Iar despre mâncare, păi nu?

Ei, bine, da, nici azi nu voi scrie despre politică, dezbateri, bălăcăreli și dezgust. Pentru că refuz asta. După cum spuneam și ieri, în ciuda a tot și toate, viața de zi cu zi poate fi și relaxantă, amuzantă, apetisantă. Mâncarea. Potolul. Haleala. Un rău necesar vor spune doamnele mereu la dietă. O necesitate vor spune domnii care dacă nu mănâncă 3 kg de carne pe zi devin anemici. Pentru mine mâncarea e o plăcere, o aventură, mereu o curiozitate. Sarmalele mamei sunt cele mai bune. Nimeni nu făcea păpară cu pescuți din ăia mici mici ca tataie Ioane. N-am mâncat nicăieri prăjituri ca cele făcute de mătușa mea Cornelia. Plăcerea de a găti e din familie, clar. Eu m-am aventurat în domeniu pe la 16 ani, când am rămas stăpână pe moșie și i-am spus mamei că mai bine îmi lasă bani de ingrediente decât să-mi gătească de câte ori venea să vadă ce mai fac. După o lună de mâncat numai cartofi prăjiți, deh, visul oricărui adolescent, am realizat că gătitul îmi poate oferi mult mai mult. Și mi-am adus aminte cum face mama supă de pui, cum călește legumele pentru tocană și am încercat și eu. Și n-a fost rău. Cu timpul am crescut, am descoperit mirodenii necunoscute până atunci (am avut o perioadă obsesivă curry), rețete noi, fructe de mare, gusturi neobișnuite dar geniale (dulce-acru, de exemplu), am trecut peste problemele legate de carnea de oaie și am ajuns să ador o pastramă bună. Mersul la cârciumi e invenție minunată, dar nu voi uita niciodată să gătesc acasă. Și uite așa săptămâna trecută m-a stârnit Zazuza cu o ciorbă. Care arăta cumva cunoscut, dar avea ciuperci! Trebuia încercată. Normal, nu voi fi niciodată capabilă să mă țin strict de o rețetă, așa că am mai improvizat. Și pe lângă ceapă, morcovi, țelină, cartofi, ciuperci și șunculiță, am pus și niște scăricică afumată. Și la final am bătut zama groasă cu smântâna, că mi-era lene să pun în farfurie de fiecare dată. Măghiran am pus și eu, dar neavând ceapa de tuns de care povestește ea, la final am adăugat niște tarhon. Deh, slăbiciune ardelenească. Și ardelenind puțin ciorba, normal că a mers de minune cu ceapă roșie. Felul doi a fost simpluț, dar eficient: piure de cartofi cu tocană aită, de care am mai povestit eu. Pentru mine a fost o masă reușită. Mormăielile mmmm gagicului au fost confirmarea. Coană Zazuza, să trăiești!

Curioasă voi fi mereu. De rețete altfel, de combinații aparent ciudate, de mirodenii puternice. Dar mereu, la un moment dat, mi se va face dor și poftă de aromele și colesterolul oferit de mâncarea ardelenească. Care dacă nu-i la mama, e la cârciumă. De exemplu la Bistro Villacrosse, un loc tare drag mie. Sper să vă placă și vouă.

P.S. Dacă aveți vreodată poftă de o ciorbă de fasole cu afumătură și o varză a la Cluj de să mâncați până nu vă mai puteți ridica de la masă, dați un semn. Gătesc cu mare plăcere. Și dau și o pălincă sau o țuică fiartă. Vă aștept!