Femeia la 31 de ani

Pentru că mie îmi place să petrec precum ţiganu (fără apropo-uri, Neamţule), trei zile şi trei nopţi la rând, e, bine, şi azi mă sărbătoresc! Şi vă aştept cu drag alături, la masa mea. Am primit deja, anticipat, de la cel mai gagic gagic, îngeraşul-zânuţă zbanghie :)

De când mă ştiu, am aşteptat ziua mea cu nerăbdare şi bucurie. Anul ăsta parcă şi mai tare. Dacă până acum îmi venea să strig necunoscuţilor pe stradă "azi e ziua mea!!!", astăzi mă laud vouă, pentru că vă cunosc şi îmi sunteţi dragi :) Că mie nu-mi e teamă că trec anii, că îmbătrânesc.

Anul trecut pe vremea asta, mă compătimeau unii: "vai, schimbi prefixul! Lasă, că nu-i chiar aşa de rău". "Ştii, Balzac, femeia la 30 de ani ...". Mă aşteptam ca, deşi mă simţeam senzaţional, pe 25 martie 2008 să cadă cerul peste mine, să mi se transforme brusc faţa în mănuşă de baseball, să nu mai iasă soarele din nori şi să nu se mai uite nici muncitorii de pe şantier la mine. Dar, de la prima oră, am fost aşa prinsă să mă rânjesc şi hlizesc toată, să mă pup cu lumea, să răspund la telefoane venite de de departe, să mă sărbătoresc pur şi simplu ca o Narcisă, încât am uitat să fac riduri şi să îmi plâng de nefericire.

Mi-am trăit viaţa din plin de când mă ştiu. Nu am gustat, am muşcat cu poftă. Chiar şi la alea rele, am dat întâi cu capul de berbeacă, abia apoi am pus mâna să simt cât e de tare zidul. Am făcut întotdeauna ce am vrut, spre disperarea mamei şi spre grija, dar admiraţia tatei. Şi tocmai de-aia, dacă la reuşite mă bucur alături de cei dragi, la eşecuri nu caut alt vinovat în afara mea. Şi tare îmi place să îmi asum asta. Pe principiul "regret ce nu am apucat să fac, nu ce am făcut", chiar vă spun cu mâna pe inimă: nu regret nimic din ce am trăit. Nici măcar oamenii care au trecut, pentru o secundă sau ani prin viaţa mea, nu îi regret. Nici măcar pe cei care m-au murdărit sau m-au rănit adânc. Că de murdărie m-am spălat, iar rănile s-au făcut cicatrici care pe mine cred eu că mă înfrumuseţează. Ca să nu vorbesc de lecţiile învăţate.

La 10 ani mă băteam cu băieţii. Şi dădeam tare. Dar eram şi prietena lor cea mai bună. Şi nu şi-a permis nici unul să mă înghesuie prin colţuri şi să mă pipăie. Nu o să ştiu niciodată dacă nu s-au întâmplat astea pentru că eram prietena lor de nădejde sau pentru că le era frică. Îmi convin ambele variante.

La 15 ani eram Nimphetă. Inconştient conştientă de nurii mei. Perioada de nebunii şi prostii. Ceva şpriţuri exagerate, fugit nopţile de acasă (unde biata mama mă lăsa dormind, că eu aşa îi spuneam la telefon - ai mei se mutaseră deja la curte şi eu stăteam "responsabilă" la bloc) în Club A cu o legitimaţie falsă de studentă ha! la Medicină. Tot pe la vârsta asta şi primul zbucium sentimental. Îmi aduc aminte şi acum fiecare secundă :) Aşa cum îmi amintesc precis fiecare sentiment ce a urmat, fiecare chip, piele, nume, moment şi întâmplare. Şi fac asta nu pentru că fiecare ar fi meritat, ci pentru că mă respect prea mult să nu îmi amintesc. Pentru că, buni sau răi, toţi sunt părţi din mine şi din viaţa mea.

La 20 de ani eram foarte cuminte. Şi cam casnică. Şi nu aveam ochi decât pentru un el. Mi-aduc aminte că după despărţirea de acel cineva, am ajuns într-o zi foarte indignată şi şocată acasă şi i-am zis unei prietene: "Au înnebunit bărbaţii! Se uită după mine, mă claxonează, îmi fac semne, îmi zâmbesc. Nu mi s-a mai întâmplat până acum". Şi ea mi-a răspuns zâmbind: "s-au întâmplat toate astea, tot timpul, dar nu ai avut tu ochi să le vezi". N-am mai făcut greşeala asta niciodată. Pentru că nu am vocaţie de Floarea-Soarelui, să mă învârt fermecată doar după soare.

La 25 de ani eram carieristă. Dormeam pe la birou. Nu ştiam când e zi şi când e noapte. Am învăţat enorm. Cel mai bine am învăţat că nu merită nimeni şi nimic să mă sacrific prosteşte. Transpiraţie vărs de la căldură, cocoţată în cireş, ca să adun gogoloaţe roşii pentru cei dragi. Sânge donez pentru cei care au nevoie. Dar mai mult de atât din trupul meu, nu am de gând să mai dau vreodată. Din suflet dau. Oricând şi oricât. Şi nu mi-e teamă că îl irosesc pe unii care nu merită uneori. Pentru că sufletul meu e mult şi se reface uşor.

Ce s-a întâmplat cu mine la 30 de ani? Nimic special. Îmi era bine. Eram fericită. Pentru că mă regăsisem. Nu mă reinventasem, dar eram mai mult ca niciodată conştientă de mine. De sufletul meu. De dorinţele mele. Eram împăcată cu mine. Îmi doream să iubesc şi să fiu iubită, dar mai presus de orice, mă iubeam pe mine, ca să fiu capabilă să ofer mai departe iubire. În acelaşi timp, îmi era atât de bine cu mine însămi! Fără teama de singurătate. Pentru că mi-am dat seama că nu sunt niciodată singură. Ci doar am momente doar cu mine însămi. În care să dansez în pielea goală, să mă răsfăţ şi să mă alint. Să mă bucur de tot ce mi-a oferit Ăl Bătrân, ai mei, prietenii, viaţa pur şi simplu. La 30 de ani m-am simţit FEMEIE. Şi n-am mai fost doar pisicuţă, ci am devenit Vulpe :D Şi da, NU sunt măritată şi nici nu consider asta vreo cireaşă de pe tort.
N-am trăit nicio criză melodramatică la 30 de ani. Nu am descoperit riduri noi. Bine, nici nu am căutat. Dar ştiu că sunt de 10 ori mai împlinită sexual ca la 20, am mai puţini amici, dar mai de suflet prieteni ca la 25. Şi am mai descoperit ceva senzaţional la 30 de ani. Există timp pentru orice!
Tocmai am primit de la prietena mea Anne o carte cu o dedicaţie specială: "Dacă vei putea rămâne mereu în prezent vei fi un om fericit. Viaţa va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pentru că ea e numai şi numai momentul în care trăim".

Fac un exerciţiu de sinceritate foarte intim cu voi. Tocmai mi-am făcut o poză. Fără machiaj, la ora 1 noaptea, trezită de la 6 jumate. Cu un corn în frunte (deh, vine primăvara şi ne dezintoxicăm). Cu ceva cearcăne. Am împlinit 31 de ani. Şi e tare frumos.