Vulpea urbană

V-am mai povestit eu cum e cu relaţia mea cu Bucureştiul, aia de tip love-hate relationship. Doar că atunci eram dramatică. Mă înşelase, apoi venise cu flori, ceea ce mă enervează foarte tare.

De data asta, îmi iau Bucureştiul aşa cum e. Contemplativ. Dar şi implicată. În ultimele două săptămâni, am reuşit performanţa de a conduce doar prin oraş şi periferii vreo 700 şi ceva de km. Mai scădem zilele libere de leşinat acasă, şi iese o perioadă de relaţie destul de intensă cu oraşul. Kilometri mulţi am acumulat pentru că am ieşit din rutina drumului casă-birou, casa gagicului-ai mei. Am făcut multe drumuri să mă văd cu unii dintre voi, să adun lucruşoare (apropo, am fost ieri şi azi în câte un loc şi luni la al treilea, ca să vă faceţi o imagine de câte s-au adunat. Dar despre asta luni). Când am spus că de data asta mă limitez la Bucureşti, nu mi-am dat seama că aş fi putut ajunge mult mai uşor la Sibiu, Bacău sau poate chiar Arad.

Ştiţi că eu vă iubesc, dar nu pot să mă abţin să nu vă spun "băi, nene, da' departe mai staţi!" Cu excepţia unei întâlniri la colţul străzii mele din Militari şi a uneia destul de aproape, în Drumul Taberei, restul au fost drumuri în Titan, Lizeanu, Tineretului (C-tin Brâncoveanu), Universitate, Republica, Roşu. Lucruşoarele le-am dus în Chitila şi la Piaţa Trapezului. Frieda a strâns, biata de ea, din fundul bombat şi n-a zis nimic. A contabilizat ca o nemţoaică kilometri. Dar se simte că e cam obosită şi ponosită, aşa că musai trebuie să investesc în revizie şi altele.

A înflorit Bucureştiul de steaguri, oameni buni! Atât de multe, de m-a apucat greaţa naţionalistă. De la Universitate până în Militari, dar şi prin alte zone, sute de steaguri. Pe stâlpi coşcoviţi, pe stâlpi cu afişe de spectacole de manele şi circ sau anunţuri de sobar, prin copaci, steaguri, steaguri, steaguri. Care cât or fi costat bugetul primăriilor? La cât de halucinant şi greţos e efectul atât de multor steaguri, aş scuipa pe ele, dar chiar nu-i vina lor. Să ne înţelege. Chiar şi fără stema după care plânge, iubesc steagul României. Unul. Frumos, demn. Sute unul lângă altul, strânse de vânt, pe stâlpi urâţi sau ascunşi printre copaci nu îmi dau decât impresia mizeriei ascunse sub covor persan cu ciucuri.

De departe cel mai aventuros şi lung drum a fost spre Republica. Venind din Pipera. Blocaj pe nu ştiu ce pod. Ajunsă pe faimoasa stradă Baicului. Stradă? Exagerez. Abia văzând ce tigăi ruginite şi fără frâne se aventurează pe strada asta, am realizat că nu e drum de maşini delicate. Am avut de câteva ori senzaţia că o s-o rup pe Frieda în două. Tot pe acolo am avut şi un incident spectaculos. Un imbecil sinistru, cu o dacie papuc care tuşea de parcă avea astm bronşic, apare din dreapta, nu dă semnal, mi se bagă în faţă şi mai şi frânează. Eu mă spânzur în centură şi îl claxonez. Dar mârlanul, până nu se dă şi cocoş, nu-i mârlan, nu? Tot el iese pe geam, spune ceva de mama şi de un anume organ. Eu îi răspund cu un deget mijlociu, dar fără vorbe. Mârlanul iese din maşini şi vine vijelios spre mine înjurând. Ce face o Vulpe raţională care ştie să analizeze situaţiile tensionate? Trage frâna de mână şi iese mov la faţă, înjurând şi ameninţând cu bătaia. Pe care, probabil, era cât pe ce să o capăt. Când, minune! Dintr-un papuc prăbuşit din stânga mea, ies 5 muncitori plini de var care i se adresează mârlanului meu: "Băăă, dacă-i faci ceva la domnişoara, ai de-a face cu noi, bă! Că am văzut cum te-ai băgat!" Câteva secunde de linişte, sparte, potrivit momentului, de ce urla din maşina mea: In the temple of love: shine like thunder, Sisters of Mercy. Ăla se suie precipitat în maşina lui şi-mi trage un damf de eşapament în bot, eu clipocesc a mulţumire domnilor, ei rânjesc ştirb la mine: "Păi, nici chiar aşa, donşoară". Nişte domni.

Cu această ocazie, mi s-a confirmat o teorie. De ceva vreme s-au schimbat datele problemei în trafic şi s-au inversat nişte roluri. Dacă până acum înjuram cu predilecţie jmecherii cu jip, audi sau bmw, mai nou sunt foarte amabili. Mă lasă mai mereu să ies în bulevard din străduţă, spre deosebire de şoferii de logan, care să moară bibi dacă ar lăsa vreodată pe cineva. Ba, azi chiar a frânat vizibil un tânăr într-un Merţ tare frumos, ca să mă lase pe mine să ies. Din păcate, m-am emoţionat aşa tare de gestul lui, că mi-a murit motorul. Am ratat momentul de a-i clipoci din avarii şi m-am făcut şi de cacao. În schimb, noua variantă de cretini imbecili care se bagă aiurea, taie faţa, Doamne fereşte să semnalizeze, e reprezentată de şoferii de căzături. Dacii antice, fără frâne sau poziţii pe spate, papuci muncitoreşti. În plus, au învăţat numai rele de la bucureşteni cei din provincie. N-au nicio treabă!

Mi s-a mai confirmat şi povestea cu femeile la volan. Multe şi pe lângă drum. Sau pe mijlocul drumului. Cu mâinile încleştate pe volan şi cu ochi ficşi. Sau cu nasul pe sus, ca să dovedească tuturor că e un mit povestea cu "femeile la volan". Din păcate, le iese exact contrariul. Dar dacă femeile fac multe şi jenează traficul, bărbaţii fac mai rar, dar din alea de blocat intersecţii, pocneli serioase, pericole reale. Dar de când cu milioanele de camere pe la toate semafoarele şi intersecţiile, parcă s-au mai domolit zmeii. Big Brother s-ar putea să nu fie chiar aşa de rău, până la urmă. Asta până şi-or da seama zmeii că, de fapt, nu-i urmăreşte nimeni prin camerele alea. Deşi sunt plasate strategic. Uneori chiar lângă lucruri frumoase, ca felinarele de la Cotroceni.


În ciuda traficului, prafului, mizeriei şi gropilor, natura săracă şi amărâtă din Bucureşti reuşeşte şi anul ăsta să ne dea clasă. Liliacul, castanii uriaşi, frunzele verzi şi grase i-au dat o faţă umană oraşului meu. Pe bucăţi prea mici din păcate, Bucureştiul e verde! Şi e viu. Pupa-l-aş eu de oraş frumos şi iubit!

Mă mai încântă ceva acum, că a explodat primăvara zăludă în Bucureştiul meu. Piaţa. Forfotită. Agitată. Uneori înghesuită, alteori mai spaţioasă. Unde totul e culoare. Unde eu zâmbesc frumos ţăranilor (că nu mă duc decât la ei) şi ei mă lasă să miros leuşteanul, ţelina sau mărarul. Şi unde miros ameţitor căpşunile şi râde la mine grasă ceapa verde. Şi de câteva zile şi varza nouă.

Ştiţi cum e relaţia mea cu Bucureştiul? Ca o relaţie din aia eternă, între un bărbat şi o femeie, amândoi nebuni. Când ne batem parte-n parte, când ne pupăm şi ne ţinem de mână. Ne înşelăm reciproc, dar mereu ne întoarcem la celălalt. Ne mai plângem, ne mai lăudăm şi nu putem trăi unul fără celălalt. Asta e relaţia noastră eternă. Pasională. Vie. Între iubire şi ură. Şi praf şi culoare.