Bucureşti între iubire şi ură

Zilele trecute am cedat. M-am simţit învinsă de Bucureşti şi oamenii din el. Primii care mi-au sărit în ajutor aţi fost voi, oameni care majoritatea nu mă cunoaşteţi decât prin scris sau comentarii. Şi nici nu ştiţi cât de mult a contat. Cea mai mare dreptate a avut-o Altă Oana, când mi-a spus "Hai că trece cu primul gest frumos făcut de un om străin". Câtă dreptate a avut? Toată. Sâmbătă dimineaţa am fost la Mega Image, ăsta de lângă mine. La casă, înaintea mea, un domn în vârstă. Puţin adus de spate, dar cu nişte ochi vii şi calzi. Înainte să-i dea banii, i-a dat fetei de la casă un mărţişor. "Să aveţi o primăvară frumoasă, domnişoară!" Fata, modestă, apatică, robotică, dintr-odată a înflorit! S-a îmbujorat, iar toată faţa i s-a luminat de zâmbet. Era brusc frumoasă! Şi nu i-a trecut zâmbetul nici după ce ieşisem din magazin. La rândul meu, când să-mi bag lucrurile în sacoşa de pânză (deh, sunt ecologistă :p), doamna din spatele meu m-a ajutat şi mi-a ţinut unul din mânere. Mi s-a lăţit un zâmbet pe toată faţa. Am alergat afară unde l-am prins din urmă pe domnul cu mărţişorul. "Nu vă supăraţi, de unde sunteţi de origini?" "Din Bucureşti, domnişoară. Din părinţi bucureşteni". Şi de parcă mi-ar fi ghicit gândurile, a continuat: "Oraşul ăsta ciopârţit ori îl urăşti, ori îl iubeşti. Indiferent nu-ţi poate fi". Îmi venea să-l iau în braţe. "Vă mulţumesc, domnule, m-aţi făcut tare fericită". "Îmi pare rău că nu mai am un mărţişor, l-am adus special fetei, că tot timpul o văd tristă. Dar să ştiţi că şi dumneavoastră sunteţi frumoasă când zâmbiţi".

Mi-am dat seama de adevărul spus de omul acesta. Şi l-am extins puţin. De la Bucureşti, la oamenii care locuiesc în el. În copilărie şi adolescenţă, oraşul meu avea o anumită personalitate. Cu blocuri gri, cu străduţe multe, cu bulevarde de asfalt, cu zgomot, cu vecini curioşi, cu guri de canal fără capac, cu cheia de gât şi jocuri printre şantiere. Dar şi cu plimbat prin Cişmigiu, prin Muzeul satului, rolle prin Herăstrău, gagicăreli pe aleile Grădinii Botanice, alergat prin ploaie prin Politehnică, umblatul cu metroul, muzeele, la teatru cu ai mei. Îmi aduc aminte că rudele mele veneau la Bucureşti cu bucurie şi ceva respect.

Până acum vreo 7-8 ani, în fiecare primăvară, ieşeam cu toţii în faţa blocului. Şi strângeam mizeriile şi crengile uscate, bărbaţii săpau, femeile puneau seminţe de iarbă. Nu ne obliga nimeni. Cam toată lumea ieşea. Ne ştiam cu toţii, se stătea la o bârfă, la o poveste. În ultimii ani s-au mutat vecini din bloc. Au închiriat apartamentele. Oamenii aceştia noi, veniţi din multe oraşe frumoase şi curate, nu ies la curăţenie primăvara. Şi nici nu sunt de acord să dea bani unui băiat să sape. Dar ne descurcăm şi aşa. Şi grădiniţa are iarbă şi e curat. Nici când se pune problema de zugrăvit scara sau chiar blocul pe afară, cei noi nu sunt de acord. "Noi suntem doar chiriaşi".

Bucureştiul e plin de praf şi de gropi, de noroaie şi de gunoi. De trafic unde unii sunt zmei şi alţii înjură. Azi scrie Confruntădurerea despre Bucureştiul care e asemuit de unii cu “O combinatie intre Varsovia si Cairo” care "denota doar lipsa de identitate si arbitrarul directiei". Dar tot ea vorbeşte despre cei care îşi părăsesc oraşul lor frumos şi sunt nemulţumiţi de noul loc. "Voi, bucureştenii, miticii", "Bucureştiul e un jeg de oraş" am auzit de atât de multe ori. Priviri scârbite şi superioare. Nu mă dor şi supără cuvintele la adresa oraşului, poate nici generalizarea nu mă deranjează aşa tare. Bucureştiul e curvă bătrână, trecut prin multe, îşi asumă cuvintele urâte. Iar eu nu sunt o delicată să mă simt lovită de generalizări. Dar eu i-aş întreba pe cei veniţi din oraşe curate şi frumoase în împuţitul de Bucureşti cu slujbe bănoase, ei ce-şi asumă din oraşul ăsta rană vie? Care şi-a pierdut demnitatea, personalitatea, sufletul? Voi ce aduceţi bun ca sa cereţi frumos? V-aţi plimbat prin Muzeul Satului, prin Botanică, prin Herăstru? Aţi adunat hârtii de pe jos? Aţi plantat copaci? Aţi văzut pe străduţe ascunse case frumoase, cu faţade superbe?

Eu când vin în oraşele voastre nu arunc mizerii pe jos, nu caut urâtul, nu ţin să mă uit strâmb la nimeni şi nici să judec. Eu în relaţiile mele, de orice fel, nu sunt molcomă. Şi nici aşezată. Sunt turbată, pasională, nebună, agitată. Nu iau lucrurile aşa cum sunt, încerc să le înţeleg şi să fac ceva. Mă revolt când mă deranjează ceva. Şi îmi strig iubirea cu voce tare, când e cazul. Cu Bucureştiul şi oamenii din el mi-am spus de multe ori şi supărarea, dar am avut ochi şi pentru imagini frumoase. Aş vrea ca Bucureştiul să fie bijuterie ca Sibiul. Cu o piaţă ca a Braşovului. Curat cum am auzit eu că e Bacăul şi Timişoara. Aş vrea să aibă puternica personalitate sobră a Vienei. Sau frumuseţea trufaşă a Budapestei. Sau marea de verdeaţă a Stockholm-ului. Dar nu le are. Bucureştiul e o curvă bătrână şi nepretenţioasă. Cu bube şi mucegaiuri. Care primeşte pe toată lumea. Lume care înjură, care strâmbă din nas. Eu azi detest Bucureştiul şi oamenii din el (că nu cred că e corect să spun doar bucureştenii). Mâine găsesc un bătrân cu un mărţişor pentru o casieriţa şi o casă veche cu flori la geam şi iubesc Bucureştiul. Şi încerc să mi-l asum. Cu iubire şi cu ură.

Fotografii de la Mircea de pe blog, de aici şi de aici.