"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

luni, 27 aprilie 2009

Apocalipsa mea de weekend

Nu v-am spus niciodată despre spaima vieţii mele. Care mă paralizează numai la gândul că s-ar putea întâmpla. Am avut două minunate atacuri de panică din această cauză. Unul la 3 dimineaţa, când am rămas blocată pe marginea patului vreo două ore şi i-am ţinut pe bieţii Titi şi Cristina de poveşti la aşa o oră sinistră. Şi a doua oară, când am ţâşnit de pe scaunul de la metrou, la Eroilor, am dărâmat trei babe şi doi copii cu mame în braţe şi am ieşit la suprafaţă. E, bine, da. Sunt terorizată de ideea unui cutremur. Orice bâţâială de picior pe lângă masa la care stau mă aduce în pragul unui atac de cord. Aşa că vă rog, nu faceţi gluma asta cu mine pentru că s-ar putea să mă aveţi pe conştiinţă.

Vă puteţi închipui prin ce a trecut biata Vulpe sâmbăta aceasta? Când, după ce că nu m-am putut bucura de şpriţuri şi mâncăruri grase în cinstea tatălui Urs şi Gheorghe, din cauze de o criză de bilă sinistră, a mai dat şi infamul cutremur peste mine. Şedeam obosită pe un scaun la bucătărie şi dintr-odată s-a mişcat bufetul, ceşcuţele alea pictate manual au început să clincăne, cactusul lunguieţ s-a pus pe bălăngănit. Vulpea s-a transformat brusc într-o mâţă jalnică şi isterică. În viziunea mea, s-a mişcat şi plafoniera strâns lipită de tavanul sufrageriei. Deşi gagicul mi-a jurat că nu se poate. Inima se făcuse mult mai mare ca mine şi bătea budubum să îmi spargă pieptul. M-am mai calmat de ruşine, recunosc. Deşi eu aş fi urlat şi aş fi luat-o la goană pe câmpii. Dar gagicul se uita aşa de calm la mine, mama nu simţise nimic pentru că alerga după nepoata turbo-diesel, iar tata le dădea papa câinilor care nu au avut bunul simţ să mă avertizeze cu măcar 10 minute înainte, deci nu a sesizat nimic, încât eram de-a dreptul penibilă dacă aş fi continuat cu isteriile. Ca un bun prieten, am încercat să-mi sun apropiaţii să văd ei cum au simţit. Ghinion, mobilul mort în păpuşoi. Când să pun mâna pe bătrânul şi demodatul romtelecom, hop că pică şi curentul! Am aflat după aceea că nu avea legătură cu cutremurul, dar în paranoia mea, gata. Până aici mi-a fost!

Ştiţi întrebările alea cu: fără ce nu ai putea trăi? Răspunsurile variază, dar tot pe lângă mobil, laptop, filtru de cafea, îngheţată de ciocolată se învârt. E, bine, întâmplarea apocaliptică de sâmbătă seara m-a făcut să-mi revizuiesc opţiunile. Asta pentru că pana de curent a dus la oprirea centralei care încălzea caloriferele, la oprirea hidroforului care face atât de naturală şi firească ţâşnirea apei la robinet, ca să nu mai spun de toaletă. Cu ocazia asta a murit şi singura modalitate de a mai avea un minim contact natural şi civilizat cu lumea exterioară: telefonul fix romtelecom, variantă de băgat în priză. Am bâjbâit prin întuneric, cu părul sculat pe ceafă (am uitat să menţionez, chiar dacă nu e chiar demenţă cum e cu cutremurul, mai am o teamă în lumea asta, respectiv întunericul) după o brichetă. Şi după aia am căutat lumânări. Din alea parfumate, care dau bine în rafturi, neaprinse. Ne-am umplut brusc de romantism şi lumină caldă. Şi mi-a trecut brusc toată spaima când am auzit-o pe Mara fericită la vederea lumânărilor: Mulsi ani tăiască! Bavooooo!!! Şi aplauze.

M-am lăsat cuprinsă de pacea aia primară. Back to the good old days. Când nu exista mobil care să te găsească şi în gaură de şarpe. Când nu exista realitatea tv care să facă dintr-un cutremur obişnuit o apocalipsă naţională. L-am pupat pe frunte pe sărbătoritul adormit, am smotocit-o pe Mara, am îmbrăţişat-o pe mama şi am plecat liniştiţi până la Alina şi Pedro. Tot drumul m-a bântuit o singură întrebare: oare cum s-or fi descurcat ăia de la otv, cât de grea le-o fi fost să aleagă între sinuciderea în direct a lu nikita şi transmiterea, tot în direct, a sfârşitului lumii?

32 de comentarii:

  1. io tura asta nu m-am speriat..fin'ca oricum le simt pe multe din ele..si ma intreb daca-s nebuna sau nu, ..(inclusiv pe ala de la 11 de azi noapte)dar tura asta am verificat uitandu-ma la plantele care se balanganeau, mai panicata am fost dupa ala de acum 2-3 ani..care a fost noaptea tarziu. si probabil ma speriu..fin'ca nu-i o chestie care o pot controla. si cel mai ciudat a fost ca nici peshtii si nici cainele nu au manifestat nici un fel de "presentiment"...cainele a dormit ca porcul toata ziua, iar pestii...letargici ca de obicei.

    RăspundețiȘtergere
  2. si la noi cea mica a fost extrem de fericita de toata vanzoleala, ei ii place cutremurul ca face sa creasca emotia din casa

    e cu morala povestea ta, pamantul face ce face si ne readuce in simtiri, cum poate si el

    ma bucur ca ai gustat asa usor din pacea primara, inseamna ca nu esti departe de ea :*

    RăspundețiȘtergere
  3. Lie!lie!
    Mai sunt si altzii ca tine- eu , de exemplu, m-am speriat tare, pentru ca eram in mijlocul camerei si am vazut patul zgaltzaindu-se , asha, in sus.Acum ma gandesc ca n-o fi fost atat de mare saltatura, ca mai mare o fi fost frica.
    Apoi m-am calmat, sotzul meu s-a culcat linishtit- eu n-am dormit toata noaptea.
    Shtii ceva? suntem datori o singura data..lasa frica deoparte si ia lucrurile asha cum sunt.
    A doua zi, dimineatza era atata pace in jur, atata verde, ca pamantul mi s-a parut mai bland ca niciodata!
    Linishete multa itzi doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Pe mine cutremurul din 77 (3 ani neîmpliniti) m-a prins pe oala si se pare ca nu m-a emotionat deloc. De atunci n-am mai avut ocazia sa experimentez nici unul, dar mi se pare la fel de sinistru ca uraganul sau tornada, pentru ca nu prea ai cum sa te protejezi la fata locului. Tot e bine ca nu stai în L'Aquila.

    RăspundețiȘtergere
  5. "M-am lăsat cuprinsă de pacea aia primară" - cred că este cea mai bună soluţie dintre toate. Dar nu ştiu câţi reuşesc...

    RăspundețiȘtergere
  6. hihi, ca tot vorbeam noi vineri de cutremure...
    cand am realizat ca e cutremur, amintindu-mi discutia, primul mau gand a fost "vaaai, lia!"
    data viitoare tre sa ne alegem mai cu grija subiectele cand stam la palavre! :D

    RăspundețiȘtergere
  7. Io as sabota cravasa de la Vrancea, l-as lua pe nea Anton si as turna beton acolo bre... Sa ne mai lase in pace si sa nu mai bage popolatia in lichituri, shi naiba... Ca s-o speriat rau fetishcana si i-au luat-o lumanarile pe derdelus la vale... Uuuufffff, mama, si cu papanacii de la Realitatea....

    RăspundețiȘtergere
  8. Binecuvantati fie copii! Intotdeauna spun adevarul.
    La Multi Ani!

    RăspundețiȘtergere
  9. Hihihihi, ştiţi cum zice ăla rupt în cur? "Ce bine că mai sunt şi alţii ca mine" :)))) Eu de '77 doar am auzit, nu eram încă nici măcar în planuri (alea au venit, după cum v-am spus, prin iulie când au plecat ai mei în conţed şi mama a decis "la mare facem fata"). Nici pe cel '86 nu l-am simţit, dormeam ca un copil normal de 8 ani, cu un tablou imens cu rama de ghips, cu bunicii mire şi mireasă deasupra capului. Eu cred că ei m-au protejat. Prin '90 sau '91 când a mai fost unul serios, eram la şcoală şi m-am bucurat că ne-au dat drumul acasă. Marea turbare m-a apucat la bătrâneţe, când am prins cutremurul din Atena (la vreo lună după ăla naşpa din Turcia), în '99, care a avut nu ştiu câte zeci de replici. De atunci, paranoia! Iar cretinii din presă nu fac altceva decât să amplifice aberant nişte sentimente omeneşti de teamă. Eu mă bucur că eram la ai mei, în casă solidă pe pământ, că nu ştiu ce făceam dacă eram singură cu motanul acasă :)))) Mă bucur că sunteţi bine! :)

    RăspundețiȘtergere
  10. a fost ORIBIL la munte. nu e paranoia, a fost chiar naspa. am stat o ora pe afara

    RăspundețiȘtergere
  11. Karma, la care munte? Eşti în ţară?

    RăspundețiȘtergere
  12. mai lialia... io nu sunt bine. da nu din cauza cutremurului.
    am un prieten care a patit si el chestia cu masina ridicata. tot nu din cauza cutremurului. si nu de asta nu sunt io bine. si ii da in judecata. :D estem curios de rezultate!

    RăspundețiȘtergere
  13. Ioi, la mine intunericul e pe primul loc. Nici sex nu mai imi vine sa fac pe intuneric, jur, asa mi-e de frica de el. :-s

    Da' ce, Nikita se sinucide??

    RăspundețiȘtergere
  14. Castless, dacă e în Bucureşti, îi recomand avocatul meu. Are un proces câştigat la activ deja :D

    Tomata, nu te întreb de care el îţi e frică :))) Da' adevărul e că nici dacă nu-mi era frică, tot nu făceam sex pe întuneric :)) Mda, nikita era cât pe ce să se sinucidă nervos de una singură în direct la otv, nu cred că i-a ieşit că au băgat ediţie specială cu cutremurul :)))

    RăspundețiȘtergere
  15. slava domnului ca eram in aer si nu pe pamant la ora cutremurului.. ca ma putea apuca in aeroport si sa vezi panica si pe mine :D

    RăspundețiȘtergere
  16. Io eram pe terasa la Clubu Taranului. Asteptam cu nerabdare concertul Byron :) Fumasem juma de pachet de tigari(nu sunt fumatoare, doar de fitze) si am zis: Haoleo, ce-am ametit iar de la tigari! Apoi...Da ce, p-aci trece tramvaiu?(Eram in denial) Si pe mine ma sperie rau cutremurele, desi fac pe dura si nu prea recunosc. Eram sigura de circul care va urma la TV, asa ca am evitat... Insa n-am rezistat sa nu dau putin, putin pe OTV k sa le vad titlul senzational. Au avut unul si de data asta. Cutremurul a durat 5 minute! :))))

    RăspundețiȘtergere
  17. Panica asta cu cutremurul e boala grea. Nu fac urit la cutremur, sunt de un calm de om nebun, cred ca daca ma tai nu curge singe, dar am prieteni care sunt disperanti. Prietena mea Miri este ca tine Lia, daca dai din picior mai tare se opreste brusc din orice-ar face si zice e cutremur; daca ea da din picior sau ceva te anunta, in mijlocul discutiei ca ea face si ca nu este cutremur. pe ea nu o poti tine, o ia la goana pe scarile blocului...desi stie ca alea cad primele...intra in transa...

    Eu in '77 mi-aduc aminte cum imi sarea mincarea de seara din farfurie. Ma uitam la tv cu ai mei si brusc au inceput sa zangane geamurile. Apoi, brusc farfuria din mina mea salta singura. Imi aduc aminte cum se miscau singure mobilele prin casa. Noroc cu grinzile de la usi, la casa pe pamint ca sunt solide si noi ne-am refugiat acolo. Cred ca nu era usa libera in casa. Iar in '86 a fost si mai si...dormeam pe un fotoliu intr-o camera mare dintr-o casa veche boiereasca a matusii mele. camera fusese odata cabinet stomatologic si mai era pastrata lampa mare specifica cabinetelor stomatologice, aia care sta deasupra capului cind casti gura la dentist. Pe vremuri, aceste lampi erau foarte mari si foarte grele. M-am trezit de la zgomotul geamurilor si am dat sa ma duc la usa...nu am putut tine drumul drept si am trecut pe sub lampa cu pricina iar ea a cazut...in capul meu. Am avut cucui citeva luni. Ne amuzam de fiecare data, in familie de acel incident de la cutremurul din '86...

    dar cred ca nu e deloc de ris de cei carora le e frica de paralizeaza...noroc lia ca era si Mara pe linga tine ca sa te relaxezi...si daca mai zice cineva ca ar fi lucrurile intimplatoare il fugaresc...

    RăspundețiȘtergere
  18. macar ai putut sa te misti un pic liuta draga, io am ramas in mijlocul camerei constienta ca-s in picioare, numa ca nu le mai simteam :) spaima mi se trage si de la cel din 77 si cel din 86 si in general de la gandul ca gata e cutremur si eu nici macar testamentul nu mi l-am facut:)totusi ajung la vorba mamicei mele intelepte: "ce vrea D.zeu mama, eu am fugit ca pierd nora pentru mama ":)adica io nu ma mai puteam misca de spaima si mama nu mai stia cum sa ajunga sa isi vada norele:)).
    PS: mi-am consumat degeaba creditul pe sms-urile date sustinerii sinuciderii in direct a celebrului supermegastar Nikita :( n-am noroc pe lumea asta :(

    RăspundețiȘtergere
  19. la mine faza cu cutremurul sta cam asa ,el vine, el pleaca si gata

    sunt din zona vrancea, de acasa de la noi, ne cunoastem bine si ne respectam reciproc


    sambata eram la o foarte buna prietena,tastam agale pe mess, si o vad ca tipa dintr-o data cutremur, treci sub tocul usi.

    usa termopan cu 3 cm de toc, am inceput sa rad, eram la etajul 7 din 10,asa ca am ales sa raman in fotoliu.

    nebuna,nu si nu ,si ma tot ruga sa trec sub toc, asa ca la 5 minute dupa ce s-a terminat eu eram inca tintuit sub tocul protector al usi de termopan.

    apoi a trebuit sa calmez lumea ca sigur nu vine o replica si alte alea.

    oricum ,frumos mod de a-ti calma frica ai avut, un pup pt mara si zambetele ei ce-ti descretesc fruntea

    RăspundețiȘtergere
  20. Ariciul Si Vulpea
    Un Arici Nici Mic,nici Mare
    A Pornit-o La Plimbare.
    O Vulpita Sta La Panda
    Sub O Tufa Cam Plapanda.
    Vrea Sa-l Prinda,sa-l Insface,
    Dar Ariciul Ghem Se Face
    Ascunzandu-se Sub Ace.
    Zice Vulpea Speriata:
    -ce Dihanie Ciudata.

    pusi vulpita smechera.

    RăspundețiȘtergere
  21. Chiar m-am gandit la tine...Daca data trecuta ne-am varsat amarul si ne-am palns pe umeri de spaima...de data asta si la mine a fost cam la fel..al meu calm (aparent), eu lesinata, livida,imi venea sa apuc pisica si sa fug pe scari...
    si blocul meu e construit inainte de 1920...ipotetic cu bulina, practic n-are...
    Am iesit apoi in cismigiu...sa vaz cum fura unii lalele, si sunt prinsi de strajerii parcului :)
    "nu ma bate bre, ca le-am luat pentru mama...haoleoo!"

    RăspundețiȘtergere
  22. Și oare ce crezi tu?
    Ai dreptate, Blogoree :)
    http://www.blogoree.ro/Blogosfera/Apocalipsa_mea_de_weekend
    Fă-ți cont acolo, promovează-ți singură articolele.

    RăspundețiȘtergere
  23. Eu m-am speriat prin empatie, doar, la vreo ora dupa ce s-a intamplat acasa. Mi s-au incordat muschii... Cutremurul, groaza mea cea mai mare....

    RăspundețiȘtergere
  24. pentru mine imaginea de panica e asociata cu o caprioara, tot timpul in alerta, cu urechile ca niste antene care receptioneaza tot ce misca in jur(vezi va ti-am trimis si mail exemplificator doar ca imagine a caprioarei, nu ca si mesaj).

    ca urare o secondez pe jane, bine zice ea cu apropierea de pacea primara :)

    RăspundețiȘtergere
  25. LiaLia!
    Este primavara, in toata legea!
    striga movul liliacului, ganguresc gugushtiucii, rad magnoliile!

    Deja este o alta saptamana - colorata, ca un curcubeu!!!

    RăspundețiȘtergere
  26. Aş fi vrut să-mi pot controla teama asta "animalică", din păcate, e mai presus de mine :((( Şi nu eram ca o căprioară cu ochi mari şi urechi fremătânde, eram un monstru isteric căruia îi lipseau două perechi de pălmi :)))))

    RăspundețiȘtergere
  27. Vaaai si pe mine ce ma mai sperie cutremurele astea domne'!!! Le urasc! Mi-aduc aminte franturi de cel din 1977, desi eram de vreo 4 ani si un pic. Tin minte ca aveam grija de tata, sa nu ii cada ceva prin cap de prin casa. Ai mei locuiesc inca intr-un bloc construit de strabunicul meu prin anii 30 si ceva, deci blocul asta al lor a prins si cutremurul al mare din 1940... Revenind la sambata asta seara, eram impreuna cu sotul (meu) la niste turcaleti la o pravalie de-a lor si asteptam cuminti pe un scaun sa termine ei de preparat o papa buna buna cu care urma sa ne desfatam acasa, singurei, caci pe mandre le trimisesem intr-o excursie de 2 zile cu gradi undeva pe la Branesti. Initial, la prima zgaltaiala, scruta, am zis ca e un turcalet care tocmai trecea pe langa mine, apoi...am sarit de pe scaun si am fost imediat afara din pravalie (p-ta Crangasi). Sotul meu nu-si daduse seama ce se petrece! Foaaaarte calm mai era!! Inca 30 min. mie imi tremurau genunchii si mainele de frica... Cred ca de cutremur mi-e cel mai frica, groaza etc in viatza asta! Imediat mi-am facut nervi ca nu puteam apela parintii, din cauza de retea Vodafone... Si incepusem sa ma gandesc ce-or face toti prietenii si apropiatii mei! Apoi, ajunsi acasa (casa pe pamant), am zis totusi sa ne simtim bine, ca nu stii cat mai apuci!

    RăspundețiȘtergere
  28. (alta jane :) )
    cred ca a fost primul cutremur la care m-am speriat nitel, pe motiv ca abia iesisem de la dus si n-aveam decat prosopul pe cap. deja ma gandeam ca nici sa am unde iesi din casa (stau la et 9) n-as putea iesi. si ajunsesem sa ma intreb ce-as alege intre a iesi goala in strada si a fi in pericol de moarte pe motiv de prabusire a peretilor pe tine...

    RăspundețiȘtergere
  29. Da, cutremurul asta a fost mare vedeta pe micile ecrane.
    Si eu, cat pe-aci sa-l pierd.
    Adica, daca nu eram in bucatarie in clipa aceea si nu aveam printre magnetii de pe frigider si unii cu picioruse atarnande care sa se balangane si sa scoata sunete la cea mai mica miscare, pe cuvant ca n-as fi realizat momentul.
    Oricum pana la stirea de la tv si de la telefonul familiei pe aceasta tema, nimeni din casa nu m-a crezut cum ca am fi trait un cutremur.
    Prin urmare nici sa ma sperii n-am apucat.
    De fapt, pana acum, recunosc (si imi doresc sa fie asa si pe mai departe), nu am avut astfel de reactii in caz de cutremur. Imi amintesc de cel din '86 si parca vad si acum cum incepuse sa se miste televizorul si nu intelegeam de ce imi joaca imaginea. Si m-am ridicat din pat si, stand in picioare in mijlocul camerei, am realizat ca de fapt se misca pamantul. Dar n-am avut niciun fel de traire similara cu teama. Abia cand s-a terminat toata miscarea si am iesit in fata blocului si am vazut lumea adunata - care in papuci si capot, care fugit de la scoala sau seriviciu - si panicata, m-am gandit ca poate ar fi trebuit sa iau totusi lucrurile mai in serios.

    RăspundețiȘtergere
  30. Altă Jane (hihihi, ce drăguţ sună!), în primul rând, bine ai venit :) Eu sunt o exhibiţionistă de felul meu, nu mi-aş fi făcut probleme din astea :)))

    Juliana, te invidiez sincer :D

    RăspundețiȘtergere
  31. vulpitzo, te-am blogroll-uit si eu! :) sa-ti fie de bine!

    RăspundețiȘtergere