"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

joi, 19 martie 2009

Am dat infim şi am primit enorm

Am stat mult să mă gândesc înainte de a mă apuca de scris. Pentru că nu vreau să sune nici patetic, nici entuziast, nici cu pretenţii de "prozelitism". Nu vreau să impresionez pe nimeni. E povestea mea, o poveste firească şi normală, care înseamnă enorm pentru mine. Şi sunt convinsă că nu veţi simţi că dau eu lecţii, ci că vă povestesc doar despre ce am primit eu.

Acum vreo lună de zile, am descoperit, uitat într-un dulap, un sac cu jucăriile mele, puse acolo când am renovat casa acum 1 an jumate. Şi m-am bucurat şi am râs de cât de drăgălaşe sunt. Şi mi-am dat seama că nu mi-au lipsit toată perioada asta, pentru că eu găsesc tot timpul lucruri care să mă bucure şi să mă facă să râd. Şi am decis să le spăl frumos şi să le dau mai departe. Am găsit, prin intermediul prietenei mele Anne, o grădiniţă ţinută de două călugăriţe catolice. Cu copii nu foarte săraci sau amărâţi. Dar m-a impresionat munca celor două călugăriţe. Am mai adunat o sacoşă mare de jucării şi de la Sabbra (pentru care ştiu cât de mult înseamnă pluşurile, aşa că îi mulţumesc încă o dată pentru gestul ei). Şi cu un rucsac mare şi o sacoşă mare pline am ajuns la grădiniţă. Foarte curat şi frumos. Cele două călugăriţe de o fineţe şi lumină deosebită. S-au bucurat de gestul nostru şi ne-au mulţumit stând la poveşti şi arătându-ne diplomele luate de copilaşi la diferite concursuri. "Cel mai frumos pitic", "cel mai deştept pitic". Când am intrat în clasa copiilor, stăteau cuminţei pe nişte scaune mici mici, ca în Albă-ca-Zăpada. Când am scos jucăriile, a început nebunia: "Eu vleau călussu", "eu vleau căţelu". Cine vrea văcuţa? Eu! Eu! Ca să-mi mulţumească, ghindoacele de 3-4 ani mi-au spus poezii. Mai mult de "am o batistusă mică" nu am înţeles. Dar nu a contat. Mi-au dat lacrimile de fericire şi bucurie. Îmi bătea inima imensă în mine.

Acasă mi-am dat seama că am foarte multe lucruri de care se pot bucura şi alţii. Am adunat hăinuţe de la nepoata mea Mara şi de la copilaşii unei colege şi am găsit o familie cu o situaţie grea şi cu mulţi copii. Şi săptămâna viitoare le duc pachetele.

Am scos zeci de bluze, pulovere şi geci şi pantaloni de-ai mei. Aproape noi. Dar pe care eu răsfăţată nu le mai port. Şi le-am spălat, le-am pus frumos în genţi. Şi mă gândeam unde să le duc. Tot Anne a venit cu o sugestie. "La noi la biserică vin două fete. Stau la căminul unui spital. Au HIV". Nu a trebuit să-mi spună mai mult. M-am întâlnit cu ele miercurea trecută. Recunosc, mă aşteptam să mă impresioneze de să îmi vină să strâng ochii de ce văd, să îmi fie milă, să mă doară sufletul. Fetele, amândouă, arătau ca orice alt om. Una din ele, o haioasă care râdea mult. Cea de-a doua foarte serioasă. Se uita foarte atentă la mine. Era ziua ei de naştere. Făcuse 21 de ani. "Mă tot minunez că am ajuns aşa departe" mi-a zis foarte calmă şi fără urmă de tragism. Mi s-a pus un nod în gât. În camera lor foarte curat. Mi s-a explicat că e un fel de cămin al spitalului. Şi am fost rugată să nu spun nimic despre spital. Că nu vor să vină ziarişti şi alţii. Care au venit şi mai mult rău au făcut. Le-au pus poza pe prima pagină. Şi i-au recunoscut oameni pe stradă şi i-au ocolit. A venit în cameră şi un băiat. Şi el bolnav. Care mi-a spus că ei au drepturi protejate de avocaţi. Şi au ceva ajutoare în bani de la stat. Că nu le lipsesc lucrurile materiale. Şi că nu vor nimic. Pentru că e tare urât să cerşeşti şi să te milogeşti. Băiatul acesta, o mână de om, mi-a spus că el lucrează. Ca voluntar! Merge noaptea cu salvarea, cu un medic şi alţi voluntari. Şi dau medicamente şi seringi sterile drogaţilor. Şi le adună pe cele folosite. Şi împart prezervative prostituatelor. Şi câte o bucată de pâine. EL! Un copil abandonat de părinţi pentru că era bolnav! El şi fata mea serioasă se ocupau şi de două fete din cămin. Infectate cu HIV şi retardate. EI aveau grijă să mănânce, să se spele, să nu cadă.
Când au scos hainele şi ce le mai adusesem (creme, nişte biju-uri şi multe dulciuri), am rămas impresionată de gestul fetelor. Au chemat, pe rând, şi pe alţii. Şi au împărţit foarte firesc dulciurile. Şi hainele. "Păi, aşa e frumos, noi aici suntem în familie" mi-a spus fata serioasă. Care se tot uita lung la mine. Mi-a spus că nu atunci când au abandonat-o, la 3 ani, ai ei, a suferit. Ci cu puţin timp în urmă. Mare fiind. Când a stat 1 an acasă. Dar mama ei nu a putut să se adapteze, iar sora ei s-a purtat urât. Şi s-a întors la cămin.
Am stat de vorbă vreo două ore. Firesc. Ca nişte oameni normali şi tineri. Nu despre drama lor. Despre muzică. Cărţi. Engleză. Şi prostii de la tv. Şi uşor uşor, am văzut-o pe fata mea serioasă cum zâmbeşte. Şi deşi ei nu acceptă să facă poze, de data asta cele două fete au insistat să facă. O poză cu mine între ele. La plecare, le-am îmbrăţişat şi le-am pupat pe obraji. "Nu ţi-e frică sau aiurea?" Nu. Şi am îmbrăţişat-o mai tare. Nu pentru ea. Ci pentru mine am făcut asta. Pentru că sentimentul pe care l-am avut a fost că nu am întâlnit în viaţa mea o persoană mai puternică şi mai OM. Şi pentru că eu m-am simţit mică şi mediocră. Şi m-am simţit mult mai bogată după aia. Ea ne-a condus până la poartă. Şi mi-a mulţumit pentru tot şi în numele celorlalţi. I-am spus că nu are pentru ce, sunt doar nişte boarfe. "Şi alea sunt foarte importante. Dar mai mult ca oricine, ai stat cu noi şi ai vorbit cu noi şi ne-ai tratat firesc. Şi eu am zâmbit şi am râs. Familia m-a dezamăgit, dar tu o străină m-ai făcut să mă bucur de ziua mea". Am schimbat numere de telefon şi am promis că revin. Chiar miercurea viitoare. Să mâncăm nişte tort împreună.

Îmi spunea ieri cineva care se uită prea mult la tv că lumea e doar rea şi stricată. I-am spus că mai sunt şi oameni care fac ceva pentru alţii. Că sunt convinsă de asta. Zilele trecute, prin intermediul unei fiinţe deosebite, am aflat de cazul lui Gruia, băieţelul care nu poate să vadă, dar cu puţin ajutor în bani, poate ajunge în China să fie operat şi să trăiască frumos alături de fratele lui geamăn. Fără să ştiu nimic, azi am adunat de la câţiva colegi, pe principiul "dacă aţi avea o zi în plus la muncă, câţi bani aţi da pe ceva de mâncare şi o cafea sau un suc? Eu nu vă chem de muncă, dar voi puteţi să daţi banii ăştia să-i dăm mai departe". Şi au dat. Şi eu am calculat câteva nimicuri zilnice de-ale mele: câteva pachete de ţigări, cafele, salate. Şi banii ăia i-am pus deoparte. Şi mâine îi duc la bancă. Pentru Gruia. Nu sunt câţi aş vrea să dau şi câţi are nevoie. Pentru fiecare din noi nu înseamnă mare lucru. Puşi la un loc, pentru el înseamnă ceva. Acum 10 minute, când am căutat link-ul, am văzut că azi e ziua lui Gruia şi a fratelui său. E un copil pentru care se poate face ceva.

Nu vreau să spun cuvinte mari doar de dragul de a le vedea scrise. Am făcut nişte lucruri mici, care nu schimbă sistemul, dar care, prin ce am primit înapoi, pe mine personal m-au îmbogăţit. A fost foarte uşor să adun haine, nişte bănuţi. Mai am un drum de făcut, la administraţia financiară, să depun hârtii ca cei 2% din impozitul global să se ducă aici. După care, oi vedea ce mai urmează. Dar ce am primit înapoi, zâmbetele şi poeziile copiilor, lecţii de viaţă de la alţi copii, maturizaţi prea devreme, dar de o putere inimaginabilă, chiar nu pot exprima în cuvinte. Sunt prea sărace. O să citez din memorie ceva superb, în viziunea mea. Le-a spus Maica Tereza. "Ceea ce eu şi surorile mele facem este ca o picătură într-un ocean. Dar dacă nu ar fi acea picătură, oceanul i-ar simţi lipsa. Nu trebuie să calculăm matematic, ci doar să ştim că într-un moment putem să iubim o singură persoană şi să-i slujim unei singure persoane".

P.S. Ieri am aflat cum m-a trecut în telefon fata serioasă. "Prietena mea". Şi mai devreme la telefon, când am întrebat-o ce să-i mai aduc, mi-a spus că vrea doar o carte. Despre Prietenie. Ca să înveţe să fie un prieten mai bun.

23 de comentarii:

  1. Deşi sunt destul de guraliv, uneori, de data aceasta trebuie să spun să am rămas fără cuvinte. Este cea mai frumoasă postare pe care am citit-o pe un blog în această zi de 19 martie care se apropie de final... N-am mai descoperit de foarte multă vreme atâta căldură sufletească în interiorul unor rânduri. Fără cuvinte. Punct.

    RăspundețiȘtergere
  2. In general ni se pare ca probleme noastre personale sunt cele mai importante dar cand intalnesti oameni cu adevarate probleme iti dai seama de cat de putin le trebuie pentru a fi fericiti si, de fapt, iti dai seama cat de bogat esti. Prin simplul fapt ca mergi in 2 picioare, ca vezi, ca ai parinti, ca nu dormi in strada, ca mananci in fiecare zi si multe alte lucruri care noua ni se par normale. Felicitari sefa pentru gestul tau. Sa speram ca fiecare dintre cei care citim acest text ne vom gandi macar pentru o secunda cum putem ajuta un suflet, macar unul. De cele mai multe ori nu ajutorul material conteaza cel mai mult. De multe ori ma gandesc, ca in spatele fiecarei drame exista o poveste, un om, un suflet. Multumesc sefa inca odata. G

    RăspundețiȘtergere
  3. :) suntem iar pe aceeasi lungime de unda - ieri am donat si noi la Red Cross si Oxfam. Chiar ma gandeam: ce fain ar fi sa faca toata lumea din Romania donatii, ca sunt atatea lucrusoare in casa unui om care nu isi mai gasesc intrebuintarea, pe cand altii care nu au aproape nimic s-ar bucura enorm.. si ia uite - postul tau! Bravo!!!
    PS: trebuie sa ma interesez cum se poate face oficiala si in RO chestia cu donatiile, sa deschidem un magazinas unde sa se vanda lucrusoarele care nu mai trebuiesc si din banuti sa fie ajutate diverse caritati. Banuiesc ca te cooptez rapid, nu? :P vezi ca ma bazez pe tine

    RăspundețiȘtergere
  4. Maria, incurcatul cu comertul e o mare durere de cap :) sunt multi, foarte multi care primesc inclusiv haine si tot ce doresti sa donezi - mobila, jucarii, haine, mancare, carti, rechizite..etc. de ex. la hospice-ul casa sperantei din brasov - care se ocupa in principal de ajutor paleativ pentru cancerosi au o multime de cazuri sociale de care se ocupa oamenii lor si carora le prinde bine orice reusesti sa donezi. cazurile lor sunt de la batrani la copii sugari care oricum au nevoie de imbracaminte de cele mai multe ori pentru ca banii care ii primesc cred ca merg de cele mai multe ori pe medicamente si mancare decat pe haine. oricum, orice ajutor, oriunde este intotdeauna bine primit. iar senzatia nu se poate descrie.

    RăspundețiȘtergere
  5. La finalul acestui text ma simt norocoasa. Norocoasa ca am avut sansa sa te cunosc si sa imi fii prietena, de la care am atatea de invatat.
    Iti multumesc pentru fiecare lectie.
    Si ai dreptate, fiecare picatura conteaza in acest ocean agitat.
    Te felicit cu tot sufletul.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ma bucur enorm pt. toate aceste gesturi pe care le-ai facut si sper sa fim multi cei care putem ajuta alti oameni si astfel! Nu schimbam sistemul, stiu, dar aducem o raza de bucurie in acele suflete, de copii, de adulti sau de batrani, mai putin norocosi decat noi. O postare deosebita!

    RăspundețiȘtergere
  7. Lia, mi-au dat lacrimile..Esti un om frumos, si ma bucur ca exista oameni ca tine, si ca am ajuns sa te cunosc. Bucuria ta mi-a umplut si mie inima de caldura. Ai fi facut tare rau sa nu ne povestesti! Te-as imbratisa acum de as putea...

    RăspundețiȘtergere
  8. Se spune că cel mai frumos bine se face atunci când rămâi anonim. Şi nu te lauzi cu ce ai făcut. Dar am considerat că acum e cazul să spun, nu ca o laudă, ci ca o experienţă personală, aşa cum fac cu multe altele. Eu vă mulţumesc că mă citiţi şi că înţelegeţi lucruri frumoase. Şi mai ştiu că atunci când eu aveam nevoie de ajutor (în cazul meu, cuvinte calde), aţi fost alături de mine.
    Sunt mulţi oameni care fac mult mai mult decât mine, alţii poate "matematic" mai puţin, dar adunat eu pot spune cu mare încredere şi speranţă că se întâmplă CEVA. Eu sunt foarte plină emoţional de ceva vreme şi se simte tare bine :) Vă pup şi vă îmbrăţişez cu cel mai mare drag!

    RăspundețiȘtergere
  9. Cand descopar oameni ca tine, imi dau seama ca pot sa fac mult mai mult, decat a plange , auzind suferintele altora.
    Uite, sa-mi fie rusine, daca nu plec acum la banca...aman de luni; iti multumesc!
    Cine zice de voi, tinerii, ca sunteti doar niste aiuriti, rasfatati si dornici de tigari etc. este un adult batran si ursuz..am plecat la banca , uite am gasit numarul contului. Si numele.

    RăspundețiȘtergere
  10. Lia...m-ai impresionat extraordinar de mult si in cel mai frumos mod posibl. Si mi-ai dat inca o idee. Daca tot de la tine am "copiat" donarea de sange...am sa incerc sa vorbesc cu colegii...ca sa incercam sa facem ceva "mic pentru noi dar mare pentru altii".
    Multumesc. Ramand dator :)

    RăspundețiȘtergere
  11. Incertitudini: hihihi, eu deja sunt Vulpe matură, azi mâine fac 31 de ani, dar mă bucur că sunt tânără :) Sunt şi bătrâni nepăsători, cu ţigara şi cafeaua şi pisica lor, la fel cum sunt şi tineri nepăsători. Păcatul lor, nu al nostru. Sau poate aşa trebuie să fie lumea, să existe un echilibru. Mă bucur enorm de drumul tău la bancă :)

    ZUUUUUP, dragul meu revoluţionar! :) Da, uite, asta pot să o strig în gura mare, să mă laud! După ce am scris despre donarea de sânge, Zup şi-a adunat şi organizat colegii de la facultate şi s-au dus să doneze! Pentru că au citit aici! Deci, da, asta e mica mea victorie personală hihihi!!! Zup, bravoooo!!! Apropo, peste 3 săptămâni îmi vine iar rândul la donat :D

    RăspundețiȘtergere
  12. Stiam povestea de la tine si, citind-o, emotia a revenit la fel de puternica si proaspata k atunci cand am auzit-o.Esti frumoasa. ( Mara va avea intotdeauna hainutze si jucarii in plus, de altele promit sa ne descurcam :))Te pup cu drag

    RăspundețiȘtergere
  13. Tizo, te crap, ca m-ai facut sa bocesc :))
    Glumeam, imi place la nebunie ce am citit, si te felicit din tot sufletul. Ma bucur enorm sa vad ca mai sunt oameni pentru care fericirea din ochii unui om, inseamna atat de mult!

    RăspundețiȘtergere
  14. Cati Cati Cati!!! :) Ştii că sunteţi "dealer-ul" meu de bază pentru hăinuţe şi jucării :))) Aşa că nu scăpaţi uşor de mine :) Pup tare tare Mara obraznică :)

    Lia, tiza mea (hihihi, ştii că am suferit întotdeauna că nu cunoşteam o altă Lie? Şi cred că LiaLia îmi spun şi pentru că mă întreabă lumea de când mă ştiu: dar tu chiar eşti LiaLia sau e de la altceva?), nu strică lacrimile astea venite din emoţie şi suflet, nu ruginesc aşa uşor ochii :) Dar promit să revin şi la textele mele amuzante care să vă facă să lăcrimaţi de râs :p Da, eu mă uit în ochii oamenilor şi iau multe de acolo :)

    RăspundețiȘtergere
  15. eşti un copil bun şi energic: bagă mare, cu felicitări (-:

    RăspundețiȘtergere
  16. pe mine nu ma mai lasa aia :(( ca cica eu iar ii bat pe acolo...Lasand gluma...chiar nu ma mai lasa...ca cica trebuie sa imi rezolv problemele cu calciul...Dar dupa ce am reusit sa ii conving pe cei din "patriarhia" mea...s-au mai dus cativa :)
    Sa vedem ce rezolvam si cu jucariile...Sper sa iasa bine.

    RăspundețiȘtergere
  17. Lia, draga mea, ce om minunat esti, nu numai prin ce ai facut, ci si prin faptul ca îi misti pe altii. Asta inseamna sa fii un bun crestin, nu sa bati matanii la icoane si sa intri cu basma in biserica, ci sa-i cauti in jurul tau pe cei care au nevoie de ajutor.

    Pentru noua ta prietena, i-as recomanda "Arta de a iubi" de Erich Fromm.

    RăspundețiȘtergere
  18. Lia, fata frumoasa si buna, te-am ascultat si mi-am facut mea culpa!
    Vino si vezi!

    RăspundețiȘtergere
  19. Si uite cum plange Thea la miezul noptii citind postul tau. M-ai impresionat tu, cu ce ai facut; m-au impresionat oamenii mari pe care i-ai ajutat; si m-a umplut de duiosie povestea cu pitici... Ce bine imi pare ca te-am descoperit! Esti tonica! :)

    RăspundețiȘtergere
  20. nimic nu iti lumineaza viata la fel de mult ca bucuria copiilor...

    RăspundețiȘtergere
  21. E o poveste tare emotionanta.Cand am vazut poza cu copilasii care se jucau mi s-a umplut sufletul de bucurie...Am contribuit cu prea putin...insa iti multumesc ca m-ai ajutat s-o fac!

    RăspundețiȘtergere