Copilărie, adolescență, Maradona și Metallica

Stăteam aseară apatica, deh, seară de duminică, acreală că de dimineață trebuie să mă trezesc la odioasa oră de 7 ca să ajung la scârbiciul care nu mă mai încântă cu absolut nimic, la dracu cu maturizarea asta care ne transformă în niște roboței obosiți! Și frunzărind absentă wall-ul de la facebook, printre zecile de oițe, lingouri și animăluțe de la farmville sau puștile și pistoalele de la mafia war, mă lovește în ochi un anunț al Clarisei: ohhh yeahh!!!! Și link-ul ăsta. Brusc mi-a izbucnit sângele prin vene, au început să-mi freamăte nările și mi-am simți iar inima bătând. Dădeam ușor din cap și din picioare. A urmat piesa asta. Mi-am adus aminte brusc de tot. De avantajul de a avea un frate mai mare. Care mă băga în seamă când eram doar un copil prost de 12 ani și mă lua cu el "afară" unde la un casetofon obosit am învățat ce înseamnă rock, sound, chitări electrice, bass, tobe, în timp ce coleguțele mele ascultau puști imberbi cu coșuri gen New Kids on the block sau East 17. Mi-am adus aminte de petrecerile unde dădeam de nebună din cap și plete (da, la vârsta aia aveam plete) de nu puteam să-mi mișc gâtul a doua zi. M-a pufnit râsul când mi-am amintit ce superior ne uitam la puștii care abia după The Black Album au auzit de Metallica. Mi-am adus aminte de berile băute în Grădinița, unde acu e rahatul ăla de McDonalds. Bine, beri e mult spus, era un fel de pipi cu detergent pentru spumă. Dar era ieftină. Acolo mi-am luat prima bătaie de la o rockeriță mare și grasă, cu mulți ani mai mare ca mine. După care m-au învățat și pe mine băieții să dau cu pumnul și mai ales cu șutul. Început de adolescență. Haine negre, ochi încruntați, rebeliune fără motiv, "ai mei nu mă înțeleg!!!", rock, bețiveli, Skid Row, Guns, Alice Cooper, Maiden, Judas Priest, primele săruturi și mângâieri, primele corturi la 2 Mai și Vama Veche, ace de siguranță în loc de cercei în cele 3 găuri din ureche făcute cu mâna mea. Adolescență în stare pură. Și mai presus de toate, Metallica. Forever.

De dimineață am plecat cu zâmbetul pe buze. Pentru că nu aveam Metallica, am pus un cd cu Manu Chao. Cd-ul meu de drum și libertate. Și m-au lovit cu atâta plăcere amintiri din copilărie când eram o băiețoasă turbată care băteam mingea pe maidan și eram mare specialistă în tenis cu piciorul. Bine, jucam și cu racheta pe vremea aia și chiar serios, dar fotbalul era fotbal. De curând am revăzut filmul despre idolul copilăriei mele. Ce poate fi mai dement, mai emoționant, mai plin de adrenalină și de nebunie ca un film-documentar despre Maradona, regizat de Emir Kusturica, în care parte din coloana sonoră e oferită de Manu Chao? Iubiți, urâți, adulați, controversați, (auto)distructivi, stângiști chiar până la extreme, fiecare dintre ei binecuvântați cu un strop de geniu. Băieți răi, slăbiciune de Vulpe băiețoasă.

Nu știu dacă ați văzut filmul, nu știu dacă vă place fotbalul, nu știu dacă puteți să treceți de drogurile, violența, întâlnirile cu Fidel Castro, tatuajul cu Che Guevara, dar vă rog spuneți-mă dacă sunt nebună eu că mi se pune un nod de emoție în gât și mi se zburlește pielea pe mine când îl aud cântând prost și fals, dar cu atâta pasiune pe Maradona, cu versurile alea și oamenii ăia în jur.

În vara lui '86 eram cu ai mei la cabana de la cota 1300, zeci de oameni afară, un televizor Sport alb-negru, la care am văzut finala Argentina - Germania de Vest. Aveam 8 ani și nu am uitat nimic din seara aia. Acolo am învățat să joc tenis de picior. Și mă băteam cu toți băieții cum că dacă dai cu mâna, nu e greșeală. Ba din contră.

Si yo fuera Maradona viviría como él
porque el mundo es una bola
que se vive a flor de piel ...
La vida es una tómbola... de noche y de día...
la vida es una tómbola y arriba y arriba....