Vulpea donatoare

Acum vreo 10 ani, mama unui prieten avea nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală care implica şi nişte extra sânge. Şi pentru că era penurie de sânge în spitale, am donat în "contul" ei. Şi am mai făcut treaba asta şi pentru o mătuşă.
Gândindu-mă că a fost un efort minim, că m-am simţit foarte bine să pot ajuta, citind şi nişte statistici în care iar România se află pe ultimele locuri în Europa, m-am decis să fac şi eu ceva care poate ajuta. După ce am aflat şi că sângele este împrospătat, imunitatea organismului creşte, riscul de paralizie şi accident vascular se reduce cu 30%, m-am decis să devin donator.
Am căutat informaţii şi am găsit cele mai complete date aici şi aici. Lista cu centrele unde se poate dona în ţară este aici. Ca să ştiu dacă mă încadrez, există o listă cu ce şi cum (greutate, vârstă, stare generală de sănătate, un istoric al bolilor, etc). Apropo, doamnelor. Dacă sunteţi subţirele, aveţi măcar 52-53 de kile şi o stare generală bună, minţiţi, daţi-vă şi voi mai rotunde, că e pentru o cauză bună.
Deşi citisem că pot bea cafea dimineaţa, înainte de donare, m-am simţit foarte responsabilă şi am plecat de acasă doar cu un sandwich îngurgitat (şi unul la pachet). Institutul de transfuzie sanguină din Bucureşti e pe Str. C.Caracaş, cum vii pe Doctor Felix spre Titulescu, pe dreapta. Foarte dificil de găsit un loc de parcare, aşa că mi-am asigura şi o plimbare pe jos. Intrarea nu e cea din Institut, ci 2 paşi mai încolo, pe o uşă de lemn pe care, din păcate nu scrie nimic, aşa că o poţi uşor rata. Am urcat la etajul 1, am completat o hârtie cu date personale şi istoric de boli şi intervenţii. În acel moment, am fost abordată de o doamnă foarte frumoasă, palidă, tristă, dar cu nişte ochi f buni. Care m-a întrebat dacă donez pentru cineva anume. Când i-am spus că donez benevol, m-a întrebat dacă vreau să donez pentru fiul ei, bolnav de leucemie, care, pentru a primi doza săptămânală de sânge, trebuie să arate adeverinţe cum că cel puţin 3 oameni au donat în "contul" lui. Cu multă emoţie şi tristeţe, m-am simţit totuşi bine să ştiu că pot ajuta pe cineva punctual.
După ce mi s-a făcut fişa, am intrat într-un cabinet unde am fost înţepată în deget şi mi s-a stabilit grupa şi RH-ul. Iar la doamnele cu fişa. Unde mi s-a luat prima tensiune. Ghinion, era prea mică, n-aveam voie să donez. Am insistat, am declarat cu mâna pe inimă că în mod normal nu am tensiune mică, am ieşit să beau o cafea (repet, cafeaua de dimineaţă chiar nu strică, din contră), am urcat câteva trepte în fugă şi bingo! Tensiune de aviator. Doamna cu tensiunea mi-a zâmbit, m-a felicitat că nu am renunţat şi m-a trimis la etajul doi, unde am fost strigată. M-am întins pe un fel de fotoliu. Două fete draguţe mi-au conectat acul şi punguţa. În 7-8 minute eram gata. După încă 3-4 minute m-am ridicat, fără ameţeală, fără greţuri. Am dus hârtia pentru doamna cu băiatul bolnav, mi-am luat tichetele de masă şi adeverinţa pentru liber de la servici şi am plecat acasă. Am mâncat, am dormit, nu am avut nicio problemă. A, bine că mi-am adus aminte. Ţinând cont că nu e ca la analize, să mergi nemâncat şi nebăut (ba chiar e indicat să mănânci ceva uşor şi să bei o cafea dimineaţă), poţi să donezi până la ora 13.

În concluzie, în ciuda alergăturii cu hârtii, ridicat tensiune şi plimbat de la un cabinet în altul, nu mi-a părut rău nici măcar pentru o secundă din ora petrecută acolo. M-am simţit bine în sufleţelul meu. Şi peste 3 luni mă întorc. Cine vine cu mine?