Am dat infim şi am primit enorm

Am stat mult să mă gândesc înainte de a mă apuca de scris. Pentru că nu vreau să sune nici patetic, nici entuziast, nici cu pretenţii de "prozelitism". Nu vreau să impresionez pe nimeni. E povestea mea, o poveste firească şi normală, care înseamnă enorm pentru mine. Şi sunt convinsă că nu veţi simţi că dau eu lecţii, ci că vă povestesc doar despre ce am primit eu.

Acum vreo lună de zile, am descoperit, uitat într-un dulap, un sac cu jucăriile mele, puse acolo când am renovat casa acum 1 an jumate. Şi m-am bucurat şi am râs de cât de drăgălaşe sunt. Şi mi-am dat seama că nu mi-au lipsit toată perioada asta, pentru că eu găsesc tot timpul lucruri care să mă bucure şi să mă facă să râd. Şi am decis să le spăl frumos şi să le dau mai departe. Am găsit, prin intermediul prietenei mele Anne, o grădiniţă ţinută de două călugăriţe catolice. Cu copii nu foarte săraci sau amărâţi. Dar m-a impresionat munca celor două călugăriţe. Am mai adunat o sacoşă mare de jucării şi de la Sabbra (pentru care ştiu cât de mult înseamnă pluşurile, aşa că îi mulţumesc încă o dată pentru gestul ei). Şi cu un rucsac mare şi o sacoşă mare pline am ajuns la grădiniţă. Foarte curat şi frumos. Cele două călugăriţe de o fineţe şi lumină deosebită. S-au bucurat de gestul nostru şi ne-au mulţumit stând la poveşti şi arătându-ne diplomele luate de copilaşi la diferite concursuri. "Cel mai frumos pitic", "cel mai deştept pitic". Când am intrat în clasa copiilor, stăteau cuminţei pe nişte scaune mici mici, ca în Albă-ca-Zăpada. Când am scos jucăriile, a început nebunia: "Eu vleau călussu", "eu vleau căţelu". Cine vrea văcuţa? Eu! Eu! Ca să-mi mulţumească, ghindoacele de 3-4 ani mi-au spus poezii. Mai mult de "am o batistusă mică" nu am înţeles. Dar nu a contat. Mi-au dat lacrimile de fericire şi bucurie. Îmi bătea inima imensă în mine.

Acasă mi-am dat seama că am foarte multe lucruri de care se pot bucura şi alţii. Am adunat hăinuţe de la nepoata mea Mara şi de la copilaşii unei colege şi am găsit o familie cu o situaţie grea şi cu mulţi copii. Şi săptămâna viitoare le duc pachetele.

Am scos zeci de bluze, pulovere şi geci şi pantaloni de-ai mei. Aproape noi. Dar pe care eu răsfăţată nu le mai port. Şi le-am spălat, le-am pus frumos în genţi. Şi mă gândeam unde să le duc. Tot Anne a venit cu o sugestie. "La noi la biserică vin două fete. Stau la căminul unui spital. Au HIV". Nu a trebuit să-mi spună mai mult. M-am întâlnit cu ele miercurea trecută. Recunosc, mă aşteptam să mă impresioneze de să îmi vină să strâng ochii de ce văd, să îmi fie milă, să mă doară sufletul. Fetele, amândouă, arătau ca orice alt om. Una din ele, o haioasă care râdea mult. Cea de-a doua foarte serioasă. Se uita foarte atentă la mine. Era ziua ei de naştere. Făcuse 21 de ani. "Mă tot minunez că am ajuns aşa departe" mi-a zis foarte calmă şi fără urmă de tragism. Mi s-a pus un nod în gât. În camera lor foarte curat. Mi s-a explicat că e un fel de cămin al spitalului. Şi am fost rugată să nu spun nimic despre spital. Că nu vor să vină ziarişti şi alţii. Care au venit şi mai mult rău au făcut. Le-au pus poza pe prima pagină. Şi i-au recunoscut oameni pe stradă şi i-au ocolit. A venit în cameră şi un băiat. Şi el bolnav. Care mi-a spus că ei au drepturi protejate de avocaţi. Şi au ceva ajutoare în bani de la stat. Că nu le lipsesc lucrurile materiale. Şi că nu vor nimic. Pentru că e tare urât să cerşeşti şi să te milogeşti. Băiatul acesta, o mână de om, mi-a spus că el lucrează. Ca voluntar! Merge noaptea cu salvarea, cu un medic şi alţi voluntari. Şi dau medicamente şi seringi sterile drogaţilor. Şi le adună pe cele folosite. Şi împart prezervative prostituatelor. Şi câte o bucată de pâine. EL! Un copil abandonat de părinţi pentru că era bolnav! El şi fata mea serioasă se ocupau şi de două fete din cămin. Infectate cu HIV şi retardate. EI aveau grijă să mănânce, să se spele, să nu cadă.
Când au scos hainele şi ce le mai adusesem (creme, nişte biju-uri şi multe dulciuri), am rămas impresionată de gestul fetelor. Au chemat, pe rând, şi pe alţii. Şi au împărţit foarte firesc dulciurile. Şi hainele. "Păi, aşa e frumos, noi aici suntem în familie" mi-a spus fata serioasă. Care se tot uita lung la mine. Mi-a spus că nu atunci când au abandonat-o, la 3 ani, ai ei, a suferit. Ci cu puţin timp în urmă. Mare fiind. Când a stat 1 an acasă. Dar mama ei nu a putut să se adapteze, iar sora ei s-a purtat urât. Şi s-a întors la cămin.
Am stat de vorbă vreo două ore. Firesc. Ca nişte oameni normali şi tineri. Nu despre drama lor. Despre muzică. Cărţi. Engleză. Şi prostii de la tv. Şi uşor uşor, am văzut-o pe fata mea serioasă cum zâmbeşte. Şi deşi ei nu acceptă să facă poze, de data asta cele două fete au insistat să facă. O poză cu mine între ele. La plecare, le-am îmbrăţişat şi le-am pupat pe obraji. "Nu ţi-e frică sau aiurea?" Nu. Şi am îmbrăţişat-o mai tare. Nu pentru ea. Ci pentru mine am făcut asta. Pentru că sentimentul pe care l-am avut a fost că nu am întâlnit în viaţa mea o persoană mai puternică şi mai OM. Şi pentru că eu m-am simţit mică şi mediocră. Şi m-am simţit mult mai bogată după aia. Ea ne-a condus până la poartă. Şi mi-a mulţumit pentru tot şi în numele celorlalţi. I-am spus că nu are pentru ce, sunt doar nişte boarfe. "Şi alea sunt foarte importante. Dar mai mult ca oricine, ai stat cu noi şi ai vorbit cu noi şi ne-ai tratat firesc. Şi eu am zâmbit şi am râs. Familia m-a dezamăgit, dar tu o străină m-ai făcut să mă bucur de ziua mea". Am schimbat numere de telefon şi am promis că revin. Chiar miercurea viitoare. Să mâncăm nişte tort împreună.

Îmi spunea ieri cineva care se uită prea mult la tv că lumea e doar rea şi stricată. I-am spus că mai sunt şi oameni care fac ceva pentru alţii. Că sunt convinsă de asta. Zilele trecute, prin intermediul unei fiinţe deosebite, am aflat de cazul lui Gruia, băieţelul care nu poate să vadă, dar cu puţin ajutor în bani, poate ajunge în China să fie operat şi să trăiască frumos alături de fratele lui geamăn. Fără să ştiu nimic, azi am adunat de la câţiva colegi, pe principiul "dacă aţi avea o zi în plus la muncă, câţi bani aţi da pe ceva de mâncare şi o cafea sau un suc? Eu nu vă chem de muncă, dar voi puteţi să daţi banii ăştia să-i dăm mai departe". Şi au dat. Şi eu am calculat câteva nimicuri zilnice de-ale mele: câteva pachete de ţigări, cafele, salate. Şi banii ăia i-am pus deoparte. Şi mâine îi duc la bancă. Pentru Gruia. Nu sunt câţi aş vrea să dau şi câţi are nevoie. Pentru fiecare din noi nu înseamnă mare lucru. Puşi la un loc, pentru el înseamnă ceva. Acum 10 minute, când am căutat link-ul, am văzut că azi e ziua lui Gruia şi a fratelui său. E un copil pentru care se poate face ceva.

Nu vreau să spun cuvinte mari doar de dragul de a le vedea scrise. Am făcut nişte lucruri mici, care nu schimbă sistemul, dar care, prin ce am primit înapoi, pe mine personal m-au îmbogăţit. A fost foarte uşor să adun haine, nişte bănuţi. Mai am un drum de făcut, la administraţia financiară, să depun hârtii ca cei 2% din impozitul global să se ducă aici. După care, oi vedea ce mai urmează. Dar ce am primit înapoi, zâmbetele şi poeziile copiilor, lecţii de viaţă de la alţi copii, maturizaţi prea devreme, dar de o putere inimaginabilă, chiar nu pot exprima în cuvinte. Sunt prea sărace. O să citez din memorie ceva superb, în viziunea mea. Le-a spus Maica Tereza. "Ceea ce eu şi surorile mele facem este ca o picătură într-un ocean. Dar dacă nu ar fi acea picătură, oceanul i-ar simţi lipsa. Nu trebuie să calculăm matematic, ci doar să ştim că într-un moment putem să iubim o singură persoană şi să-i slujim unei singure persoane".

P.S. Ieri am aflat cum m-a trecut în telefon fata serioasă. "Prietena mea". Şi mai devreme la telefon, când am întrebat-o ce să-i mai aduc, mi-a spus că vrea doar o carte. Despre Prietenie. Ca să înveţe să fie un prieten mai bun.