Apocalipsa mea de weekend

Nu v-am spus niciodată despre spaima vieţii mele. Care mă paralizează numai la gândul că s-ar putea întâmpla. Am avut două minunate atacuri de panică din această cauză. Unul la 3 dimineaţa, când am rămas blocată pe marginea patului vreo două ore şi i-am ţinut pe bieţii Titi şi Cristina de poveşti la aşa o oră sinistră. Şi a doua oară, când am ţâşnit de pe scaunul de la metrou, la Eroilor, am dărâmat trei babe şi doi copii cu mame în braţe şi am ieşit la suprafaţă. E, bine, da. Sunt terorizată de ideea unui cutremur. Orice bâţâială de picior pe lângă masa la care stau mă aduce în pragul unui atac de cord. Aşa că vă rog, nu faceţi gluma asta cu mine pentru că s-ar putea să mă aveţi pe conştiinţă.

Vă puteţi închipui prin ce a trecut biata Vulpe sâmbăta aceasta? Când, după ce că nu m-am putut bucura de şpriţuri şi mâncăruri grase în cinstea tatălui Urs şi Gheorghe, din cauze de o criză de bilă sinistră, a mai dat şi infamul cutremur peste mine. Şedeam obosită pe un scaun la bucătărie şi dintr-odată s-a mişcat bufetul, ceşcuţele alea pictate manual au început să clincăne, cactusul lunguieţ s-a pus pe bălăngănit. Vulpea s-a transformat brusc într-o mâţă jalnică şi isterică. În viziunea mea, s-a mişcat şi plafoniera strâns lipită de tavanul sufrageriei. Deşi gagicul mi-a jurat că nu se poate. Inima se făcuse mult mai mare ca mine şi bătea budubum să îmi spargă pieptul. M-am mai calmat de ruşine, recunosc. Deşi eu aş fi urlat şi aş fi luat-o la goană pe câmpii. Dar gagicul se uita aşa de calm la mine, mama nu simţise nimic pentru că alerga după nepoata turbo-diesel, iar tata le dădea papa câinilor care nu au avut bunul simţ să mă avertizeze cu măcar 10 minute înainte, deci nu a sesizat nimic, încât eram de-a dreptul penibilă dacă aş fi continuat cu isteriile. Ca un bun prieten, am încercat să-mi sun apropiaţii să văd ei cum au simţit. Ghinion, mobilul mort în păpuşoi. Când să pun mâna pe bătrânul şi demodatul romtelecom, hop că pică şi curentul! Am aflat după aceea că nu avea legătură cu cutremurul, dar în paranoia mea, gata. Până aici mi-a fost!

Ştiţi întrebările alea cu: fără ce nu ai putea trăi? Răspunsurile variază, dar tot pe lângă mobil, laptop, filtru de cafea, îngheţată de ciocolată se învârt. E, bine, întâmplarea apocaliptică de sâmbătă seara m-a făcut să-mi revizuiesc opţiunile. Asta pentru că pana de curent a dus la oprirea centralei care încălzea caloriferele, la oprirea hidroforului care face atât de naturală şi firească ţâşnirea apei la robinet, ca să nu mai spun de toaletă. Cu ocazia asta a murit şi singura modalitate de a mai avea un minim contact natural şi civilizat cu lumea exterioară: telefonul fix romtelecom, variantă de băgat în priză. Am bâjbâit prin întuneric, cu părul sculat pe ceafă (am uitat să menţionez, chiar dacă nu e chiar demenţă cum e cu cutremurul, mai am o teamă în lumea asta, respectiv întunericul) după o brichetă. Şi după aia am căutat lumânări. Din alea parfumate, care dau bine în rafturi, neaprinse. Ne-am umplut brusc de romantism şi lumină caldă. Şi mi-a trecut brusc toată spaima când am auzit-o pe Mara fericită la vederea lumânărilor: Mulsi ani tăiască! Bavooooo!!! Şi aplauze.

M-am lăsat cuprinsă de pacea aia primară. Back to the good old days. Când nu exista mobil care să te găsească şi în gaură de şarpe. Când nu exista realitatea tv care să facă dintr-un cutremur obişnuit o apocalipsă naţională. L-am pupat pe frunte pe sărbătoritul adormit, am smotocit-o pe Mara, am îmbrăţişat-o pe mama şi am plecat liniştiţi până la Alina şi Pedro. Tot drumul m-a bântuit o singură întrebare: oare cum s-or fi descurcat ăia de la otv, cât de grea le-o fi fost să aleagă între sinuciderea în direct a lu nikita şi transmiterea, tot în direct, a sfârşitului lumii?