Azi sunt un pic trista. Nu am patit nimic eu, ci doi prieteni traiesc niste clipe nefericite. Cand am aflat, m-am intristat foarte tare, dar mi-am dat seama ca nu voi putea intelege niciodata exact ce e in sufletele lor. Si am realizat ca fericirea si tristetea sunt doua sentimente atat de egoiste! Atat de personale si de neinteles 100% de catre ceilalti. Rezonam cu ceilalti cand sunt foarte fericiti sau foarte tristi, dar nu avem cum sa intelegem exact ce si cum.
Imi aduc aminte cand a murit bunica mea, eram mai copila, m-a luat o tanti grasa in brate si m-a strans in blana ei, spunandu-mi lucruri pe care nu vroiam sa le aud. Nu stiu daca acum, adulta si deja invatata sa ma cenzurez "ca asa e frumos", as reactiona la fel, dar stiu ca atunci am impins-o si i-am spus: ce stii tu ce e in sufletul meu si cat imi e deja de dor de ea? Din acest considerent nu am stiut niciodata ce sa spun oamenilor cand le moare cineva apropiat. Condoleante imi suna sec si rece si impersonal.
In partea cealalta, am norocul, zic eu, de a fi capabila si acum sa "pun degetul", in istoria-mi personala, pe momentele de fericire. Alea care mi-au umplut plamanii de aer si mi-au facut inima sa bubuie de atata plin. Si pe care le-am trait singura. Nu pentru ca nu era nimeni cu care sa impartasesc ce simt, ci pentru simplul motiv ca nu ma intelegeau. Mai demult chiar ma infuriam ca cel/cea careia ii explodam de fericire in fatza reactiona mult prea "shters", la fel cum tristetzile mele izbucnite in bolboroseli de cuvinte si lacrimi mari si sarate nu scoteau mai mult de un "imi pare rau". Pana am inteles ca cel de langa mine nu putea fi fericit de fericirea mea, ci pur si simplu bucuros, la fel cum tristetea mea nu putea sa-i faca tristi, ci doar sa-i afecteze prin prisma faptului ca eu sufeream.
Am primit o dedicatie de la un om ce m-a iubit tare mult si care era foarte fericit cand asculta melodia asta. Mi-a dat-o si mie crezand ca voi intelege si voi simti exact ca el. Am inteles ce trebuia inteles, dar de simtit, mi-a placut, dar nu pot spune ca m-a facut fericita. Am regasit-o intamplator zilele trecute, dupa aproape 6 ani, si mi-a umplut sufletul de nostalgie, dor, bucurie, tristete, fericire. Cine m-ar intelege?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
![](http://sstatic1.histats.com/0.gif?1155444&101" alt=)
totul lasa urme in sufletul nostru - chiar si dupa multi-multi ani... eu cateodata merg pe strada si simt un miros de parfum si intorc rapid capul sperand sa vad pe cineva........ :) sau alteori intru intr-un magazin sau merg pe o strada si imi amintesc un anumit moment trait odata.. muzica e cel mai elocvent exemplu - si cand ai scris ca ti-a umplut sufletul de dor, de tristete, de bucurie nici tu nu mai stiai ce - cred ca toate la un loc si poate mult mai multe pe langa .... profesorul meu de romana numea asta Melancolie.
RăspundețiȘtergere