nici eu nu-i suport pe țiganii care se bagă în sufletul meu și-mi cerșesc pe la geamul mașinii. Nici pe cei care îți taie calea cu bmw-ul furat din Germania sau Franța. Nici pe cei care fură din case. Dar în același timp nu pot să-i suport nici pe mârlanii care ascultă taaare manele la semafor și își aruncă sticlele de plastic afară, nici pe șoferii iadului care te iau pe botul mașinii și te mai și claxonează deși ești pe trecere de pietoni, nici pe băiețașii de bani gata care omoară oameni nevinovați pe trotuar și-i scapă banii lu tăticu, nici pe boarfele care au împânzit ecranele televizoarelor și paginile ziarelor. Nici pe hackerii care sparg paginile de net ale publicațiilor străine, în numele românilor, nu-i suport. Nici pe ofuscații fără vină care nu știu să-și asume și părțile rele, ci doar flutură stindardul marilor scriitori, filosofi și eroi anti-comuniști.

Înainte să îmi trimiteți scrisori și comentarii furioase, să mă faceți iubitoare de țigani, că-i urăsc pe români și alte bla-bla-uri, înainte să mă ștergeți din blog roll și din lista de facebook, să vă spun câteva chestii, dacă nu le știați deja. Boxerul român, campion de vreo 5 ori la rând, Lucian Bute, nu a putut fi văzut apărându-și centura în ring pentru că nicio televiziune românească nu a simțit nevoia să investească vreo 150.000 de euro pentru drepturile de difuzare. Să vorbim și de finețuri. Fabulosul sculptor român Constantin Brâncuși e batjocorit chiar la el acasă, la Târgu Jiu. Marele dramaturg român Eugen Ionescu, pe care îl dăm peste nas francezilor, nu a putut fi jucat anul trecut, la centenarul scriitorului, în limba română, pentru că fiica lui nu a vrut acest lucru. Eu zic să se facă o pagină de facebook și cu NU acestei cucoane.

Câte priviri ai vrea să simtă pielea ta?

Că tot tânjim după soare și piele la vedere, mi-a plăcut la nebunie inițiativa Tabu și Dove "Câte priviri ai vrea să simtă pielea ta?" Ca să fim înțeleși, nu m-a plătit nimeni pentru povestea asta, pur și simplu și Tabu mi se pare o revistă care știe să abordeze și subiecte mai delicate pentru societatea noastră destul de constipată, iar cu Dove am și lucrat la Manifest pentru frumusețea adevărată, una din cele mai frumoase campanii pentru deschiderea minților și eliberarea de complexe feminine. Concursul inițiat de Tabu și Dove vorbește despre una din marile fobii ale femeilor: teama de expunere a trupului gol în public. Finalistele vor avea la dispoziție o cabină de suș, suspendată la 4 metri înălțime în piața Universității și da, vor face duș în public.
Doamnelor, eu vă invit deocamdată la voi acasă să vă priviți cu ochii larg deschiși în oglindă, după ce ieșiți de la duș. Să vă vedeți micile defecte mai cu îngăduință, să vă regăsiți "punctele tari", să vă zâmbiți și să realizați cât sunteți de frumoase.

Și dacă tot am vorbit despre frumos, trebuie să mă laud că povestea prieteniei mele cu Titi a devenit articol de ziar.

Hai la concursul cu mutări!

Doamnelor şi domnilor, am prins un concurs-leapşă care mie mi se pare foarte simpatic, aşa că vă invit şi pe voi să vă băgaţi, că se pot câştiga şi nişte bănuţi (400 lei) dacă sunteţi cei mai buni, dar mai e şi rost de poveşti şi amintiri haioase. Organizatori sunt cei de la Leoni Mutări şi transport mobilă. Mie mi-a plăcut şi site-ul pentru că e prietenos şi găseşti multe informaţii utile (când e mai bine să te muţi, ce să faci, cum să împachetezi, etc). Ce e de făcut? Scrieţi la voi pe blog o poveste despre aventurile primei mutări sau ale vreunei mutări memorabile(din alea cu căţel, cu purcel) în minim 300 de cuvinte, spuneţi la un moment dat că participaţi la concursul organizat de Leoni mutări şi transport mobilă cu link către site-ul lor, după care trimiteţi linkul de la poveste pe mail la leoniservicii@gmail.com cu numele vostru şi un număr de telefon unde puteţi fi contactaţi pentru eventuala veste bună. Cum că aţi câştigat 400 lei. Baftă! Şi daţi mai departe, să ajungă până în fund la taxatoare!

Despre prima mea mutare nu am prea multe de povestit, că am fost luată pe sus de părinţi, cu haine şi ceva cărţi, că ei se deciseseră să închirieze apartamentul, iar noi să stăm la curte. Drama a fost strict personală şi legată de independenţa mea la 18 ani, nu şi fizică. Adevărate peripeţii cu mutări de mobilier am avut de curând, când heirupistic am decis cu nişte prieteni să facem o faptă bună şi să donăm care cum aveam o canapea, două fotolii şi o bibliotecuţă, toate în stare bună, unei familii. Pf! O nimica toată! Ne organizăm, ţac pac, într-o sâmbătă, sigur găsim pe cineva cu o maşină să ne ajute, ce mare lucru din Militari biblioteca, din Dristor fotoliile, din Titan canapeaua, toate apoi duse pe la Iancului. Maxim 3 ore!

Prima poticnire în program: toată lumea are maşină, dar să cari câţiva saci, în niciun caz canapele şi biblioteci. Cred că ne-am epuizat pe rând cu toţii minutele de telefon, ne-am stresat toate cunoştinţele, doar doar găsim pe cineva cu o dubă. Într-un final apoteotic, dăm la mâna a zecea de un nene cu un papuc care pentru suma modică de 150 de lei ne promite că ne ajută cu toate drumurile. Vine sâmbătă, prima mutare de la mine. Ratăm să scoatem unul din rafturile mobile, cum am aplecat bibioteca zbang! direct în capul unuia din băieţi. Moment de panică, omul cade uşor la pământ, năucit. Dă-i cu gheaţă, "lasă, bă, că nu-i cu sânge, trece până te măriţi! Hăhăhă!", hai pe treabă că deja a trecut juma de oră. Aşa de bine şi cu grijă ne-am învârtit cu biblioteca, încât am reuşit să-mi trag două zgârieturi adânci în pereţii zugrăviţi de curând. Cu mare greutate, reuşim să o băgăm în lift. Ca în orice lege a lui Murphy care se respectă, să scoatem biblioteca din lift a fost mult mai dificil, am blocat liftul vreo 10 minute de ne-au înjurat nişte vecini de pe la 10 care au fost nevoiţi să coboare pe scări. Ajungem la maşină şi dau să leşin. Băi, nene, o tigaie de papuc, plin de rugină, iar nenea antamat în afacere cu o faţă de beţiv, fără nişte dinţi în gură, îmi zâmbeşte şi simte nevoia să îmi comunice ceva: "săr'na! Nu vă uitaţi aşa, că pot să car şi un munte cu Tanţa" (daaa, pe tigaie o chema Tanţa!!!!). "Şi cu bănuţii de la dumneavoastră, mai am şi mâine nişte drumuri, poate o rezolv săptămâna viitoare că mai face figuri frânele". Am înghiţit în sec. Deja entuziasmul se pierduse undeva prin lift. Pornim la drum. Nenea cu biblioteca târ târ după noi. La un moment dat am sesizat că nici stopurile nu-i funcţionau. Bun aşa.

Cu fotoliile a mers uşor, de la etajul doi, le-au adus băieţii, le-am înfipt cu greu în papuc, dar a mers. Am realizat că nu avem cum să luăm şi canapeaua cu acelaşi transport, aşa că hai să le ducem pe astea şi mergem separat după ea. "A, păi, nu aşa ne-am înţeles, pentru încă un drum mai trebuie 100 de lei". Nene, ţi-o iei. Nu ne-ai asigurat tu că încap toate? "Păi, io de unde să ştiu cât sunt de mari?" Deja eram cu nervii în batistă. Nu puteam rămâne cu ele în drum, aşa că am fost de acord. Ducem ce aveam la familie, le descărcăm uşor. Hai după canapea. Unul din prieteni ne părăseşte, că avea alte treburi. Trecuseră deja 3 ore şi ceva. Rămânem doi băieţi, eu şi nenea şoferul iadului. Proprietarul canapelei, un amic de-al meu, ne aştepta în faţa blocului. Şi ne dă lovitura de graţie: "eu stau la 9 şi sigur nu intră canapeaua în lift". Obiectul de mobilier foarte frumos, cu perne confortabile, braţe mari şi moi. BRAŢELE NU IES PE UŞĂ!!!! Trebuie demontate, ca să putem scoate canapeaua! Băieţii meşteri mari, ca orice bărbat care se respectă, îşi dau cu părerea: mda, cheie de 18. Nu, bei, de 20. Ghinion de neşansă, omul nostru e intelectual, cu multe cărţi, nu are nici măcar un cleşte în casă. Batem la nişte vecini care ne deschid cu părul vâlvoi şi extrem de agresivi: "e 3 după-amiaza! Încercam să dormim!". Ne cerem iertare şi nu apucăm să întrebăm şi de cheie. Salvarea a venit de la nenea şoferul care avea nişte scule soioase prin tigaie. Au demontat braţele, hai cu ea pe scări. 9 este o cifră foarte mică dacă ne gândim la centimetri, dar infinită când cobori cu o canapea pe scări. "Cine puii mei a avut ideea asta genială cu mutatul că ne descurcăm noi???". M-am fofilat să nu iau bătaie. "Frate, nu era mai bine dacă luam o firmă de mutat?". "Eee, cine ştie câte catralioane ne cereau ăia. Lasă, mai facem şi noi muşchi". Drept pedeapsă că le-am făcut aşa program interesant şi am organizat atât de bine totul, am ieşit câştigătoare la puncte şi am stat călare pe canapea tot drumul, să nu se desprindă cumva sforile cu care o legasem de tigaie. Nu erau chiar 0 grade afară, dar vântul de aprilie mi-a încleştat rânjetul pe buze penru o vreme.

Am dus şi canapeaua cu bine, i-am dat banii lui nenea, 250 de lei, ne-am despărţit încruntaţi, murdari, unul cu o uşoară întindere la braţ, eu cu mucii pe piept, toţi rupţi de spate. Ne stricaserăm sâmbăta, era deja ora 5 după-amiaza şi ne pornisem pe la 10 dimineaţa. M-a mâncat undeva să le scriu zilele trecute, după ce am aflat de concurs, băieţilor cu firma de mutări, cei de la Leoni. Am dat toate detaliile, dimensiuni, etaje, drumuri, locaţii. Parcă abia aşteptam să aflu că mi-ar fi cerut salariu pe două luni. Cu transportul lor încăpător pentru toate dintr-o bucată, cu oamenii lor care să ştie cum să demonteze şi să care mobila, fără ca noi să mişcăm vreun deget, răspunsul lor a fost următorul: "Buna Lia, Toata mutarea ar costa aproximativ 350 lei. Toate bune!" Păi, să nu dai, frate cu basca de pământ?

Girls night out - part 2

Când ai o zi din aia în care dai doar de cretini, şeful e isteric, afli că ţi se taie banii, oamenii cărora le spui că nu ai chef de nimeni şi nimic şi că eşti un butoi cu pulbere insistă să te irite şi mai tare, mai şi plouă afară, ce faci? Pui mâna pe o puşcă şi ... Nu, nu, nu, Vulpeo. Ia o pungă de hârtie şi respiră în ea să te calmezi. Aşa. Mult mai bine. Pe naiba! Şi ca să nu o iei razna complet? Ei, bine, primeşti de la Hotcity.ro prin drăgălaşa de Cireaşa, invitaţie la film relaxant, comedie romantică, în compania gagicelor. Fireşte, la sala VIP de la AFI (o să ajung să cred că aşa e normal să vezi un film la cinema şi o să mă transform într-o fiţoasă), unde înainte de film ne răsfăţăm cu gustărele bune bune, cu sucuri şi popocoarne cât cuprinde. Girls night out reloaded. Am revăzut cu plăcere multe gagice, dar din păcate timp de palavre am avut doar cu Nona, Cireașa, Lămâie, Nina (care ne-a și pozat în toată splendoarea noastră)și Ciupercutza, cu care de altfel am stat la povești și la plecare, în parcare, în ploaie, ca pușcăriașii care mai au de spus una alta la poarta închisorii.

Filmul cu pricina este When in Rome, o comedie romantică, scenariu clasic: fata nu crede în amor, ci în carieră, merge la nunta surorii ei la Roma, se pilește de supărare că tânărul care parcă ar putea să o facă să uite de carieră are la brațoletă o damă bine în roșu și se bagă de nervi în Fontana del amore (o copie la scară mică a fabuloasei Fontana di Trevi), de unde culege câteva monede aruncate de niște domni în căutare de iubire. Și de aici potopul. Alergături, gaguri, drăgălășenii, faze amuzante, un pic de magie, happy ending. Nu mă așteptam la vreun film de Oscar, dar mi-a părut rău de două chestii: că Danny de Vito și Anjelica Huston ar mai fi avut nevoie de ceva scene pentru a-și arăta valoarea, la fel și comedianții bestiali(văzuți în Blades of Glory, Napoleon Dynamite sau Semi Pro) Jon Heder și Will Arnett, băieți din gașca lui Will Ferrel. Al doilea minus a fost o "chimie" cam chinuită între personajele principale Kristen Bell (simpatică, haioasă, dar relativ banală) și Josh Duhamel (nu doar o bucățică delicioasă de bărbat, dar și foarte spontan și bun în rolul ăsta). Marele plus al filmului? Niște imagini superbe ale Romei și New York-ului. Per total, domnițele se pot desfăta cu imaginea drăgălașului (bunoc de-a dreptul, între noi fie vorba) Duhamel (are și un defect, e însurat cu nesuferita aia de Fergie de la Black Eye Peas), de preferat în compania unor prietene, asta dacă nu cumva aveți vreun gagic căruia să-i placă dulcegăriile amuzante (greu de crezut). O rețetă bună de scăpat pentru o oră jumate de frecușurile de zi cu zi și de relaxat. Trebuie să recunosc că am venit acasă și am căutat faimoasa scenă din La Dolce Vita în care fabuloasa Anita Ekberg îi arată lui Mastroianni cum e să te bălăcești în Fontana di Trevi, ca să fie buna-dispoziție completă.

Alter ego-uri vulpistice

M-a inspirat donșoara Keltoighost să scap de starea asta de nervi și agitație care mă bântuie de câteva zile. Și m-am dixtrat de minune. Mi-am găsit unele din personalitățile mele multiple, varianta desene animate. Momentan doar South Park și The Simpsons, dar aștept și giucăria Betty Boop, Tom și Jerry, Beauty and the Beast, Shrek. Și acum, sincer, spuneți-mi cum arăt?




Pentru cine mai are chef de distracții din astea delicios de copilărești, dați un click aici și aici. Enjoy!

Vă invit în vizită la alții :)

Doamnelor și domnilor, fundul meu mare nu mai încape doar aici, așa că în acest weekend am fost invitată să mă desfășor și pe la alții. Zazuza m-a dus în bucătărie și m-a stârnit la povești cu paste și sosuri, iar boeru Paul m-a luat la întrebări mai serioase, mai șugubețe, pe canapeaua de la el din sufragerie. Amândoi sunt primitori și dornici de oaspeți și taclale, așa că vă invit cu drag pe la ei. Weekend frumos!

Relaxare - în lumea vorbită a unui copil de 3 ani

La 3 ani și 3 luni un copil este într-o continuă descoperire și e o permanentă sursă de relaxare, amuzament, drăgălășenie și faze care te lasă cu gura căscată. Doamnelor și domnilor, Mara, cea mai vorbăreață fetiță din lume (trebuia să moștenească ceva și de la mătușă-sa, nu?):

- Mara, la ce te uiți?
- La Ciumoasa și Bestia.
- La televizor?
- Nu, la calatolu meu care e a lu tati și eu nu am voie să umblu la el.

- Mara, cățeii știu să conducă mașina?
- Nu, că ei au lăbuțe.

- Maraaaa, lasă pisica, ce te uiți în fundul ei???
- Mă uit să văd dacă e stlicată.

- Mara, hai să vedem în carte ce animale avem:
- Șaprele, calelemonu, câciogu, hipo și popotanu, bumbnița, cionichitoarea.

Scapă un ... aer. Buni: vai, Mara, cum se spune?
- Cu plăcere!!!

Tot ce a făcut ea în ultima vreme s-a întâmplat "diseară".

- Mara, ce îți place ție mult mult?
- Ciocolata este bună și delicioasă!

- Te rog, mami, mai vreau puțină ciocolată!
- Mara, nu mai ai voie, gata, ai mâncat deja.
- Te rog, mami, promit că nu o mănânc, doar o ling puțin.

- Mama vitegă e ulâtă, Albă-ca-Zăpada e foarte superbă!

- Mara, te doare în gât?
- Nu tare, doar volbesc cocoșat.
- Nu se spune cocoșat, ești răgușită.
- Da, volbesc lugușită.

- Mami, mă iei și mie de la magazin niște țiți?
- Mara, n-ai tu ce să faci cu ele acum.
- Haaaai, măcar două mai mici.

Dimineața, salută câinii:
- Ce faci, gasule? Ce faci, babalăule?

La biserică, unde oricum cu greu o poți convinge să intre:
- Io nu vleau bere de-aia bună de la tata popa.
Acasă:
- Da' o să mă ia poliția dacă nu am băut bere din aia bună?

- Mami, mami, tu știi cât e de male dinozaurul?
- Nu știu, Mara, cât e de mare?
- E lung până la sfâlșitul cozii lui!

Just one of those days ...

Cred eu că, așa cum putem vorbi frumos și cu bucurie de micile nimicuri-enorme ale vieții care ne fac fericiți, ar trebui să recunoaștem că există și zile în care, dacă am putea și dacă am ști de la început, nu ne-am ridica din pat, nici măcar n-am respira prea puternic, de frică să nu pățim ceva. Știți bancul ăla cu: Prima zi: azi astrele îți surâd. A doua zi: azi astrele îți zâmbesc. A treia zi: azi astrele se pișă pe ele de râs? E, cam așa și cu mine. Ieri dimineață, după mult prea puține ore de somn, am umblat de nebună după telefonul mobil (din păcate, musai de luat cu mine), în mare întârziere, ca să ajung să mă sun de pe fix înainte să îmi pocnească o venă în cap. Ding ding ding înfundat. Se așezase Miqui, cel mai (in)stabil bărbat din viața mea pe el. Înjurat motan. Dar soarta se răzbună. Când să ies pe ușă, dau să îl feresc pe Miqui care mi se împleticea în picioare, îmi pierd echilibrul și dau cu capul în perete (în mâini aveam deja lucruri). Nu mai zic nimic motanului. De frică.

Cu mașina am ieșit din parcare după nenumărate manevre, pentru că un isteț își lipise botul de fundul Friedei. Ca să ies din străduță în bulevard trebuie să fiu nesimțită, să mă arunc în față, ca să-i oblig pe ceilalți să oprească. De data asta fac un experiment: stau cuminte, zâmbesc larg, cu capul scos pe geam, fac cu mâna. Ghinion. Au trecut 11 mașini până s-a făcut un pic de gol și m-am băgat. Ăla din spatele meu deja dăduse în apoplexie înjurându-mă și claxonând. E bine, nu trecuseră decât 20 de minute de când mă trezisem. Până la birou nici nu am mai numărat rahaturile din trafic. Muzică proastă la radio. Îmi pun cafea pe mine. Nu găsesc loc de parcare pentru că un bou își parcase duba în spic pe stilul ilustrat de domnul Bogdanic aici.

Nu ajung bine la birou că încep să sune ambele telefoane (șefa în concediu, eu centrez, eu driblez, eu dau cu capul). Pentru că oamenii pur și simplu nu înțeleg de vorbă bună, nu acceptă o informație și nici nu vor să facă și ei ceva pentru propriul confort, am reușit, pentru prima dată în 2 ani și jumătate de când mă ocup și cu dat informații la telefon, să îmi pierd răbdarea aia imensă și să ridic tonul. Surpriză! Așa au înțeles. Dar startul zilei l-a dat chiar șefa mea, o femeie super faină în cea mai mare parte a timpului, dar care când e în concediu se plictisește și simte nevoia să mă frece la telefon. Ea din vârful patului, eu de la două birouri. În general când cineva îmi dă frânturi de gânduri și idei pe stilul "hai să-i scriem așa: stimate domn dorim să ... NU, domnule X, vă informăm că ... NU, în urma mesajului dumneavoastră ăăăă .... NU. Așa, acum citește-mi ce a ieșit", tind să mă irit când mi se spune "nu ești atentă! suflă adânc de câteva ori și concentrează-te". Ca să nu dau cu vreo bâtă în baltă, că doamna chiar mi-e dragă în cea mai mare parte a timpului, m-am abținut vitejește. Treaba asta m-a epuizat energetic. Dar au continuat telefoanele cu întrebări și reacții, așa că nu am putut ceda. Mă înnebunesc după cei care sună la un telefon afișat doar pe pagina de net a instituției, după care, dacă le spui că e cazul ca și ei să facă un pic de treabă, să ia ei singuri o informație (o listă cu firme autorizate din care ei să aleagă pe cine doresc) de pe site, că tu nu ai voie legal să le recomanzi pe unul sau altul, încep să urle că ei nu au acces la internet, că sunt bătrâni, că au piciorul în ghips, că îmi bat joc de ei, că "numai în România se întâmplă așa ceva!". Ei, bine, nu. Principiile concurenței și ale pieței libere se petrec în toate țările care vor să scape de ideea de monopol. "Nesimțito!"

Ies în pauză să mă răcoresc puțin, să iau ceva de mâncare, poate se mai liniștesc astrele. Chiar în fața clădirii se sapă un șanț uriaș. Ăia de la Distrigaz. Toți cei 10 muncitori stau pe margine, fumează, se hăhăie. Ba unul chiar s-a întins pe o bordură și doarme. Mi-a plăcut că nu au zis chiar nimic. Dar m-am emoționat puțin când am văzut cât de relaxați fumează pe lângă țevile de gaze. Oprite, dar totuși, miroase? Fac iar sport extrem încercând să traversez pe partea cealaltă a șoselei Cotroceni. V-am mai povestit, deși sunt două treceri, cu vizibilitate foarte mare, nu ar opri vreunul la pietoni nici să moară! De data asta, la întoarcere, chiar mi-a ieșit să pun mâna pe o capotă și să-mi sară puțin inima pe caldarâm. Adevărul e că și eu sunt tâmpită. Dacă au oprit cu greu mașinile de pe un sens și mașinile de pe una din benzile celuilalt sens, de ce mă așteptam eu să oprească și cretinul cu dacia papuc de pe a doua bandă? Am înjurat cu pu și pi și mama lui și încă ceva. M-a claxonat.

La cantină, coadă. Eu bălesc la tocana de ciuperci. După cum era de așteptat, s-a terminat în fața mea. Noroc că am avut alternativă, dar tot am rămas un pic nesatisfăcută. Deh, femeie veșnic nemulțumită. La întoarcere, nu mă mai calcă nicio mașină, în schimb, când aproape să ajung, trec iar printre muncitori. Unul venea spre mine. Ei, bine, la cât de lat e trotuarul, a reușit, în bălăngăneala brațelor, să îmi fută o cască din aia galbenă peste degete de nu știam dacă să-l înjur, să plâng sau să fac pipi pe mine. Atât de floricică a mers mai departe, că sigur nu își dăduse seama că m-a lovit. L-am lăsat în plata lui. La birou am continuat saga telefoanelor până la 5.

M-am dus la școală (voi reveni cu amănunte) unde am aflat că trebuie să învăț în weekend, că dăm test săptămâna viitoare. Și eu care vroiam doar să zac legumește. Ajung pe la 10 seara acasă, ruptă în freză, găsesc un loc de parcare în alt cartier, că în fața blocului meu zac vreo 4 rable pe care nu au vrut să le ridice ăștia de la primărie. Nu merge liftul. Vulpea sportivă se târâie cu lacrimi și muci de tristețe pe scările neprietenoase. Se stinge lumina pe scară și mă blochez. Că mi-e frică de întuneric. Simt o respirație caldă și umedă la mână. Mă ia cu leșin. Era câinele Seven care încerca și el să ajungă la casa lui, trei etaje mai sus decât mine. Biata inimioară bătea ca o vrăbiuță în piept. Abia reușesc să descui ușa, tremurând din toate mădularele pentru că, normal, făceam și pipi pe mine. Aproape ratez să ajung la baie, pentru că Miqui iar mi se vâră printre picioare. Nu mai dau cu capul de perete, în schimb reușesc să-i trag un șut (fără să vreau!!!). Mult mai relaxată, dau drumul la apă să mă spăl. O bufnitură puternică și stropi maro de rugină și mizerii explodează din robinet pe mine, pe haine. Normal, fusese și apa caldă oprită. Îmi sună mobilul din geantă, știu că are bateria terminată și fug să-l bag în priză, la încărcat. Vărs pe jos toată geanta cu toate nimicurile (ha! 35 de mii lei vechi din mărunțiș aruncat aiurea în ea) și mă duc la încărcător, pe care îl știam cu fir luuung. Bag muștucul în telefon și mă văd obligată să mă lipesc de perete, pentru că firul era în zeci de locuri înnodat și încurcat cu firul uscătorului de păr. Realizez că și cablul de net e făcut ghem cu cel al laptopului și cel al telefonului fix. Cine mama naibii încurcă cablurile într-o casă??? Cu siguranță familia piticilor care îmi ascund șosetele și cheile de la mașină s-a îmbogățit cu niște noi membri care se distrează cu nervii mei încurcându-mi cablurile prin casă! Mă pun în canapea, de frică să nu mai pățesc ceva. Dar, pentru că cele mai multe accidente stupide se petrec în casă, reușește tot motanul demonic să mă atingă pe picior cu coada, mă sperie, tresar și vărs cana cu limonadă pe mine și pe pat. Laptopul a scăpat la mustață. Doar butonul Enter a fost puțin afectat.

După 4 ore de somn, azi dimineață am refuzat să mă ridic din pat vreo jumătate de oră. Dar m-am îmbărbătat singură: hai, Vulpeo, hopa sus, că e o altă zi!!! Am plecat fără incidente din casă, dar până la mașină m-a lovit peste picior o tanti cu o sacoșă și am călcat într-un rahat. Noroc că era tare și nu s-a întins în rizurile bașcheților. Deși inițial m-am bucurat, mi-am dat seama că nu am în zonă de unde să iau un loz. Și, oricum, eu cred că nu-i bine să-ți faci din rahat noroc, că ajungi să trăiești din el.

A venit weekendul. Mi-e teamă să-mi fac planuri. Cine știe de unde îmi cade vreun ghiveci în cap?!?

Între "ba o mai avea şi mică!" şi "curvele dracu!"

Există, printre alţii, două categorii de oameni pe care îi consider jalnici, demni de milă, pe alocuri patetici, într-un cuvânt "loser-i". Nu contează câte cărţi au citit, câte şcoli au absolvit, cât de culţi în cap pot fi, prin comportamentul lor nu sunt altceva decât nişte bieţi frustraţi, blocaţi în rotiţe de şoricei, incapabili să îşi vadă de drum. Cam dur, nu? Sau poate prea bând.

În primul rând, sunt cei care nu înţeleg că după o relaţie eşuată (terminată), şirul logic şi firesc al sentimentelor e: tristeţe, ceva lacrimi, două-trei înjurături la adresa ticălosului/ticăloasei, regăsirea echilibrului şi încrederii, zâmbitul şi deschiderea către o nouă posibilă relaţie. Cei la care mă refer (şi nu puţini, din păcate, în general femei), îşi construiesc un soclu de durere, umplu câteva borcane de lacrimi amare, după care pornesc la denigrarea fostului partener. La început, prietenii, familiile, cunoştinţele le sunt alături, chit că nu au o părere aşa proastă despre fost(ă), dar na, aşa e frumos. Discuţiile telefonice, întâlnirile la o cafea, taclalele pe mess, în timp ajung să se rezume la spume şi vome adresate fostului partener. Un nou venit în viaţa suferindului e drăguţ, simpatic, sensibil, frumos, dar ajunge să fie nu un nou capitol, ci doar un termen de comparaţie cu fostul ticălos, bou, tâmpit, nesimţit, neatent, etc. Noul nu devine o nouă şansă la fericire, linişte, zâmbet, iubire, ci doar un obiect de fluturat prin faţa celorlalţi, doar doar vor ajunge bârfe şi la fostul, să moară ăla de ciudă! Ah, şi mai fac ceva rataţii ăştia. Păstrează legătura cu părinţii, prietenii, colegii, cunoştinţele fostului pentru a se arăta frumoşi, cuminţi şi devreme acasă, scopul lor fiind de fapt doar de a se hrăni cu noutăţi, ştiri, informaţii proaspete despre fost. Apogeul acestor manifestări de pierzător cu stea în frunte e atunci când, la un pahar în plus, în patetismul lor jenant, ajung să spună sus şi tare: "băăăă, şi o avea şi micăăăă! Nici măcar un orgasm n-am avut cât am fost împreună!" Cel mai trist pentru aceşti oameni e că nu realizează că nu-i mai ascultă, nu îi mai simpatizează, nu le mai sunt în preajmă prietenii, cunoscuţii, ci au ajuns să îşi bălăcărească propriul trecut în faţa unor necunoscuţi de care se agaţă, necunoscuţi care nici nu înţeleg nimic, nici nu îi bagă de-adevăratelea în seamă. Şi uite aşa ajung nişte acriţi frustraţi, care îşi fac din depresie şi cearcăne titluri de glorie, toţi ceilalţi fiind în final nişte proşti ticăloşi, singurii vinovaţi de nefericirea lor.

A doua categorie de loser-i e reprezentată, de data asta, în general de bărbaţi. Care nu prea au succes la femei şi din acest motiv ajung să arunce cu rahat în orice purtătoare de sâni din Univers. Ei râd cel mai tare, ba mai au şi erecţii, la bancuri misogine cu blonde şi mai mereu au şi un caz concret cu care exemplifică bancul în viaţa reală. Pe ei îi auzi comentând grotesc cu glas ridicat la trecerea unei femei mai puţin dotată fizic de la natură. Ei fac glume proaste şi miştouri de rahat la adresa colegelor de muncă. Ca apoi să comenteze cu prietenii că "vaca aia de la financiar e o dobitoacă cu aere în cap, dă-o dracu de nasoală! Că nu mi-aş trage-o cu ea nici dacă ar fi ultima femie din lume". Yeah, right! Pentru aceşti trişti toate femeile frumoase sunt proaste şi ticăloase, toate "umblă doar după bani, frate" şi, oricum, toate femeile în general sunt curve. Ei sunt ăia cu teorii de genul "locul femeii e la cratiţă şi să crească copii, de bani şi afaceri ne ocupăm noi, bărbaţii". Asta în timp ce ei se duc seara acasă la o garsonieră goală, cu vase nespălate în chiuvetă şi resturi de fast-food pe duşumea. Pentru ei s-a inventat bancul ăla cu "femeia e de trei feluri: căţea, curvă şi curva dracu, adică din aia de doar ridică coada şi apoi îţi dă cu flit, din aia care şi-o trage cu toţi şi din aia care şi-o trage cu toţi numai cu tine nu". Rataţii aceştia au două variante: ori fac un mariaj chinuit cu o persoană ştearsă, umilă, care le hrăneşte ego-ul pricăjit, ori ajung nişte labagii patetici care strigă bălind după femei pe stradă "ce te-aş f**e, curvă ce eşti!"

Extrapolând, aceste două categorii se regăsesc tot mai des printre români, oameni aparent culţi, intelectuali, care îi corectează pe ceilalţi în greşelile gramaticale şi care îţi dau în cap cu numeroasele cărţi citite. Ei scriu pe bloguri, comentează pe forumuri, doar doar îi bagă cineva în seamă în voma lor de rataţi jenanţi şi penibili. Din prima categorie fac parte românii care au plecat din ţară şi care sunt incapabili să îşi vadă de drum, să facă pace cu trecutul şi să se bucure de noua viaţă. Nu, ei trebuie să se transforme în justiţiari, în comentatori aspri dar severi ai realităţilor de aici, chit că nu mai au treabă cu ţara asta sau cu românii. Ei au senzaţii de vomă doar la ideea că trebuie să mai vină prin ţară pentru un act. La început, în poveştile lor, majoritatea românilor sunt de rahat, fără coloană, mârlani, urâţi, murdari, proşti şi cu bube în cap, cei câţiva care le sunt alături în discursul lor sunt ok, de pupat pe creştet, de admirat. Doar că în timp şi cei câţiva deosebiţi se satură de veşnicele jelanii şi frustrări vărsate obsesiv-repetitiv (pe principiul, idei puţine, dar fixe) şi ori încearcă să pondereze demenţele şi să sugereze că e cazul să mai ia cu distonocalm şi să accepte că printre mizerii există şi lucruri frumoase, ori se retrag pur şi simplu. Ei, şi atunci se dezlănţuie iadul! Emigrantul frustrat nu acceptă aşa ceva! Cum e aia să-mi spui şi să-mi arăţi că se poate şi bine? Doar pentru că eşti un mediocru şi un prost poţi să crezi aşa ceva! Dacă te retragi pur şi simplu dintre cititorii şi comentatorii acestor loser-i de străinătate, nu scapi aşa uşor. Ce mai contează că nu cu mult timp în urmă erai pupat în cur, apreciat, curtat şi căutat, acum, că îţi permiţi să ignori vomele de neoprit ale unui personaj incapabil să-şi rezolve bubele de la cap şi frustrările legate de o ţară şi nişte oameni cu care, teoretic, nu mai are nicio treabă, te transformi brusc în ţaţă, prost, de o ţopenie de netolerat, bârfitor, mediocru, unul cu păreri eventual decente, dar în niciun caz la vreun nivel înalt, pe măsura erudiţiei emigrantului nostru. Ce nu realizează oamenii aceştia atât de trişti e că punându-şi mâinile în şold, ridicând ţăţesc şi isteric tonul, în ceea ce cred ei că e corijarea comportamentului "românesc", de fapt ei se uită în oglindă la propriile românisme, frustrări, rateuri, complexe de inferioritate, "ba o mai avea şi mică şi n-am avut niciodată orgasm!".

Din cea de-a doua categorie de rataţi fac parte cei care nu au plecat din ţară (că nu au coaie, că nu ştiu să rişte, că nu au fost capabili) şi sunt atât de ofticoşi şi invidioşi, că nu sunt în stare de altceva decât să îi fac de rahat pe cei care şi-au permis luxul de a reuşi să aibă o viaţă decentă şi normală afară. Ăştia sunt tare mulţi! Pe bloguri, pe forumuri, comentarii la articole de ziar, îşi varsă otrava şi vomele peste tot. Româncele care şi-au văzut de viaţă în străinătate "sigur au dat cu ea în populaţie, ca să agaţe vreun fraier, au turnat un plod şi dacă aşa nu le-a mers au trecut la prostituţie". Bărbaţii români plecaţi în străinătate sigur spală wc-uri sau culeg căpşuni. Fără excepţie. Până şi unui domn fizician care a ajuns în State cercetător pentru securitatea SUA i s-a găsit nod în papură: e un papagal care i-a păcălit pe americani şi sigur a turnat informaţii de maxim interes, furate din super cercetarea românească. Curvele dracu!

Pe oamenii ăştia îi întâlneşti peste tot, că vrei că nu vrei. Ni se întâmplă tuturor să ne lăsăm pentru câteva secunde afectaţi de mizeriile şi ofticile lor. Dar ideea tocmai asta e, că ei din asta se hrănesc, din faptul că-i băgăm în seamă, din supărarea noastră. Ca viermii din putregai. Aşa că hai să-i ignorăm, cu zâmbetul pe buze. Să-i lăsăm cu bucuria meschină a părerii bune despre ei. Că ei la un moment dat răguşesc şi se îneacă în propriile dejecţii.

Dedic cu mare drag povestea asta Antoanetei şi Clarisei, două femei superbe, minunate, adevărate, care pot spune cu mândrie că şi-au ales întotdeauna cum au vrut drumul în viaţă. Doamnelor, sunt onorată că v-am întâlnit. Mă înclin.

Cât costă fericirea?

Am găsit la drăguța de Irinuca (are blogul restrâns la câțiva vizitatori aleși, din care cu mândrie fac și eu parte) o întrebare: cât costă fericirea ta? Am fost tentată la început să-i spun că nu costă nimic. Dar mi-am dat seama că nu-i chiar așa. Că noi și societatea și normele ne fac această fericire greu de atins și la niște costuri supraomenești. Eu cred că fericirea costă cu atât mai mult cu cât nu e evaluată în bani. Ci pentru a se materializa în energie de fericire, e nevoie de acel atât de dificil de găsit echilibru din mine, când rahaturile de la job, blocajul din trafic, facturile de plată sunt doar chestiuni minore, inevitabile, de zi cu zi, care se rezolvă ele într-un fel sau altul și nu mici drame, motive de isterie, de dureri de cap. Dar până ajungi să le consideri fleacuri, de multe ori rahaturile astea te copleșesc. Te pot învinge și atunci ești pierdut. Te poți adapta, ajungi într-o situație de "vasalitate", plătești tribut, lași capul în jos și vezi doar trotuarul sau covorul scump de la Mobexpert. Sau lupți. Te lupți cu tine însuți. Cu lehamitea, rutina, oboseala, cu "după job și cumpărături și plătit de facturi, nu mai am timp de nimic", cu tentația de a privi și judeca răul global și de a nu vedea frumosul și bunul individual, cu suficiența de a ne simți adulți și maturi capabili să învățăm copiii despre "așa se face" în loc să învățăm din jocul și spiritualitatea și magia lor. Costă mult războiul ăsta, lupta cu noi înșine e întotdeauna cea mai crâncenă. Ne judecăm aspru și ne punem la colț. Spunem că iertăm, dar la prima nouă "abatere", ne scoatem iar ochii cu o greșeală mai veche.

Am fost mai devreme pe afară, să îmi iau un iaurt și țigări. M-am întors bulversată și cu o durere cumplit de cap. De lume nebună, cu dinții strânși și sprâncenele încruntate, oameni care dau brânci și pumni și sacoșe peste genunchi ca să ajungă la următoarea coadă. Pentru o bucată de miel, 20 de ouă, o ceafă de porc și multe multe alte chestii care tot rahat vor deveni. Credite pentru masa de Paște, iubire creștină cu pumni în cap și haine rupte (apropo, am văzut două cucoane care se trăgeau de haine și țipau, că amândouă puseseră mâna pe același ultim cozonac cu rahat din raft), cozi în față la Cora în a treia zi de Paște, când se deschide magazinul să-și ia poporul IAR mâncare.

Fericirea mea are gust de pupici de Mara, culoare de narcise și floarea-soarelui, miros de cafea cu lapte și lichior Irish cream, de pieile mele și ale gagicului transpirate după o partidă de amor, se simte în degete prin blana lui Miqui, în brațe când mă îmbrățișează mama și tata, se simte în zâmbetele prietenilor sau pur și simplu ale necunoscuților care îți aruncă un zâmbet pe stradă. Din păcate, prea mulți și de prea multe ori ne pierdem vederea, gustul, auzul, simțul în alergarea după fericirea pe care o credem a fi un salariu mai mare, o mașină mai bună, un concediu mai bla bla. Recunosc, eu sunt dependentă de fericire, așa că lupt și mă costă mult să nu iau prea în serios rahaturile de la job, blocajul din trafic, facturile ... Dar merită :)

Pentru mine Paștele înseamnă mama Vulpe, tata Urs, gagic, Cati, Cristi, Mara, câțiva prieteni foarte dragi. Toți la un loc, în grănina cu iarbă care începe să fie grasă, cu lătrat de Oscar și Athos în fundal, cu primii boboci de flori de cireș, cu lenevit și liniște. Mielul nostru anul ăsta e ied și vine de la aer curat, de la țară, ouăle tot de acolo. În rest, ceapă verde, salată și ridichi. Fără bătăi la supermarket, fără credite la bancă. Pentru liniștea și fericirea mea în general și în special acum de sărbători sunt eu singură responsabilă. Vă doresc să nu cedați și să nu abandonați niciodată lupta pentru fericire, să fiți liniștiți și împăcați și iertători nu doar de Paște, ci în fiecare zi. Să nu vă fie frică să vă îndrăgostiți, chiar dacă trebuie să riscați să fiți răniți sau părăsiți. Și nu uitați că cea mai importantă persoană din viața voastră sunteți voi, că doar așa puteți să le arătați și celorlalți că sunt cele mai importante persoane din viața voastră. Fiți fericiți! Cu cine doriți și după cum vă place.
Pupez tare tare!

Despre a face o faptă bună

Lunea trecută, pe 22 martie, la 7 zile plus weekend de scris pe "listă", plănuiam să scriu ceva. Cea mai frumoasă leapşă ne-leapşă de simţit om printre oameni. O provocare găsită pe un blog de om frumos, în data de 13 martie...

În ultima vreme, un anume subiect amplu bântuie discuţiile, comentariile, blogurile: despre donare, ajutor, cerşeală, fapte bune. Într-o combinaţie ameţitoare cu emoţia, sentimentul cald, ipocrizia, suficienţa, mâncatul de rahat. Am citit cum că e o mârlănie din partea companiilor mari să se dea filantropi punând o cutie de plastic pentru donaţii la tejgheaua de unde comanzi burgeri. Sau un îndemn la a dona bani pentru o cauză, venit din partea unei bănci care pune la dispoziţie un cont. Am mai citit că dacă pui pe blog un banner pentru un anumit caz care are nevoie de ajutor e degeaba, că doar te dai cool şi trendy. Am auzit păreri de oameni cu veleităţi de intelectuali-urbani cum că nu are rost să faci ceva, că nu schimbă cu nimic realitatea. Şi mai sunt preferaţii mei, care ar face dar "nu am timp nici să respir". Am citit că dacă aduni sume de bani şi obiecte pentru nevoiaşi nu ajuţi şi nu faci lumea o fărâmă mai bună, ci doar îţi amăgeşti cugetul vinovat şi că ori ai un interes, ori eşti prea prost. Am întâlnit şi suspicioşi în privinţa motivelor pentru care se hotărăsc oamenii să ajute, iar ajutorul făcut public, descris cu presupus entuziasm, e chiar de rahat. Cea mai mare mizerie mi s-a părut cum i s-a dat în cap unui puşti care scria că el s-a întors de la studii din străinătate aici, pentru că aici e nevoie de implicare, de învăţat oamenii să îşi adune gunoiul, să planteze pomi, să ajute când pot. Nu, domle, eşti un prost! Plantezi copaci ca să-i taie alţii, strângi gunoaie ca să le facă alţii la loc, ajuţi copii care din start nu au niciun viitor. Prostule! Fii deştept ca noi, care trăim inteligent şi cult în cap în sfere înalte, cu nasul strâmb de atâta puţit, cu gura pungă de atâta acreală, care nu mişcăm un pai că suntem prea buni, care ne căcăm pe noi că "vaaai, ce drăguuuţ, o să trimit şi eu cele mai bune şi fine bomboane pentru copii" după care găsesc scuza lipsei de timp, a agitaţiei sau nu mai au încredere într-o campanie pentru că stăpânul blogului ne-a mutat ceva mai jos în blog roll.

Campania pentru Daniel Răduţă a fost şi e superbă. Emoţionantă. Da, a însemnat entuziasm, speranţă, o fragilă solidaritate. Dar imediat a apărut şi noroiul, umbra, cârcoteala. "Daniel Răduţă a devenit un produs de PR", "are noroc că ştie oameni din online, că altfel nu aduna el bani", "bine că dă lumea pentru ăsta care are şi salariu, ar putea să-şi vândă şi casa, dar pentru atâţia copii bolnavi nu dă nimeni". Multe cârcoteli şi răutăţi. Prea multe. Pentru cei care nu ştiu, Daniel, deja bolnav fiind, a răspuns unui apel de la Isabelle şi din "gaşca lui de donatori" i-a "împrumutat" pe unii, ca să doneze sânge pentru un copil ce avea nevoie. Între noi fie vorba, eu nu mi-aş dori vreodată să ajung să am nevoie de "norocul" lui. Îi doresc din tot sufletul să se facă bine, să aibă cum să-şi plătească ratele la casă, să îşi vadă copilul născut acum nici o lună crescând şi râzând. Aşa cum îi doresc şi lui Perfuzel, şi Magdei Ciobanu, Danei Dobromir, Cristinei Dinu şi atâtor alţii. Le doresc din tot sufletul tuturor copiilor prezenţi pe blogul Isabellei să se facă mari, să reuşească să-şi trăiască ceea ce ar trebui să fie copilăria, să uite de seringi, perfuzii, spitale, halate.

De multă vreme, dar mai ales în ultimul an, am realizat că cei care fac un bine, care se alătură cu entuziasm, sunt în mare parte oameni care au trecut prin greutăţi, care ştiu ce înseamnă durerea şi deznădejdea şi chiar să nu ai ce să mănânci într-o zi. Mare parte din cei care nici nu ştiu cum se scrie sărăcie, nevoie, disperare nu au timp de făcut gesturi, doar cârcotesc şi înjură naţia de căcat şi nenorocul de a se fi născut într-o ţară oribilă. Şi pentru că cei care fac un gest, un bine, pur şi simplu pentru că e în ei, m-au găsit şi au găsit detalii despre familiile şi locurile unde e nevoie de ajutor prezentate pe oamenidarnici fără să-i fi tras eu de mânecă, anunţ azi cât se poate de public, că din acest moment nu veţi mai găsi îndemnuri şi apeluri la mine pe blog. Oamenidarnici va merge mai departe discret, cine poate şi vrea mă poate contacta sau şi mai bine, poate ajuta direct. Oamenii frumoşi şi buni care îmi sunt alături încă de la început îmi vor înţelege decizia şi sunt convinsă că îmi vor fi alături în continuare. Pentru intelectualii suspicioşi şi cârcotaşi, într-o lume a neîncrederii şi a lipsei de modele şi de fapte bune de care vă plângeţi atât, e nevoie de cuvinte scrise, de strigăte, de poze, de îndemnuri. Din păcate, dobitoci ca voi vor continua şi după aia să spună că "ai nevoie de sânge rece ca să mergi la copii orfani", "efortul tău nu are originalitate, ajutarea unor oameni trece pe planul doi şi insistenţa pe virtutea proprie trece pe primul plan", "România e de mult pierdută, orice gest e inutil". Celor care declară pufăind că s-a umplut netul de cerşeală le spun că a cere ajutor atunci când ai nevoie nu are nimic nedemn şi ruşinos. Aşa cum nu există fapte bune mari şi fapte bune mici, ci doar fapte bune. E adevărat. Mult mai greu de făcut decât alea rele.

În campania pentru Daniel Răduţă mulţi şi-au dat pălăria jos de admiraţie că Dan Voiculescu a scris pe blogul lui că va dona restul de bani necesari, impresionat de lupta lui Daniel. Eu am sesizat că în ziua în care domnul Voiculescu descoperea cu uimire că în România nu există fonduri pentru bolnavii grav şi declara că va dona banii, mai era nevoie de 50.000 de euro. Până în ziua în care a şi donat efectiv, mai era nevoie de 12.000. M-a bucurat că s-au adunat banii, dar nu am putut să nu mă întreb dacă nu e cumva o urmă de demagogie în declaraţiile cum că "mă voi implica în Parlament să se facă ceva pentru aceşti oameni". Oare până în 2010, la Daniel, domnul Voiculescu nu a fost tot politician, nu a trăit tot aici, nu a auzit de sistemul sanitar de aici? Gestul lui de a dona bani a fost frumos, dar nu mi-am dat pălăria jos în faţa lui. Dar mi-am dat-o în faţa miilor de anonimi care au donat pentru Daniel, care donează pentru atâţia alţi oameni care au nevoie de ajutor. Îmi scot pălăria în faţa frumoşilor de la Lecturi urbane, a oamenilor care spun poveşti copiilor. Nici nu mi-o mai pun pe cap, ci o ţin mereu în mâini în faţa luptei continue a Isabellei. Mi-am dat pălăria jos în faţa băiatului de care eram îndrăgostită în facultate, pe care îl vedeam la televizor şi mă făcea să cred că jurnalismul e o meserie nobilă de curaj şi luptă. Mile Cărpenişan a adunat la sfârşit de februarie timişorenii la un eveniment superb, cu muzică şi bucurie, şi a adunat bani mulţi necesari lui Daniel Răduţă. Am aflat de asta pe 13 martie, când am ajuns pe blogul lui Mile. Ceva mai jos, am găsit o postare din februarie, o provocare. La care nu se băgase nimeni. Eu trebuia să scriu luni, pe 22 martie. Când n-am mai scris, ci am plâns şi am urlat. Că oamenii frumoşi se duc. Stupid. L-au plâns şi îl plâng încă mulţi pe OMUL Mile. Eu aş vrea să văd în onoarea lui răspunsurile la provocarea din februarie. " Stiu ca sunteti jurnalisti, bloggeri, oameni cu pareri, moguli. Ei bine tuturor va adresez o provocare astazi ( 04.02.2010 ) si nu o leapsa care poate fi ignorata sau nu. Va provoc sa fiti oameni si sa o demonstrati macar o saptamana in fata tuturor celor de la care aveti pretentia sa va citeasca. In fiecare zi va provoc sa faceti cate o fapta buna astfel incat peste o saptamana sa vad de la toti 7 povesti care sa descrie pataniile ce i-au facut sa se simta din nou oameni printre oameni. Pentru ca nu sunt un lacheu ma supun aceluiasi test si alaturi de mine sotia mea va trece probele de foc. O sa venim si noi cu povestile noastre si sper din suflet sa nu mancati cacat, sa o faceti pe bune nu de alta dar stiu ca peste 7 zile va veti simti mult mai lipsiti de toxinele unei vieti banale intr-o Romanie de doi lei.

Am maturat in fata apartamentului si pana la etajul 4. Am curatat toate florile ambientale de frunzele uscate. Am bagat in apartament cei 2 ficusi ofiliti pentru a-i inlocui cu cativa puieti de curmali verzi. Sper eu ca am ajutat-o in felul acesta pe tanti aia draguta care intotdeauna cand matura scara si ma intalneste ma intreaba cat e ceasul. Pentru ca vad ca nu va da afara din casa pofta de fapte bune si pentru ca scarbit constat ca nu stiti altceva decat sa va dati mari filantropi pe bloguri sarind in sprijinul unor cauze nobile doar pentru a va face reclama gratuita la sufletul mic, va spun doar ca o fapta buna nu trebuie intotdeauna sa inceapa cu cuvantul cancer si sa se termine cu zerourile unui cont deschis intr-o banca. O fapta buna e cea pe care ar trebui cu totii sa o facem zilnic, cu zambetul pe buze si cu aceeasi satisfactie cu care am salva viata unui om. As vrea sa va vad fiind capabili sa faceti lucruri marunte care la finalul zilei cand inchideti ochii inainte de a adormii sa vedeti linistea aceea atat de necesara ingerilor care va pazesc stiind ca lucrurile marunte au fost de fapt atat de mari pentru altii. Daca voi nu veti povesti fiecare lucru marunt, fiecare fapta mica oamenii poate vor uita cum e aia sa faci bine. Ganditi-va ca poate de noi toti depinde sa ii invatam pe oameni sa redevina oameni.

PS Nu ma voi opri doar la atat si chiar daca ar fi sa ma chinui astazi voi face tot posibilul sa mai fac macar o fapta buna.
Va multumesc" (blogul lui Mile e momentan blocat, sper din suflet să fie redeschis).

Mile, uite lista mea, sper să zâmbeşti:
- am dus cu liful până la 7, deşi eu stau la 4 şi era târziu şi făceam pe mine, pe căţelul Seven care e lăsat singur afară şi aşteaptă să-l ducă cineva cu liftul acasă. M-a pupat umed.
- mi-am luat 20 de minute din puţinele ore care îmi rămân pentru somn că mi-am adus aminte că mi-am cam neglijat floricelele. Şi le-am curăţat de uscăciuni, le-am pus apă cu vitamine de plante, am vorbit cu ele. Ieri seară am observat că deja orhideea are bobocei mici mici.
- am luat din iarbă o sticlă de plastic aruncată şi am pus-o în coş. Nu mi-a căzut mâna.
- am donat sânge, de data asta pentru Perfuzel
- am dat sms cu o donaţie mică pentru un caz şi un apel la romtelecom pentru un alt caz. O dată pe lună nu se simte la buget.
- i-am dat restul meu de sandwich amărâtului de la semafor de la Apaca.
- am luat un melc ce se chinuia să treacă aleea de la bloc şi l-am pus în iarbă, să nu calce cineva pe el.
- am dus 6 colete de 46 de kg la poştă pentru familiile care au nevoie. Tanti de la poştă mi-a zâmbit, deşi s-a chinuit să le ridice pe cântar, a scris pagini întregi de date şi a intrat cu treaba în pauza ei de masă. I-am dat o bombonică şi s-a bucurat tare mult.
- i-am tuns motanului meu Miqui smocurile încâlcite de pe spate, cu care se chinuia şi se scărpina.
- le-am pus pe pervaz firimituri vrăbiuţelor şi m-am distrat auzindu-le ciripind nebune.
- mâine îi aduc jucării fetiţei femeii de servici de la birou.

Weekend cu păpuşi

Am avut un weekend plin, frumos, cald, cu zâmbete, bucurii, cadouri. Şi multe păpuşi! Pe cât de mult nu-mi plăceau când eram mică, pe atât de mult mă bucură acum, la bătrâneţe (e, mă alint şi eu). Sâmbătă seara m-am băut şi eu cu oamenii cei mai dragi mie. Şi am primit hăinuţe frumoase şi potrivite la fix, şi ca stil şi ca măsură (aici se vede cine mă cunoaşte într-adevăr), parfum ameţitor, floricele şi cărţi de la ai mei iubiţi părinţi, Cati şi frate-meu, Iulia, Alina şi Pedro, Camil, Gabi şi Radu, Nick, Mielu şi Laura. De la Mircea şi Mika am primit o superbă păpuşă sibiancă, cu ochi albaştri şi bujori în obrăjori. Dar cel mai frumos cadou de ziua mea a fost întâlnirea cu cea care de 1 an de zile îmi e confidentă, susţinătoare, partener de bârfuţe şi hlizeli, dar mai ales de discuţii îndelungi despre filme, cărţi, politică, romanţe, prietena mea până acum virtuală, Antoaneta. Deşi ne vedeam în
carne şi oase pentru prima dată, întâlnirea a fost atât de firească şi de naturală, de parcă era parte din familia mea de o viaţă. Frumoasă, vie, spirituală, veselă, deschisă, ce mai încoace încolo, o păpuşă de om! Şi de la ea am primit, în afară de "The Enchantress of Florence" a lui Rushdie, pe care îmi doream să o citesc în original, două bijuterii de păpuşele japoneze, de o delicateţe deosebită (sibianca pare un uriaş pe lângă ele). Dar trebuie să recunosc, pe lângă atâtea păpuşele de hârtie, cârpe şi fundiţe, cea mai drăgălaşă păpuşică din viaţa mea rămâne nepoţica mea Mara, care m-a pupat şi m-a strâns în braţe, cu care am dansat pe ritmuri sud-americane şi care mi-a spus cu cea mai minunată voce de copil: "te iubesc, Lia!".

Ca să fie meniul complet, weekendul acesta a fost la Muzeul Ţăranului şi târgul de Florii. Unde am găsit ţărani-meşteşugari adevăraţi, cu lucrări superbe, unele adevărate opere de artă. Păpuşi de pănuş, de lemn, de lut, detalii minuţioase, talent adevărat. Îi mulţumesc dragului meu prieten Mircea Oculeanu pentru fotografii.

M-am născut de ziua mea

Doamna mama mea, Tăuroaică hotărâtă și cu planurile milimetric trasate, a decis în vara lui 77 următoarele: Gigi, plecăm în concediu, la mare facem fata! A zâmbit lumea, s-a bucurat tata de așa ordine precise, dar na, cine să o și creadă? Că doar lucrurile astea nu se fac așa ușor. Ei, bine, 9 luni mai târziu, la zi mare, se năștea fata. Care mereu a fost mai băiețoasă, nu s-a îmbrăcat în rochițe și roz, nu a dat ochii peste cap cochet mai niciodată, a jucat fotbal și tenis, s-a bătut prin cluburi, și-a băut mințile. Marea problemă a Tăuroaicei care știe să traseze directive pentru toată lumea a fost că Berbeaca a fost întotdeauna așa căpoasă și independentă, că nu a ascultat-o niciodată, chit că a dat cu capul în zid sau de pragul de sus. Dar tot de-asta o și iubește tăuroaica pe berbeacă.

Anul trecut vă povesteam cum e cu femeia la 31 de ani. Și cât e de bine și frumos. Nu s-a schimbat chiar nimic, doar o cifră. Iubesc mult, fac amor cu pasiune, mănânc mâncare ce-mi place, mă lupt puțin cu sala, dar mă relaxez cu bazinul, am oameni superbi alături și la bine și la greu. Tot ce îmi doresc e să am mereu puterea de a o lua de la capăt, mereu optimismul de a vedea ceva frumos chiar și în cele mai urâte lucruri, capacitatea de a nu ceda niciodată de tot și de a reuși să mă ridic întotdeauna. Și cel mai important, să nu uit niciodată să zâmbesc și să râd cu toată fața și din tot sufletul.

Ca o mostră a Liei care mă simt, vă ofer o dedicație dementă. Pupez!

Vulpea ușor bulversată de Ursul fluierător berlinez

Oi fi eu unul din ultimii oameni care nu a văzut Avatar, dar cu siguranță sunt printre primii care a văzut "Eu când vreau să fluier, fluier". Îl pusesem oricum pe lista de filme de văzut, dar invitația primită ieri de la revista Tabu a picat la marele fix. Am luat-o pe Julieta de mânuță și ne-am dus la Afi Cotroceni (din păcate, nu sala aia VIP cu scaunele alea fabuloase, dar foarte ok și sala asta normală) la film pline de curiozitate, fără stereotipuri și idei preconcepute în cap. Citisem amândouă câteva articole despre acțiunea filmului. Acum că l-am văzut, nu știu cine sunt cei care au făcut "rezumatele" pentru presă, dar trebuie să recunosc că sigur au văzut alt film. Eu nu obișnuiesc să adorm la film și nici să caut pe sub scaune lucrușoare căzute din poșetă și să pierd acțiunea, așa că după ce îl vedeți și voi, vă rog să-mi spuneți când și unde a ajuns personajul principal "jupân" (deci, superior în ierarhie) în dormitor, ce planuri îi dă peste cap dragostea și mai ales, care dragoste? Poate sunt eu mai cinică și hârșâită, dar din ochiadele băietului și replica "io când ies de aici o să o iau de nevastă pe studenta aia cu buze frumoase și o să ne f*tem, o să ne f*tem, o să ne f*tem" nu prea m-am gândit romantic la "îndrăgostit", ca toți autorii de articolașe de presă.

Despre acțiunea filmului nu o să vă spun mai nimic, chiar aș strica orice curiozitate și magie. Se petrece într-o pușcărie de minori (spre majori) de securitate minimă, din ce am mai auzit eu despre atmosfera pușcăriilor românești, nu cred că e nicio tușă prea îngroșată de regizor, faptul că "actorii" sunt chiar pușcăriași aduce un firesc și un real foarte fain (e o scenă de bătaie pentru niște țigări - după câte am citit, se pare că a fost improvizație - foarte, foarte tare și "de acolo"), gardienii-milițieni în schimb, se simte că sunt amatori și nu știu cu ce se mănâncă nici meseria de gardian, nici actoria (bine, nici regizorul nu a conturat vreun gardian așa cum a făcut-o cu anumiți pușcariași, de exemplu). Dar apropo de natural și firesc, spre deosebire de nenumărate alte filme românești unde înjurăturile erau forțate și total deranjante (drumul spre București de la Constanța, presărat de pu și pi-uri în plus, din Marfa și banii e primul exemplu care îmi pică la îndemână), aici ar fi fost absurd să lipsească din limbaj și "curg" foarte bine.

Faptul că regizorul Florin Șerban a folosit la început camera de mână (handy-cam?! chiar nu am idee cum se cheamă) și l-a filmat din ceafă pe eroul principal în mers a fost de bine. Faptul că a repetat ceafa în mișcare de X ori după aia a fost fără motiv. Părerea mea de nespecialistă. Tot în plus am simțit și anumite momente de tăcere, în condițiile în care dialogul redus e unul din plusurile filmului. Tensiunea filmului, așteptările de CEVA-ul care te va face să sari în scaun mi-au fost cam dezumflate de ultimele minute ale filmului care m-au făcut să mă gândesc că aveau un dead-line și au fușărit pe final, ca să termine la timp. Finalul nu e rău, dar e brusc și ne-a lăsat pe toți cu ochii holbați, iar eu mi-am adus aminte de șocul simțit la finalul primei părți din Lord of the rings, când nu se știa că vor mai fi 2 părți. Adică, gata??? Hmmm... Mi-am adus aminte de Furia, un film care pe mine m-a încântat că se simțea un ritm nou în filmul românesc, dar care la final m-a lăsat puțin ... neterminată.

Distribuția m-a dezamăgit și extaziat în același timp. Pușcăriașii neactori își joacă propriile roluri de minune, gardienii pică testul. Mihai Constantin, hârșâit, blazat, burtos și bărbos, îl joacă pe directorul închisorii și îmi întărește convingerea că e un actor foarte bun care are ghinionul de a nu fi distribuit în roluri pe măsură. Aici aș fi vrut să-l văd mai mult. Mama denaturată a eroului principal este jucată de Clara Vodă la marele fix. Machiaj, mimică, tremur, istericale, voce, totul e de nota 10. Fratele mai mic, jucat de copilul Marian Bratu, are de asemenea o figura foarte expresiv și un joc bun. Din păcate, tânăra Ada Condeescu (o joacă pe "studenta cu buze frumoase") nu m-a convins absolut deloc. Nu știu dacă mai avea nevoie de replici, de scene, sau are altă scuză, dar eu cu siguranță o voi uita rapid. Ceea ce nu pot spune despre eroul principal, jucat de frumușelul puștan de 17 ani George Pistereanu. Bun, frate, bun. Și la propriu, și la figurat. O adevărată revelație. Dacă a jucat așa fără mari studii (abia acum e student la teatru și film), îi prevăd un viitor frumos. Asta dacă nu cumva studiile îi vor ucide naturalețea.

Despre subiectul filmului vă voi spune doar atât: "naționaliștii" isterici care comentează pe forumuri, înainte să fi văzut filmul, cum că "ați făcut țara de căcat și voi vă lăudați cu trofee" sau "trebuia să arăți străinătății că și la noi este normalitate, nu numai criminalitate! Ne-ai înfipt cuțitul în spate! Și mai zici că ești român, patriot, dacă duci în lume numai povești urâte despre țară și despre poporul tău" le spun să își ia frustrările și să și le vâre undeva. Trebuie să ai probleme majore să te simți mai de căcat decât ești pentru că subiectul filmului e despre pușcăriași și o mamă care și-a cam abandonat copiii ca să trăiască în Italia cu unul și altul.

În final, nu mi-a plăcut filmul la care mă așteptam, pentru că nu a fost filmul pe care îl credeam (cel puțin nu subiectul după cum citisem în presă), dar deși am avut ceva dezamăgiri, mi-a plăcut filmul pe care l-am văzut. Nu pot spune exact de ce, dar vă îndemn cu toată sinceritatea să mergeți să-l vedeți și să dați un semn după. De plăcut sau de neplăcut, e un film care e de văzut.