Eroii mei

De zece zile rumeg subiectul ăsta. Am aşteptat atât (dureroasă aşteptare) nu pentru că nu ştiam ce să spun, ci pentru că vroiam să văd ce spun alţii. Ziarele, agenţiile de ştiri, televiziunile. Între polemicile pe tema arestării lui becali, veşnicul eşec al naţionalei de fotbal, mihaela rădulescu şi ana lesko, a răzbătut (pentru că am căutat adânc, credeţi-mă) ceva de o valoare inestimabilă: Roboscan al firmei româneşti MBT a luat marele premiu la Salonul Invenţiilor de la Geneva. Iniţial am auzit ştirea pe scurt, la radio. Fără numele firmei. Eram în maşină şi am început să râd şi să chiui de bucurie. De ce? De nebună. A doua zi la birou, am căutat mai mult şi am găsit, întâi pe mediafax, apoi pe hotnews, preluări în câteva ziare (nu pe prima pagină, normal). O timidă încercare pe realitatea, în rest, televiziunile nimic. Cine câştigase marele premiu la cel mai prestigios eveniment de gen? Dintre o mie şi ceva de alte invenţii din 45 de ţări? Un echipament din filme sf. Un camion, aparent, de fapt cel mai avansat sistem de radiografiere cu raze gama pentru vămi, în principal. Roboscan. Inventatori? Mircea Tudor, preşedintele firmei MBT, şi echipa lui. Am sărit în sus de uimire, fericire şi mi-au dat lacrimile. "I-a reuşit! Eşti cel mai tare, Mircea!".

Acum vreo 5 ani de zile, am cunoscut un om. Care s-a dovedit a fi OM. Teoretic, nu aveam mare lucru în comun. În afara unei mari dorinţe de comunicare. Am devenit prieteni. El îmi povestea despre călătoriile lui, despre fetele lui dragi. Eu despre prostiile mele. Mi-a povestit cum şi-a făcut singur casa. De la fundaţie, la acoperiş. Fără dorinţe „pedagogice” de a-mi da „lecţii de viaţă”, mi-a povestit despre cum e să cunoşti starea pe care o ai atunci când cauţi în toate buzunarele hainelor cu speranţa că poţi aduna suficient mărunţiş cât să cumperi o pâine şi mai ales disperarea de a nu aduna suficient. Era întotdeauna bucuros când eu îi spuneam că sunt fericită. Iar când am fost singurică, mi-a propus să facem un casting, cu băieţii lui de la firmă. Nu m-a lăsat niciodată să îmi plâng de milă. În schimb, mi-a spus tot timpul să am încredere în mine, că pot muta munţii. M-a sfătuit mereu să scriu, că el crede că am ceva de spus. Am avut încredere să-i trimit să-mi citească ceea ce nu pot încă să-i spun carte, ci Poveste. Va fi primul om care o va citi terminată. Oriunde va apărea ea, îi va fi dedicată.
Din când în când se strecurau poveşti despre munca noastră. Eu, când entuziasmată, când dezamăgită. De el ştiam că are o companie care se ocupă de sisteme de securizare. Şi că şi-a făcut o echipă. Şi că îşi iubeşte cu pasiune munca, angajaţii. Întotdeauna simţeam foarte multă energie venind dinspre el, când spunea câte ceva de munca lui. Ce m-a impresionat la el a fost că niciodată nu s-a plâns, jelind ca românul a pagubă, când avea greutăţi. Şi nu din astea banale. „sunt într-o perioadă foarte densă, aproape la limita nebuniei, cu livrari în cadrul unui contract foarte mare în care îmi pusesem mari speranţe şi care merge de la rău spre dezastruos, din cauza incompetenţei, nepăsării şi rea-voinţei unor responsabili de la Finanţe şi Transporturi”, „se fac eforturi disperate ca noi să fim scoşi din joc”, „am cel mai urât, greu şi sărac sfârşit de an din ultimii 10 şi încerc cu disperare să compensez asta prin eforturile mele, astfel încât angajaţii mei să resimtă cât mai lejer acest şoc”. Am reuşit chiar să ne amuzăm la un moment dat, când eu mă plângeam că am datorii de vreo 30 de milioane de lei vechi, iar el mi-a răspuns că mă înţelege, că şi el are datorii de vreo jumătate de milion de euro. În acelaşi timp, mă bucura (din păcate, mă şi întrista) când îmi spunea „se pare că mediul internaţional reacţionează mult mai realist, uneori chiar exploziv la soluţiile noastre, drept pentru care primim solicitări de cooperare din toate colţurile lumii”. Mai greu de la România...

Mircea şi echipa lui minunată au câştigat la Geneva, pentru prima dată în 37 de ani, marele premiu, în numele României. Munca a durat 4 ani. Şi a costat 6 milioane de euro. Banii lui, ai firmei, riscul enorm, adrenalină şi pasiune. A spus la conferinţa de presă, pe care am găsit-o pe fabricadebani.ro, că a condus, alături de un coleg, chiar el camionul până la Geneva. Într-un schimb de replici politicoase cu însuşi fondatorul Salonului de la Geneva, i-a spus acestuia: „îmi cer scuze că arăt ca un şofer, sunt chiar preşedintele firmei”. Au pornit ca outsideri, favoriţi erau alţii, ca în final să câştige ei, cu unanimitate de voturi, plus felicitările juriului (82 de specialişti), singurul Mare Premiu. În lume mai există doar 6 mari multinaţionale de profil. Ei sunt minusculi. Fiecare din aceste companii de profil primeşte granturi de cercetare din partea guvernelor din ţările în care există, an de an. „Noi nu am beneficiat de un asemenea suport, deşi am solicitat, încă din 2004, am trimis 40 de scrisori către toate autorităţile. Din pacate, n-am primit nici măcar un răspuns. Nu doar că nu am primit un feedback pe măsură, dar au fost chiar două momente dificile, în 2004 - 2005, a fost o licitaţie pe care eram îndreptăţiţi să o câştigăm. Guvernul român a hotărât atunci să atribuie contractul firmei din China. Dar am rămas pe drumul nostru, am investit masiv şi acum avem un produs unic în lume, cel mai avansat scanner cu raze gama. În Europa nu există alt concurent în domeniu. Am primit o confirmare la Geneva”.

Nu m-a mirat, din păcate, faptul că la conferinţa de presă ziariştii prezenţi nu au fost capabili să pună câteva întrebări, mai mult de „cât costă?” şi „câte unităţi faceţi pe lună?”. Nici că printre numeroasele felicitări de la oameni, venite pe forumuri, s-au strecurat ironii stupide, „deştepţi” care le ştiu ei mai bine. Dar mi-am dat seama unde au greşit unele titluri şi articole, multe comentarii. Nu „România a câştigat marele premiu...”. Nu „este clar ca noi ROMÂNAŞII suntem mai tari decât alţii dacă ne punem capul”. Meritul este exclusiv al acestor oameni şi al lui Mircea Tudor, pentru că a crezut în el şi în pasiunea lui şi a ştiut să-şi facă echipa de „băieţii lui”, şi nu de „angajaţi” sau „subalterni”. De ce nu au plecat pe bani frumoşi în străinătate? De nebuni, cred eu. Sau poate de vizionari pasionaţi. Ce-a spus Mircea în interviul din săptămâna financiară? „Eu vreau să investesc în cercetare, altfel mi-aş fi cumpărat liniştit două hoteluri în Brazilia”.

Am căutat zilele astea şi pe bloguri. În ideea că mulţi blogeri nu vorbesc, ca ziarele şi teveurile, doar despre becali, simona sensual sau elena băsescu. Am găsit o propoziţie simplă „O stire care merita felicitari, laude si ne face mandri ca suntem romani” la Tudor Chirilă. Şi un paragraf-două din articolul de pe mediafax pe încă vreo 5 bloguri mai mult sau mai puţin anonime. Dar am găsit la draga mea Rhodos ştirea cu o menţiune superbă „Le dorim celor de la firma castigatoare, MB Telecom, mult succes in continuare iar eu imi fac mea culpa pentru ca stirea asta .... mi-a scapat!”

Eu sunt mândră şi fericită că am avut şi am onoarea de a-l cunoaşte pe OMUL Mircea Tudor. Mă înclin. Spunea mai demult Valeda pe FYT, că nu Marian Cozma, cel care s-a aruncat în faţa glonţului la banca transilvania din Braşov sau soldaţii care mor în Afganistan sunt eroii noşti. Am fost de acord cu el. Pe aceştia îi respect şi îmi pare rău de moartea lor, din păcate, uneori absurdă.
Pentru mine, Mircea Tudor, Constantin Sima, Adrian Bîzgan, Emil Mielică, Răsvan Ionescu, Cristian Grechy, Andrei Iacobiţă, Adrian Osvat, Cristi Preoteasa, Alina Stroe, Ionel Chiriţă, Tiberiu Iosif, Daniel Ionescu, Cristian Teodorescu, Mihai Spătărescu sunt eroii mei. Vă mulţumesc!