Despre a face o faptă bună

Lunea trecută, pe 22 martie, la 7 zile plus weekend de scris pe "listă", plănuiam să scriu ceva. Cea mai frumoasă leapşă ne-leapşă de simţit om printre oameni. O provocare găsită pe un blog de om frumos, în data de 13 martie...

În ultima vreme, un anume subiect amplu bântuie discuţiile, comentariile, blogurile: despre donare, ajutor, cerşeală, fapte bune. Într-o combinaţie ameţitoare cu emoţia, sentimentul cald, ipocrizia, suficienţa, mâncatul de rahat. Am citit cum că e o mârlănie din partea companiilor mari să se dea filantropi punând o cutie de plastic pentru donaţii la tejgheaua de unde comanzi burgeri. Sau un îndemn la a dona bani pentru o cauză, venit din partea unei bănci care pune la dispoziţie un cont. Am mai citit că dacă pui pe blog un banner pentru un anumit caz care are nevoie de ajutor e degeaba, că doar te dai cool şi trendy. Am auzit păreri de oameni cu veleităţi de intelectuali-urbani cum că nu are rost să faci ceva, că nu schimbă cu nimic realitatea. Şi mai sunt preferaţii mei, care ar face dar "nu am timp nici să respir". Am citit că dacă aduni sume de bani şi obiecte pentru nevoiaşi nu ajuţi şi nu faci lumea o fărâmă mai bună, ci doar îţi amăgeşti cugetul vinovat şi că ori ai un interes, ori eşti prea prost. Am întâlnit şi suspicioşi în privinţa motivelor pentru care se hotărăsc oamenii să ajute, iar ajutorul făcut public, descris cu presupus entuziasm, e chiar de rahat. Cea mai mare mizerie mi s-a părut cum i s-a dat în cap unui puşti care scria că el s-a întors de la studii din străinătate aici, pentru că aici e nevoie de implicare, de învăţat oamenii să îşi adune gunoiul, să planteze pomi, să ajute când pot. Nu, domle, eşti un prost! Plantezi copaci ca să-i taie alţii, strângi gunoaie ca să le facă alţii la loc, ajuţi copii care din start nu au niciun viitor. Prostule! Fii deştept ca noi, care trăim inteligent şi cult în cap în sfere înalte, cu nasul strâmb de atâta puţit, cu gura pungă de atâta acreală, care nu mişcăm un pai că suntem prea buni, care ne căcăm pe noi că "vaaai, ce drăguuuţ, o să trimit şi eu cele mai bune şi fine bomboane pentru copii" după care găsesc scuza lipsei de timp, a agitaţiei sau nu mai au încredere într-o campanie pentru că stăpânul blogului ne-a mutat ceva mai jos în blog roll.

Campania pentru Daniel Răduţă a fost şi e superbă. Emoţionantă. Da, a însemnat entuziasm, speranţă, o fragilă solidaritate. Dar imediat a apărut şi noroiul, umbra, cârcoteala. "Daniel Răduţă a devenit un produs de PR", "are noroc că ştie oameni din online, că altfel nu aduna el bani", "bine că dă lumea pentru ăsta care are şi salariu, ar putea să-şi vândă şi casa, dar pentru atâţia copii bolnavi nu dă nimeni". Multe cârcoteli şi răutăţi. Prea multe. Pentru cei care nu ştiu, Daniel, deja bolnav fiind, a răspuns unui apel de la Isabelle şi din "gaşca lui de donatori" i-a "împrumutat" pe unii, ca să doneze sânge pentru un copil ce avea nevoie. Între noi fie vorba, eu nu mi-aş dori vreodată să ajung să am nevoie de "norocul" lui. Îi doresc din tot sufletul să se facă bine, să aibă cum să-şi plătească ratele la casă, să îşi vadă copilul născut acum nici o lună crescând şi râzând. Aşa cum îi doresc şi lui Perfuzel, şi Magdei Ciobanu, Danei Dobromir, Cristinei Dinu şi atâtor alţii. Le doresc din tot sufletul tuturor copiilor prezenţi pe blogul Isabellei să se facă mari, să reuşească să-şi trăiască ceea ce ar trebui să fie copilăria, să uite de seringi, perfuzii, spitale, halate.

De multă vreme, dar mai ales în ultimul an, am realizat că cei care fac un bine, care se alătură cu entuziasm, sunt în mare parte oameni care au trecut prin greutăţi, care ştiu ce înseamnă durerea şi deznădejdea şi chiar să nu ai ce să mănânci într-o zi. Mare parte din cei care nici nu ştiu cum se scrie sărăcie, nevoie, disperare nu au timp de făcut gesturi, doar cârcotesc şi înjură naţia de căcat şi nenorocul de a se fi născut într-o ţară oribilă. Şi pentru că cei care fac un gest, un bine, pur şi simplu pentru că e în ei, m-au găsit şi au găsit detalii despre familiile şi locurile unde e nevoie de ajutor prezentate pe oamenidarnici fără să-i fi tras eu de mânecă, anunţ azi cât se poate de public, că din acest moment nu veţi mai găsi îndemnuri şi apeluri la mine pe blog. Oamenidarnici va merge mai departe discret, cine poate şi vrea mă poate contacta sau şi mai bine, poate ajuta direct. Oamenii frumoşi şi buni care îmi sunt alături încă de la început îmi vor înţelege decizia şi sunt convinsă că îmi vor fi alături în continuare. Pentru intelectualii suspicioşi şi cârcotaşi, într-o lume a neîncrederii şi a lipsei de modele şi de fapte bune de care vă plângeţi atât, e nevoie de cuvinte scrise, de strigăte, de poze, de îndemnuri. Din păcate, dobitoci ca voi vor continua şi după aia să spună că "ai nevoie de sânge rece ca să mergi la copii orfani", "efortul tău nu are originalitate, ajutarea unor oameni trece pe planul doi şi insistenţa pe virtutea proprie trece pe primul plan", "România e de mult pierdută, orice gest e inutil". Celor care declară pufăind că s-a umplut netul de cerşeală le spun că a cere ajutor atunci când ai nevoie nu are nimic nedemn şi ruşinos. Aşa cum nu există fapte bune mari şi fapte bune mici, ci doar fapte bune. E adevărat. Mult mai greu de făcut decât alea rele.

În campania pentru Daniel Răduţă mulţi şi-au dat pălăria jos de admiraţie că Dan Voiculescu a scris pe blogul lui că va dona restul de bani necesari, impresionat de lupta lui Daniel. Eu am sesizat că în ziua în care domnul Voiculescu descoperea cu uimire că în România nu există fonduri pentru bolnavii grav şi declara că va dona banii, mai era nevoie de 50.000 de euro. Până în ziua în care a şi donat efectiv, mai era nevoie de 12.000. M-a bucurat că s-au adunat banii, dar nu am putut să nu mă întreb dacă nu e cumva o urmă de demagogie în declaraţiile cum că "mă voi implica în Parlament să se facă ceva pentru aceşti oameni". Oare până în 2010, la Daniel, domnul Voiculescu nu a fost tot politician, nu a trăit tot aici, nu a auzit de sistemul sanitar de aici? Gestul lui de a dona bani a fost frumos, dar nu mi-am dat pălăria jos în faţa lui. Dar mi-am dat-o în faţa miilor de anonimi care au donat pentru Daniel, care donează pentru atâţia alţi oameni care au nevoie de ajutor. Îmi scot pălăria în faţa frumoşilor de la Lecturi urbane, a oamenilor care spun poveşti copiilor. Nici nu mi-o mai pun pe cap, ci o ţin mereu în mâini în faţa luptei continue a Isabellei. Mi-am dat pălăria jos în faţa băiatului de care eram îndrăgostită în facultate, pe care îl vedeam la televizor şi mă făcea să cred că jurnalismul e o meserie nobilă de curaj şi luptă. Mile Cărpenişan a adunat la sfârşit de februarie timişorenii la un eveniment superb, cu muzică şi bucurie, şi a adunat bani mulţi necesari lui Daniel Răduţă. Am aflat de asta pe 13 martie, când am ajuns pe blogul lui Mile. Ceva mai jos, am găsit o postare din februarie, o provocare. La care nu se băgase nimeni. Eu trebuia să scriu luni, pe 22 martie. Când n-am mai scris, ci am plâns şi am urlat. Că oamenii frumoşi se duc. Stupid. L-au plâns şi îl plâng încă mulţi pe OMUL Mile. Eu aş vrea să văd în onoarea lui răspunsurile la provocarea din februarie. " Stiu ca sunteti jurnalisti, bloggeri, oameni cu pareri, moguli. Ei bine tuturor va adresez o provocare astazi ( 04.02.2010 ) si nu o leapsa care poate fi ignorata sau nu. Va provoc sa fiti oameni si sa o demonstrati macar o saptamana in fata tuturor celor de la care aveti pretentia sa va citeasca. In fiecare zi va provoc sa faceti cate o fapta buna astfel incat peste o saptamana sa vad de la toti 7 povesti care sa descrie pataniile ce i-au facut sa se simta din nou oameni printre oameni. Pentru ca nu sunt un lacheu ma supun aceluiasi test si alaturi de mine sotia mea va trece probele de foc. O sa venim si noi cu povestile noastre si sper din suflet sa nu mancati cacat, sa o faceti pe bune nu de alta dar stiu ca peste 7 zile va veti simti mult mai lipsiti de toxinele unei vieti banale intr-o Romanie de doi lei.

Am maturat in fata apartamentului si pana la etajul 4. Am curatat toate florile ambientale de frunzele uscate. Am bagat in apartament cei 2 ficusi ofiliti pentru a-i inlocui cu cativa puieti de curmali verzi. Sper eu ca am ajutat-o in felul acesta pe tanti aia draguta care intotdeauna cand matura scara si ma intalneste ma intreaba cat e ceasul. Pentru ca vad ca nu va da afara din casa pofta de fapte bune si pentru ca scarbit constat ca nu stiti altceva decat sa va dati mari filantropi pe bloguri sarind in sprijinul unor cauze nobile doar pentru a va face reclama gratuita la sufletul mic, va spun doar ca o fapta buna nu trebuie intotdeauna sa inceapa cu cuvantul cancer si sa se termine cu zerourile unui cont deschis intr-o banca. O fapta buna e cea pe care ar trebui cu totii sa o facem zilnic, cu zambetul pe buze si cu aceeasi satisfactie cu care am salva viata unui om. As vrea sa va vad fiind capabili sa faceti lucruri marunte care la finalul zilei cand inchideti ochii inainte de a adormii sa vedeti linistea aceea atat de necesara ingerilor care va pazesc stiind ca lucrurile marunte au fost de fapt atat de mari pentru altii. Daca voi nu veti povesti fiecare lucru marunt, fiecare fapta mica oamenii poate vor uita cum e aia sa faci bine. Ganditi-va ca poate de noi toti depinde sa ii invatam pe oameni sa redevina oameni.

PS Nu ma voi opri doar la atat si chiar daca ar fi sa ma chinui astazi voi face tot posibilul sa mai fac macar o fapta buna.
Va multumesc" (blogul lui Mile e momentan blocat, sper din suflet să fie redeschis).

Mile, uite lista mea, sper să zâmbeşti:
- am dus cu liful până la 7, deşi eu stau la 4 şi era târziu şi făceam pe mine, pe căţelul Seven care e lăsat singur afară şi aşteaptă să-l ducă cineva cu liftul acasă. M-a pupat umed.
- mi-am luat 20 de minute din puţinele ore care îmi rămân pentru somn că mi-am adus aminte că mi-am cam neglijat floricelele. Şi le-am curăţat de uscăciuni, le-am pus apă cu vitamine de plante, am vorbit cu ele. Ieri seară am observat că deja orhideea are bobocei mici mici.
- am luat din iarbă o sticlă de plastic aruncată şi am pus-o în coş. Nu mi-a căzut mâna.
- am donat sânge, de data asta pentru Perfuzel
- am dat sms cu o donaţie mică pentru un caz şi un apel la romtelecom pentru un alt caz. O dată pe lună nu se simte la buget.
- i-am dat restul meu de sandwich amărâtului de la semafor de la Apaca.
- am luat un melc ce se chinuia să treacă aleea de la bloc şi l-am pus în iarbă, să nu calce cineva pe el.
- am dus 6 colete de 46 de kg la poştă pentru familiile care au nevoie. Tanti de la poştă mi-a zâmbit, deşi s-a chinuit să le ridice pe cântar, a scris pagini întregi de date şi a intrat cu treaba în pauza ei de masă. I-am dat o bombonică şi s-a bucurat tare mult.
- i-am tuns motanului meu Miqui smocurile încâlcite de pe spate, cu care se chinuia şi se scărpina.
- le-am pus pe pervaz firimituri vrăbiuţelor şi m-am distrat auzindu-le ciripind nebune.
- mâine îi aduc jucării fetiţei femeii de servici de la birou.