Vulpea urbană nu crede în primăvară

Doar pentru că alaltăieri a fost 1 martie şi am primit zeci de la mulţi ani-uri (apropo, de când se spune la mulţi ani de prima zi calendaristică de primăvară?! Nu că n-ar fi frumos să ne urăm ani mulţi şi buni, dar totuşi, la mulţi ani de 1 martie?), eu tot nu am reuşit să mă simt primăvăratecă. Atâta iarnă e în noooooooi!!! Am şi uitat cum se simte soarele. Dar nu despre asta e vorba în emisiunea de azi.
Pentru că tot mai des ajung la mine pe blog oameni care caută pe google "ce face vulpea iarna", mi-am adus aminte că eu chiar am trăit intens anotimpul în cauză. Dacă prin 22 decembrie povesteam plină de entuziasm ce de bucurii am eu iarna, asta era pentru că eram jolly şi cu spiritul Crăciunului în mine. După 1 ianuarie mi-am revenit la sentimente mai bune: spurcat autorităţile, înjurat demenţii cu încălzirea lor globală, bodogănit inconştienţii care aveau statusuri la mess "ce frumos ninge!!!".

Iarna asta am făcut ceva muşchi dând la lopată. Şi la perie şi făraş şi la alte gadgeturi de scos maşina din troiene. Not funny! Biata mea Frieda e cea mai destoinică maşinuţă din lume! Am abuzat de ea în fiecare zi, cu o mică excepţie la care voi reveni. În dimineaţa când mi-a arătat la bord că afară sunt -18,5 grade mi s-a strâns inima că nu va porni biata de ea. Dar minune! la prima cheie a pornit! Că făcea ca un avion la decolare nu mai contează. E aşa fată de comitet. Dacă în zilele lungi cu zăpadă am avut cât de cât un control şi făceam curat înainte de a o parca într-un nămete, când zăpada a dispărut de pe străzi s-a dus fericirea noastră. Off road şi adrenalină. Înjurături urlate isteric minute în şir fără să mă repet. Din groapă în groapă, în plin centrul minunatei capitale, am reuşit chiar să sar de să dau cu capul de plafon. Nici nu m-am mirat când a trebuit să o duc IAR la doctor că plângea cu lacrimi mari de antigel pe la furtunaşe distruse, ieşite din locşorul lor. Nici nu vreau să mă gândesc la revizia ce mă aşteaptă cât de curând.
Apropo, un sfat prietenesc pentru şoferi. Evitaţi pe cât posibil OMV-ul de la Băneasa, de pe Aerogării. Băieţii ăia de acolo sunt angajaţi cu siguranţă în funcţie de cât de dobitoci şi incapabili sunt. Dacă acu o lună jumate unul din ei a uitat să-mi pună la loc buşonul de la rezervor, de am stat cu emoţii puternice zilele alea cu minusuri sub 20 să nu-mi îngheţe motorina, zilele trecute am mai păţit una de m-a scos din apatie şi m-a făcut să-mi pun poalele în cap în mijlocul magazinului. Cu ceva bănuţi în portofel, mă decid să fiu econoamă, să pun puţină motorină cât pentru o săptămână, să nu mai intru în banii de pe card până la salariu. "Vă pun eu combustibil, doamnă". Mulţumesc, nu e nevoie. "Dar insist!" Ok, diesel de 500 de mii, te rog. Plec liniştită spre casă unde doamna îmi zâmbeşte: "Pompa 1? 162 de lei". Nu, nu, e o greşeală. Em am vrut de 50 de lei, nici nu am atâţia bani în portofel. E strigat bou bălţii. Cu o faţă care spunea tot, adică nimic, apare tânărul. Căruia îi spun calmă că am zis foarte clar că vreau de 500 de mii, nu plinul. "Da' mie aşa mi-a sunat, că vreţi plinul". Mey, dacă nu am bani să plătesc, ce facem acum? Tragi cu furtunul? Plăteşti tu? Aceeaşi faţă tâmpă. "Da' mie aşa mi-a sunat, că vreţi plinul. Io nu am ce să fac acum". Pocneşte neuronul. Explodez. Fratele meu alb, asemănarea sonoră între "diesel de 500 de mii" şi "vreau şi eu plinul" nu e aceeaşi cu asemănarea sonoră dintre sulă şi p**ă! Cine plăteşte acum că eu refuz să cheltui atât!? În cele din urmă, pentru că simţeam că îmi plezneşte capul de nervi şi asta e ceva foarte periculos, am fost eu cea care a cedat şi am plătit cu cardul, deşi aveam lacrimi în gât de supărare. Mă uit acum cu atâta ciudă la acul de motorină de pe bord!

Dar să revin la zilele de pauză de Frieda. La ultima ninsoare mare am găsit cu greu un loc de parcare la bloc şi pentru că totul era blocat şi în zona job-ului şi pe strada mea, am decis să îi dau o pauză Friedei şi să mă întorc la transportul în comun. Cu metroul nu mai mersesem de vreun an jumate. Cu autobuzul de muuulţi ani, din cauză de traume de pe vremea când mă întorceam seara de la şcoală în înghesuieli de nedescris şi îmi dădeam seama că am avut un contact sexual cu cineva după urmele lăsate pe spatele gecii mele. Întâmplarea nefericită a făcut ca prima zi de pieton să pice în acea zi de luni când, după o noapte călduroasă, tot Bucureştiul era inundat. La propriu. Nu ieşisem de 2 minute din casă, în drum spre staţia de autobuz, când am dat de o imensă baltă şi nici o urmă de uscat pe unde să ocolesc. Am purces vitejeşte, în ideea în care cizmele mele erau înalte până la jumătatea tibiei. Ghinion de neşansă! Apa murdară şi îngheţată mi-a intrat în cizme ... pe sus! Atât de adâncă era balta. În acelaşi registru s-au încadrat şi următoarele 20 de bălţi întâlnite în cale. Dacă în autobuz am avut un minim de spaţiu în care să respir, la metrou am dat de o mare de oameni, miros de câine ud şi nervi care zbârnâiau ca un televizor din ăla vechi. Din cauza unor infiltraţii de apă, metroul a întârziat 25 de minute. În cele din urmă ne-am înghesuit ca nişte animale, uzi, zgribuliţi, cu plânsul în gât, cu capetele în jos de umilinţă.
A doua zi cu metroul a fost mai relaxată, dar mult mai bulversantă. La Unirii, imediat după barele de acces, un fel de cadru de carton pe care scria "obiectiv cu securitate sporită". Mă apucă paranoia. Orice până la scanarea monumentului meu de corp! Până realizez că e un biet rahat publicitar pentru Explorer 8. Şu prost executat. Descopăr noile culori ale tunelului dintre Unirii 2 şi 1. Verde cu alb. Frumos. Dar îngrămădeala aceeaşi. Hop şi o nouă scară rulantă! Ca să nu mai vorbesc de bancomate BCR, poziţionate atât de discret încât orice inconştient care şi-ar dori să scoată un ban, ar rămâne brusc şi fără card şi cu PIN-ul vizualizat de zecile de oameni care i-ar şterge umerii. Obişnuită ca din Unirii spre Militari să iau trenul de Gară, să mă dau jos la Eroilor şi să-l iau pe cel de Industriilor, rămân uşor blocată de anunţul din Eroilor "trenul spre Preciziei va sosi în staţie în 2 minute". Preciziei? WTF? Întreb în dreapta, întreb în stânga: Industriilor? Armata Poporului? Priviri nedumerite, ce tot zic eu? "Merge spre Preciziei". Care naiba e staţia asta??? Cu siguranţă în 2 ani nu au construit ăştia un tronson nou, deci au schimbat numele staţiilor. Dar chiar aşa, după 20 de ani Piaţa Scânteii nu a ieşit din creierele oamenilor, dar în 2 ani a ieşit Industriilor? Şi, apropo, de când sună mult mai puţin industrial şi cu aer comunist Preciziei faţă de Industriilor ca să necesite schimbarea?

A treia zi n-am mai rezistat, am luat maşina, cu tot riscul asumat de a nu găsi loc de parcare, de a da la lopată, de a petrece ore în trafic. Asta e, am mai spus-o. Să mă înjure toţi ecologiştii, să mă huiduie naturiştii, să fiu pusă la zid pentru lene. Da, accept cu plăcere toate astea. Confortul maşinuţei mele, cu muzica mea, cu cafeaua şi ţigările mele, cu spaţiul meu intim în care nu intră direct nici un mârlan sunt de nepreţuit.

Pentru entuziaştii care tot mai cred că a venit primăvara, ţin să îi demoralizez prin prognoza meteo, din două surse aici şi aici: de joi încep ploile, apoi ninsori. Şi ca să ştiţi, primăvara vine de ziua mea, pe 25 martie. Atunci să vă aud cu la mulţi ani-urile :)

Apropo, sunt într-o încurcătură şi nu ştiu cum să o rezolv. Azi m-a apelat un domn cu Veveriţo! La privirea mea de ucigaşă, a bâguit un "mă scuzaţi, nu sunteţi Veveriţa?". Nu, stimate domn, eu sunt Vulpea. "Ahaaa, şi unde cântaţi?" În baie?!? Am plecat amândoi încurcaţi. Deci, cine e Veveriţa şi unde cântă ea???