Vulpea celebră

Dragilor, azi am un motiv foarte concret să mă laud! Vulpea a fost intervievată în premieră de Sabina de la Hotcity.ro! M-a onorat şi emoţionat peste măsură treaba asta, am turuit ca o nebună şi uitaţi ce a ieşit: Blogosfera feminina: Rebel Yell. Eu vă invit să citiţi şi să comentaţi şi dacă vă place şi dacă nu (să nu vă prind!), atât aici cât şi pe hotcity.

Promit să fac toate eforturile să nu mi se suie la cap şi din când în când să mai vorbesc şi cu muritorii de rând :p Acum, foarte serios vorbind, eu vă mulţumesc vouă, celor care citiţi şi comentaţi aici, celor cu care am avut şi bucuria de a sta nas în nas la o cafea, pentru că mi-aţi îmbogăţit existenţa. Mă înclin cu graţie :)

Şi pentru că succesul şi faima se simt mai frumos când sunt împărţite şi cu alţii, azi îl fac (iar) celebru pe Miqui, cel mai (in)stabil mascul din viaţa mea. Tot fetele de la Hotcity au făcut o leapşă fff amuzantă, care are ca scop final descoperirea pisicelor şi mâţoilor din blogosferă :D Aşa că vi-l prezint (iar) pe Miqui, atât de negrul meu motan urâcios care iese cu greu în poze, pentru că fură lumina! Şi acum, hai, votaţi pentru el! Dau cu mare plăcere leapşa mai departe Iuliei, care are cu ce prinţesă fiţoasă să se mândrească. Şi altor posesori de feline.

Despre Vulpi şi magie

Şi înainte să descopăr că animăluţul din mine e vulpea, am fost fascinată de această creatură. Pe de-o parte pentru că mi se părea genial că reuşeşte să-i păcălească pe toţi (ursul, corbul) cu isteţimea ei, pe de alta pentru că are o culoare superbă(atât în varianta argintie, dar mai ales în cea roşcată), pe care o copiez, în diverse nuanţe (cu mici excepţii de blond, din când în când) de vreo 15 ani. Dar mai mult nu ştiam. Am fost uimită să aflu cât de micuţă e, nu mai mult de 7-10 kg, că de fapt e un animăluţ destul de timid şi retras, că e o mamă foarte devotată puilor ei, dar cel mai tare m-am distrat de modul foarte amuzant în care sare după mâncare (vie).

De curând, graţie Antoanetei, am aflat ce animal respectat e vulpea la japonezi (popor superior şi deosebit). Kitsune este o creatură inteligentă, cu abilităţi magice care cresc odată cu vârsta şi înţelepciunea. Cea mai importantă este abilitatea de a se întrupa în fiinţă omenească (asta ca să înţelegem odată că nu suntem noi, oamenii, superiori numai pentru că articulăm cuvinte). Deşi există şi la ei în folclor poveşti despre talentul vulpii de a-i păcăli pe alţii, cele mai multe portretizează vulpile ca păzitori credincioşi, prieteni, iubiţi şi soţii.

Mai aproape de noi şi foarte recent, o vulpiţă a devenit celebră pentru o poznă foarte femeiască, zic eu. Am citit pe Reuters şi apoi la Mimisemiră despre o zurlie de vulpe care a furat dintr-un sat nemţesc mai bine de ... 100 de pantofi! Pe care i-a dus la puiuţii ei drept jucării!

Acum vreo două luni, aflu de un film, care din titlu m-a captivat. Apoi am aflat şi cine e regizorul: Luc Jacquet, cel care a făcut şi magnificul "The March of the Penguins". Dar cum s-a întâmplat, nu am ajuns să-l văd. Până aseară. Când, stârnită de o poveste pe mess cu Jane, m-am decis la 12 noaptea să-l dau jos de pe torrents. Despre ce film e vorba? "Fetiţa şi Vulpea" la noi, în original "Le renard et l’enfant". Deşi ruptă de oboseală, nu am putut să rezist să nu-l văd. Şi azi iar. Aţi trăit vreodată acel moment, după o zi agitată şi zgomotoasă, când aţi ajuns undeva, o grădină, o terasă, undeva verde, unde aţi putut simţi liniştea lumii şi pacea propriului suflet? E, aşa am simţit eu văzând acest minunat film. Parte documentar, parte poveste magică, filmul mi-a adus la suprafaţă copilul din mine. Am râs, am făcut ochii mari de încântare, am plâns de spaimă şi de emoţie. O poveste atemporală, peisaje de vis (mi-am adus aminte de vacanţele petrecute la Veneţia, lângă Făgăraş), muzică genial aleasă, o fetiţă superbă, animale în toată splendoarea lor, o vulpiţă magică. Reţeta perfectă pentru deconectat de la turbarea lumii, uitat de griji şi rele, bucurat ca un copil.

Mi-am adus aminte cu atâta drag de o altă poveste iubită de mine: dialogul Micului Prinţ cu Vulpea. Îi spune Vulpea două lucruri senzaţionale: "Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tau îl face atît de important. Oamenii au uitat acest adevăr. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tau…". Şi la fel de profund: "Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor".

h

Despre norme şi reacţii

Cu riscul de a vă plictisi puţin (eeee, mă alint şi eu :p), voi aborda iar (probabil şi ultima oară) tema tatuajelor. Pasiune personală, din punctul meu de vedere, pe de-o parte o modalitate de exprimare (aşa cum e tunsoarea, stilul vestimentar, etc), pe de alta, o reală manifestare artistică (pot exista şi tatuatori netalentaţi care fac lucrări proaste, dar alea nu îmi plac). Cât de mult îmi plac mie tatuajele nu are nicio legătură cu cât mă duce capul, cât de bine îmi fac treaba la birou, cât de bună e strategia de comunicare la care lucrez sau cu ce fel de prieten sunt şi cât se bucură sau nu oamenii de compania mea. Am dreptate? Nu sunt un copil mai rău pentru părinţii mei, iar aici mama mea, femeie cu principii sănătoase şi cel mai mare fan al tatuajelor mele, poate garanta. Bărbatul nu mă iubeşte mai tare sau mai puţin pentru că am tatuaje şi viceversa e valabilă. Ba chiar, când ne-am cunoscut, aveam fiecare doar câte un tatuaj foarte discret. Pasiunea comună pentru tatuaje doar a completat multe alte lucruri care ne fac potriviţi unul cu celălalt.

Buuuun. De ce acest preambul? Pentru că, înainte de a vă povesti amuzată despre reacţiile celor din jur la vederea celui mai nou tatuaj al meu, vă voi spune dezgustată de vomele debitate de un oarecare. Nu, nu voi da link către el, pentru că nu promovez nici măcar negativ imbecilii siniştri. Dacă insistaţi (dar credeţi-mă pe cuvânt, nu merită efortul), îl puteţi găsi comentând şi băgându-se în seamă cu link la un blog foarte citit, cel al Tomatei cu scufiţă. Din respect pentru Tomata şi ca să nu îi dau respectivului motiv să i se umfle coaiele de mândrie că îl bagă cineva în seamă, nu i-am scris nimic acolo. Ce m-a oripilat pe mine? Nu comentariul stupid şi lipit de argumente "În afară de “prostie” eu nu am găsit, încă, o altă explicaţie la “de ce şi-ar face cineva un tatuaj!”. Asta e aşa, un damf de băşinuţă şi nimic mai mult. Am avut curiozitatea (tâmpită, ştiu) de a merge mai departe, pe blogul respectivului, unde am dat de adevăratul rahat plin de muşte şi viermi. În capul lui mic şi prost de băiet de 22 de ani (no offense, dar la vârsta asta atât experienţele cât şi gusturile şi opiniile sunt încă în formare şi e nevoie de maximă deschidere a creierului), doar pitzipoancele, proştii sau cei cu "personalitate mai mică decât penisul unui colibri" îşi fac un tatuaj. Iar nu merită să îi vin cu argumente sau injurii, pentru că eu în covoare şi înguşti la creierul aburit nu dau, din principiu. Ce mi s-a părut într-adevăr revoltător şi pe alocuri periculos, e faptul că un tânăr care se dă şi citit şi cult în cap şi cu opinii personale (deşi dă cam multe citate din alţii mult mai deştepţi decât el, dar măcar caută) îşi permite să facă următoarea afirmaţie: "ideea este simpla: nu suntem toti la fel dar traim intr-o societate si trebuie sa ne adaptam unor norme. Te intreb: ” de ce trebuie sa suport eu o infatisare a unor persoane ca cele din imaginile inserate aici? ” - pur si simplu imi provoaca repugna". Trecem peste erorile lingvistice. Păstrând proporţiile, eu mi-am adus aminte de un personaj căruia îi repugnau evreii şi handicapaţii fizic şi mental şi care a încercat să "adapteze" normele sociale...

Vă întreb foarte serios (nu, nu l-am băgat aiurea în seamă pe puştiulache ăsta, l-am luat de "etalon"): ce e mai periculos în societatea în care trăim, un om pictat poate chiar din cap până în picioare care îşi vede de treaba lui (fără stereotipuri cu puşcăriaşi, că nu e cazul zic eu) sau un tânăr cu aparenţe fizice "normale" care gândeşte în acest fel şi mai şi împărtăşeşte mândru ce idei măreţe are?

Din categoria păreri pozitive, nu o să spun, că o să sune a laudă. Mă bucur că există. Chit că vin de la oameni care nu au şi nu şi-ar face un tatuaj, dar pot aprecia unul frumos făcut.

Categoria mea preferată, sunt reacţiile care mă fac să râd în abordarea absolut bestială (necunoaştere, combinată cu naivitate şi candoare şi de ce nu, cu şoc şi groază). Nimeni nu mă întreabă dacă m-a durut. Întotdeauna e o afirmaţie "doare ca dracu! Nu ştiu cum ai suportat". Nu ştiu cum doare dracu, dar vă garantez că nu sunt masochistă şi dacă într-adevăr durea rău, nu mă tatuam, oricât de mult îmi plac tatuajele. Nu e o plăcere, dar nici ceva insuportabil. Poate în alte zone o fi altfel, dar ceva de murit sigur nu e.

"Ce o să faci la 80 de ani?" Hmmm, bună asta. O să croşetez nepoţilor? "Nuuu, cu tatuajul la 80 de ani!". Aaaaa! Păi, la vârsta aia cred că o să am probleme mai mari decât grija ridurilor de pe tatuaj, nu credeţi?

"Dar ce o să faci cu tatuajul când o să te aşezi şi tu la casa ta, o să faci un copil?". Va fi greu, recunosc. Nu ştiu cum voi reuşi, între explicatul despre nebăgatul lucrurilor în prize şi diferenţele dintre băieţei şi fetiţe, să strecor şi povestea tatuajului de pe spatele lui mami. Nu ştiu. Va fi greu!

"Auzi? Tu eşti manga sau emo?" Recunosc, pentru 10 secunde am rămas blocată. Ei, bine, sunt emango de felul meu, dar puţin mai acrişoară :)))

Cea mai religios-bulversantă reacţie am sesizat-o în mall-ul din Băneasa. Eu cu gagicu de mână, curat şi frumos îmbrăcaţi, zâmbitori, cu sacoşe în mâini. Trecem pe lângă două cucoane (nu mămăi, să ne înţelegem). Una îl vede pe gagic: "Doamne fereşte, tu vezi ce are băiatul ăla pe mână?" A doua se întoarce, îşi face trei cruci repezite şi scuipă în vânt "Ptiu, şi fata uite ce are pe spate! S-a întors lumea cu fundul în sus! Doamne fereşte!". Nici nu ştiam dacă să râd sau să plâng, ţinând cont că cele două se uitau admirativ la un concurs de miss, în plin centru comercial, unde vreo 20 de fătuţe aproape dezbrăcate şi uşor minore erau îmbrăţişate generos, cu mâini delicate pe părţile dorsale, de domni negricioşi, săriţi bine de 35 de ani.

Gagicul are o mare parte din corp tatuată şi s-a ras pe cap acum 3 zile, că îi era cald şi nu-i mai plăcea cum îi stă părul. Să vă mai spun că e un om extraordinar de bun, de vesel, de simpatic şi un grafician foarte talentat? Eu am trei tatuaje şi mă tund periuţă. De altele mai ştiţi şi voi câte ceva. În societatea voastră cu norme, avem şi noi loc, aşa, cu totul?

Living in a box

Din când în când mă lovesc de o problemă: de câte lucruri avem nevoie ca să trăim şi cât de mult ne sufocăm viaţa cu mii de obiecte inutile? M-a lovit iar, cu ocazia mutării dintr-un sediu în altul cu jobul. După 2 ani de lucrat în acel birou, eu am ieşit pe uşă cu o cutie, uşor de cărat. Două dosare mari cu documentele actuale, un dicţionar, o revistă şi câteva nimicuri (pixuri, vreo 2 jucărioare primite de sărbători). Deşi noi am arhivat deja toate documentele până la nivel de 2008, şefa mea a reuşit performanţa de a umple 3 cutii mari cu diverse. Pe care le-au dus cu greu câte doi oameni. Pentru că s-a agitat toată ziua să le umple, umplându-mă şi pe mine de nervi, la un moment dat nu am mai putut să o urmăresc, deci nu ştiu exact ce a putut să pună în totalitate. Dar am observat: o pereche de ghete vechi şi prăfuie, un vraf enorm de reviste cu reţete culinare, muţunache (mulţi), o pereche de ochelari cu rama ruptă, un fular, cutiuţe metalice unde fuseseră cândva bomboane. În doi ani de zile, nu am văzut-o vreodată golosind aceste obiecte şi zilnic ne spune că ea nu ar găti nici dacă ar depinde viaţa ei de asta.

Cred că v-am mai povestit că acum vreo 10 ani ne-a ars parte din casă. Printre multe altele, şi toate hainele mele. Cu excepţia unor pantaloni extrem de coloraţi, nu îmi aduc aminte de nimic. Şi nici nu mi-a lipsit ceva vreodată. Dar nici nu m-am mai "agăţat" de vreo cârpă de atunci.

Acum doi ani mi-am renovat apartamentul în care stăteam deja de aproape 8 ani. Am dat saci întregi de haine, am dus vreo 3 saci mari de hârtii la reciclat, şi pentru că s-au golit, am dat şi dulapuri, rafturi, dulăpioare. Plus covoare, draperii. Brusc casa mea a început să respire, iar viaţa mea a devenit mult mai relaxată. În sufragerie un pat, un dulap mic pentru tv, o măsuţă şi un fotoliu (în caz că am musafiri). În altă cameră, două rafturi înalte pentru cărţi, o masă şi calculatorul. A, că mi-am adus aminte. Tocmai scriu de la noul meu laptop. Vechia râşniţă a crăpat. Dar am putut să îmi iau ce aveam în el. Şi aici, la fel. Zeci de foldere cu milioane de poze, documente, filmuleţe. Am şters mai mult de jumătate. Asta pentru că nu am avut timp să mă uit atentă. Pun pariu că mai am multe de şters.

Detest locurile încărcate, desktop-urile pline, atitudinea de "căminist": mii de cutiuţe, borcănaşe, punguţe adunate şi ţinute aiurea, doar să ocupe spaţiul.

Ce îi face pe unii oameni să adune milioane de lucruşoare inutile în jurul lor? Pe care, la o mutare oarecare, le pun în zeci de cutii, saci şi pungi. Doar ca să le înghesuie la noua locaţie în vreun dulap, pentru că nu au timp şi nervi să vadă ce le mai trebuie şi ce trebuie aruncat. Sunt eu nebună sau e într-adevăr ceva în neregulă cu adunatul ăsta inutil? Cât praf, energii negative, blocaje aduc atâtea lucruri care şi-au trăit deja traiul şi şi-au îndeplinit "misiunea"? Cât timp din viaţă ne irosim legând saci la gură sau punând benzi de scotch pe cutii de carton?

Eu prefer să mă plimb prin grădina botanică, noua vecină de birou, să stau cu picioarele pe pereţii verde relaxant, să am doar 2 minute de dileme dimineaţa alegând între 5 tricouri şi 3 fuste, să văd cerul din pat şi să-mi zâmbească soarele dimineaţa prin ferestrele fără perdele. Voi?

Vulpea în haos, cu capul mare

De trei zile sunt în mutări şi permutări cu biroul, dintr-un sediu în altul. E o poezie! Cutii, praf, isterie. Haos generalizat.

Tot de trei zile fac şi drumuri şi culeg saci cu lucruşoare de la oameni drăguţi. 182 km prin Bucureşti în 3 zile. E de bine.

Vulpea are capul mare şi greu şi un ochi uşor tumefiat. De la aer condiţionat. Sunt (delicat spus) uşor agresivă şi neprietenoasă. Am spus că dau un semn să ne vedem. Dar eu n-am fost niciodată omul agendelor bine stabilite şi al programelor fixe. Vă rog să mă iertaţi. Nu am uitat cu cine vreau să mă văd. Abia aştept frappee-urile şi poveştile. Voi reveni curând. Cu sentimente mai bune. Şi zâmbete mai relaxate.

Ahhh, atât vă spun: diseară dau un interviu! Ceva foarte drăguţ. Nu vă spun mai multe, ca să păstrez misterul, dar nu puteam să nu mă laud :) Rezultatul peste vreo săptămână şi ceva.

Mă întorc la haosul meu atât de dezorganizat organizat. Ţineţi-mi pumnii să supravieţuiesc fără traume majore. Mulţumesc. Cu bine!

Later edit: am supravietuit zilei de azi, mai e maine si luni sper sa intru in normal. Biroul cel nou e ok ca spatiu, locatia e mult mai aproape de casa. Daca ma apuca strechea la job pot sa fug in Gradina Botanica, deci e de bine.

Interviul a decurs cu bine si va aparea de luni intr-o saptamana, va tin eu la curent :D

Dar cel mai important: AM CASTIGAT LA LEAPSHA DESPRE PRIETENE la Hotcity.ro!!!! Un set pentru terasa format din doua sezlonguri pliante si o masuta si cate un bax de 24 beri Redd's in fiecare luna de vara pentru a avea asigurata buna dispozitie pe toata durata verii. Hai noroc si la mai mare!!!!

Vulpea culinaristă

Mi-a zis mie mama, de când mă ştiu eu cât de cât femeie, cum că nu-i bine să arăţi omului tot de la început. Să mai descopere şi pe parcurs. Şi mă gândeam eu aşa, cam cât v-am arătat eu din mine? Cu bune şi mai puţin bune. Nu mi-a scăpat nimic? Cu ce aş mai putea să vă mai interesez? Ei, bine, ştiaţi că Vulpea e mare pasionată de gătit mâncăruri colorate şi aburind-mirositoare? Şi ca să mă laud singură până la capăt, şi gustoase! Sâmbătă dăduse strechea în mine, aveam chef de gătit. Dar pentru că gagicu era chitit pe pastramă la grătar, am fost la ai mei şi au gătit băieţii. Şi uite cum a rămas fata cu cheful neostoit.

Până azi. Când am venit ca o vijelie acasă. Chiaună de la aerul condiţionat care mă înnebuneşte. Furioasă şi isterică de la imbecilii din trafic. Şi cum se relaxează Vulpea în cazuri din astea? Găteşte pentru oameni dragi. De data asta, cei doi "copii de suflet", Anne şi Camil, cei doi prieteni care stau la mine. Şi ca să fie relaxarea completă, am asezonat cu Vivaldi, Beethoven şi Chopin.

Am pus puiul la fiert, regulamentar însoţit de morcovi, ţelină şi ceapă. Şi au fiert cuminţele vreo oră jumate. Am scos puiul, am lăsat doar morcovii şi am construit (cu greu, recunosc, am şi eu două călcâie ale lui Ahile, găluştile şi mămăliga) nişte găluşti pentru a căror duritate am stat cu sufletul mic mic până le-am gustat. Un pic de verdeaţă şi gata supa! Acu, vă jur că nu asta a fost intenţia, dar parcă una din găluşte a ieşit în formă de inimă! Şi cu ce merge zama bine, dacă nu cu o pupătură de pălincă? Din sticlă frumos pictată, adusă de Vulpe tocmai de la Maramu! Şi de parcă nu ne era destul de cald până atunci şi nu ne simţeam oricum bine, aşa am început să chicotim şi să asudăm, dar din mâncat nu ne-am oprit!

Nu de alta, dar mai era şi felul doi. Minunata tocană aită primită reţeta cado de la drăguţa de Rhodos. Am tocat ceapa mărunt, am îmbăiat-o într-un pic de ulei, nu i-am adăugat ardei ca la reţetă, că dacă Vulpea nu face mari nazuri când găseşte această legumă în mâncarea făcută de alţii, nici moartă n-o să mă prindă cineva că pun cu mâna mea (nu înţeleg cum îmi poate plăcea ardeiul crud aşa tare, dar cum îl găteşti un pic, cum îmi rămâne în gât!). Am pus cu puţină păprică, aşa cât să pişte puţin, apoi roşii bine mărunţite, am tăvălit bucăţile de pui prin sos şi am lăsat totul să fiarbă în ritmul domol. La sfârşit am dres sosul cu o lingură de făină cu apă, de s-a legat totul ca prin farmec, şi am pus o mână zdravănă de usturoi. În paralel, am făcut şi un boţ de mămăligă, noroc tot cu draga de Rodica ce mi-a dat nişte mălai magic (de la Franţia adus), de în 3 minuţele şi era gata. Şi fără cocoloaşe! Recunosc, ne-a lipsit un pahar de vin roşu, dar data viitoare îmi fac mai bine temele.

Am încheiat cu un bol de îngheţată, ca să ne mai potolească focul. Iar eu mîine musai îmi fac iar abonament la bazin şi la sală!

Despre liste şi curăţenii

Mă tot uit de ceva vreme la lista mea de mess. Lungă, frate! Din toate numele şi nick-urile prezente, vorbesc cu drag şi plăcere cu foarte puţini. Aproape zi de zi. Chiar avem ce ne spune. Pe ei îi consider prieteni. Şi dacă au chef de o vorbă cu mine, îmi dau ei primul semn, nu aşteaptă scrufuloşi să dau EU prima semn. Viceversa e valabilă. Mai există categoria cunoscuţilor cu care îmi face plăcere să mai schimb o vorbă din când în când. Foşti colegi de muncă, de care mă bucur să aud că sunt bine, cu care mai schimb impresii profesionale. Cei rămaşi în listă, mulţi la număr, nu spun niciodată nimic. Cu excepţia unor sinistre mass-uri pe care le detest. Pe unii i-am şters din listă, pentru că îi consideram în plus. Ca să am surpriza la ceva vreme după, să primesc aiurea, din senin, câte un "bună, ce faci?" sau şi mai tarele "bună, de unde te am eu în listă?". Am răspuns politicos "eu nu te mai am în listă, aşa că ...". Vaaaai, ce tunete şi fulgere! "M-ai şters din listă??? Da' ce importantă şi interesantă oi fi tu să mă ştergi pe MINE din listă!". Moment în care venea, firesc, acţiunea "ignore". Din partea mea.

Cu blogurile e altceva. Eu de la început am adăugat în blog roll-ul meu site-uri care îmi plac, cu autori cu care, în timp, mi-a făcut plăcere să mă văd şi în viaţa reală, ba chiar cu unii să leg prietenii frumoase. Aşa cum îmi face plăcere să adaug câte un link, neaşteptând la schimb adăugarea link-ului meu, la fel de tare mă bucură să descopăr că sunt în lista de simpatii ale unor oameni, chit că eu nu îi am în blog roll. La fel îmi e drag de făţucile mici care îmi apar că "mă urmăresc". Mă bucură ideea că le face plăcere să mă citească din când în când, dar asta e tot, nu am orgolii tâmpite de gen "trafic", "poziţie în zelist". Mulţumesc tuturor pentru atenţie şi sper să nu vă dezamăgesc de acum înainte. Dar sunt sigură că există câteva bloguri prezente în lista mea, de a căror prezenţă acolo "stăpânii" lor să nu aibă idee. Şi e ok! Plăcerea de a le citi e a mea. La fel cum nu pot să-mi fac probleme de "etică" pentru că nu am adăugat în lista mea pe toţi cei care mă au în listele lor. Pentru că presupun că cei care mă recomandaţi şi mă citiţi o faceţi din plăcere, nu din obligaţie.

Ca o mănuşă mi s-a potrivit aseară textul lui Paul Gabor, un domn extraordinar de profund, simpatic şi ironic, cu care de ceva vreme mă încrucişez prin virtual. El mi-a făcut onoarea de a mă găzdui în blog roll-ului lui ceva vreme. Tocmai pentru că ştiam unde-l găsesc, nu m-am simţit "datoare şi obligată" să îl adaug şi eu repede. Şi sunt convinsă că a înţeles şi nu a luat-o personal. Şi uite cum tocmai aseara găsesc textul lui (care a ridicat aprigi polemici) despre "curăţenia de vară" din "casa" lui virtuală. Am fost foarte de acord cu ce a spus, deşi aş fi putut să o iau personal (ca mulţi alţii), că tocmai ce nu mă mai regăseam în blog roll! Am preferat să cred că drumurile noastre virtuale se vor încrucişa şi de aici înainte, că îi voi citi bestialele acidităţuri din când în când, aşa cum sunt convinsă (cu riscul de a fi acuzată de suficienţă) că şi el mă va vizita. Comunicarea, simpatia, plăcerea de a ne conecta cu anumiţi oameni nu e un troc! Take me or leave me!

Agenda din telefonul mobil e încă şi mai sufocată şi obositoare. Zeci de numere şi nume de oameni cu care nici din politeţe nu am mai schimbat o vorbă de multă vreme. Dar care mă fac să dau în icter de nervi de sărbători, când primesc sms-uri impersonale, clar trimise la toată agenda.

Nu mai simt de mult că e cazul să fiu politicoasă şi băgătoare în seamă cu toată lumea. Am timp de prieteni dragi, am timp de oameni simpatici mie, am timp de cunoscut oameni noi (campania oamenidarnici e o ocazie senzaţională). Dar refuz să îmi mai consum timp pentru oameni care nu îmi spun nimic.

Mi-am făcut ordine în dulapuri şi sertare şi am dat sau aruncat tot ce am simţit că nu voi folosi în următoarea lună (sau anotimp). S-a creat spaţiu, au rămas lucrurile esenţiale, importante, frumoase, care îmi fac plăcere. Am şters praful, s-au descătuşat energii negative. trăiesc în prezent şi viitor, nu în tricouri decolorate din trecut.

E vremea să-mi fac curăţenie în liste. De telefon, de mess, de cunoştinţe şi de aşa zişi prieteni care nu ştiu să dea un semn cu lunile, nu au niciodată ceva interesant de spus, dar care se ofuschează că li s-a dat delete din listă. Eu dacă vreau să mă aud/citesc/văd cu cineva sun, scriu, apar la uşă. Nu e un efort şi nu am orgolii stupide. O fac de drag. Cu tot respectul din lume, vă rog să nu mă puneţi în listele voastre din politeţe sau din "datorie". Nu îmi plac trocurile. Nu vă supăraţi că nu sunteţi în blog roll-ul meu, deşi mă vedeţi că vă fac vizite. Nu voi înţelege reproşurile. Vreau să mă bucur de oamenii din viaţa mea, în scris, la telefon, faţă în faţă. Nu mai am loc de umplutură. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Cu bine!

Despre fetele mele

Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată când am un subiect foarte drag mie şi nu prea ştiu de unde să-l încep, primesc un imbold ajutător. De data asta a venit de la drăguţa de Cireaşa. Un fel de leapşă care nu-i chiar leapşă. Mai e şi un fel de concurs pe Hotcity.ro. Nu doar că îmi va face o mare plăcere să scriu următoarea poveste, ba o să mai şi primesc nişte băutură slab alcoolizată cado. Şi poate, cine ştie, un mare premiu!

Povestea e despre prietenele mele. Oameni simpatici şi dragi mie am mulţi în viaţa mea. Că aşa au fost ursitoarele generoase cu mine, să cunosc mulţi oameni frumoşi, care să mă ajute întotdeauna să nu-mi pierd speranţa şi încrederea. N-aş avea loc aici să-i descriu pe fiecare. Dar sunt convinsă că fiecare dintre voi ştie ce locşor ocupă în inima şi gândurile mele. Azi mă voi concentra pe 4 femei deosebite. Prietenele mele. Dragele mele.

Eu de copilă am fost tare băieţoasă. Şi nu prea aveam nimic în comun cu prinţesele, codiţele, rochiţele. Băieţii erau cei mai buni prieteni ai mei. Până pe la vreo 15 ani. Când în viaţa mea rock şi băieţoasă a intrat colega din banca din faţă. Iulia. La ea fugeam de acasă cu acordul mamei. Dacă ar fi ştiut ea, biata mama, ce şpriţuri şi tâmpenii trăgeam! Eu îi şopteam la matematică, de la ea copiam la istorie. Una cu cealaltă ne-am ascuţit ironiile legate de colegele noastre bârfitoare şi tâmpiţele. Unul din lucrurile pe care le apreciez cel mai tare la Iulia e că, deşi feminină până în vârful unghiilor, nu e muiere. Adică, nu bârfeşte. Nu scoate "mizerii" tipic muiereşti. După atâţia ani de prietenie, nici nu trebuie să-mi spună că bluza aia sau fusta ailaltă nu mi se potriveşte. Se vede în ochi. Iar eu alături de ea am învăţat să am răbdare să bănănăi prin magazine şi să mă mai şi distrez făcând asta. Cu Iulia pot sta ore întregi, privind norii cum trec, discutând profund despre ultimul trend în materie de manichiură. Dar la fel de profund discutăm despre politică, maşini, muzică, presă. Şi mai ales despre sufletul nostru.
Acum câţiva ani, cuplul Lia-Iulia s-a unit cu un alt cuplu, Iulia-Maggie. O frumuseţe de fată. Extraordinar de amuzantă. Câţiva ani la rând, de câte ori ne adunam, eram cele 3 muşchetare. Fiecare diferită de cealaltă, de la fizic, la stil vestimentar, la mod de "abordare" a vieţii. Cu toate astea, unite printr-o legătură poate de neexplicat pentru unii. Nu şi pentru noi. Cu ele au fost singurele mele momente de "ieşit cu fetele". La cafele, la shopping, în Vamă. De Maggie ne-am despărţit fizic, a plecat în State şi îi doresc din totul sufletul să fie fericită şi împlinită. Dar doar dacă închid ochii şi o şi văd cântând şi râzând în valuri şi jucându-se senzual de-a sirena pe malul mării. Cu Iulia mă văd des şi vorbesc şi mai des. Iulia este unul din oamenii fără de care nu îmi pot imagina viaţa. Fără de care, în aproape 17 ani, aş fi fost mult mai săracă.

Când am pornit blogul, mi-am imaginat că voi cunoaşte ceva oameni. Dar nu mi-aş fi putut închipui că voi lega aşa prietenii profunde. Pe Antoaneta nu am cunoscut-o faţă în faţă. Ne ştim din scris şi din poveşti zilnice pe mess. E departe tare, tocmai în Canada. Dar atât de cald şi frumos de aproape de sufletul meu! Aproape zi de zi ne povestim cu sufletul la gură atâtea şi atâtea. Vorbim de artă, filme, poezie, dar şi de bărbaţi şi relaţii, de viaţă pur şi simplu. A noastră. Prin poveştile şi călătoriile ei văd şi eu lumea. Nu ştiu eu ce-i ofer, dar simt eu, deşi mess-ul nu-i tocmai cea mai "vie" metodă de comunicare, că tare se bucură când o salut şi încep să "turui" la tastatură. De multe ori ni s-a întâmplat să ne "luăm" vorba din gură. Ne plac aceleaşi mici nimicuri care ne fac viaţa mai răsfăţată. Dar şi lucruri mari şi importante. Suntem alergice la aceleaşi lucruri: la prostie şi la rutină. Şi Anto, ca şi Iulia, e de o feminitate superbă. Fără să cadă în păcatul muierismului. Tare îmi doresc să ajungem cândva să bem cafele cu lichior, faţă în faţă, cu ochii lenoşi abia mijiţi. Să vorbim vrute şi nevrute. Şi să râdem. Că sunt convinsă că are un râs tare sănătos fata asta.

Tot din blog în blog, am ajuns să comunic cu Rodica. Glumiţe, amabilităţuri, câteva cuvinte schimbate pe mess. Până acum vreo lună jumate. Când am spus că o să vin la Sibiu. Pur şi simplu şi direct m-a invitat să stau cu gagicul la ea şi soţul ei. Recunosc, am fost uluită. Există oameni care aşa, fără să-ţi ştie chipul şi apucăturile, să te invite în casa lor? Ei, bine, da! Deşi am rude la Sibiu, am ales să mergem săptămâna trecută la Rhodi. La 7 km de Sibiu, în Cisnădie. În Raiul lor. Cu iarbă verde, livadă de meri în spatele curţii, munţii Făgăraş văzuţi de pe terasă. De cum ne-am văzut, ne-am luat în braţe cu atâta bucurie de parcă eram prietene de-o viaţă! Ne-a aşteptat cu ciorbă de fasole cu afumătură şi tarhon şi o genială tocană de pui cu usturoi, care am înţeles că se cheamă aită. Că doar aşa îţi aştepţi prietenii, cu mâncare bună pentru burtă şi udătură să nu se usuce gâtlejul de la atâtea poveşti. Nu ştiu dacă e "corect" să spui aşa ceva despre o prietenie, dar eu m-am îndrăgostit de fata asta la prima vedere! Atâta energie şi veselie, atâta poftă de viaţă şi o minte atât de aerisită şi deschisă. Patru zile cât am stat cu ea, nu ne-a mai trebuit nici ieşit în cârciumi, nici mers la teatru. Am desfăcut lumea în bucăţi, am despicat firele în patru, am râs şi ne-am îmbogăţit. Eu mă leg uşor de oameni, dar prieteniile mi le construiesc în timp. Cu ea nu a fost nevoie. Ea a devenit prietena mea imediat. Bucată din mine şi sufletul meu.

Cu tot respectul pentru domni (care parcă văd că n-o să zică nimic, că ei nu se bagă în din astea femeieşti), doar pe fete le invit să preia leapşa asta. Sabbra, te rog :) Ginuţa, sunt convinsă că ai nişte poveşti superbe în tolbă. Jane from the attic, come and get it! Şi cine mai doreşte şi mai pofteşte!

Ce-a făcut Vulpea la Sibiu?

Când am plecat la Sibiu, n-am spus de ce fac drumul ăsta. Am păstrat misterul. Şi nu degeaba. Cu riscul de a dezamăgi anumiţi oameni şi de a şoca alţi oameni, ei, bine, n-am fost la Sibiu la Festivalul de teatru. Unde, oricum, la Faust nu am mai găsit bilete. Dar am ascultat şi am dansat pe muzica unor coloraţi muzicanţi (Taraf Goulamas). Şi mi-am promis ca la următorul festival să nu mai ratez nimic.

Deci, unde am fost până la urmă? Pentru că Vulpea e om cu pasiuni multe şi diverse, tare m-am bucurat să aflu acum vreo două luni, că la Sibiu va avea loc prima ediţie din România a unei convenţii internaţionale de tatuaje. Minunatul şi extraordinar de talentatul nostru prieten Teo, cu salonul lui Industrial tattoo, participa ca artist. La Transilvania Tattoo Expo. Normal şi firesc, eu şi gagicul am decis să mergem şi noi. Din păcate, ultimul meu tatuaj e încă în lucru şi nu ar fi putut fi finalizat acolo (aşa cum cer regulile concursului), aşa că nu am putut participa. În schimb, n-am fost în viaţa mea aşa de fotografiată şi apreciată! Din spate, fără mutră, normal. Şi nu pentru cât sunt eu de minunată, ci pentru cât de frumos e lucrat îngeraşul meu. Gagicul a participat şi cu braţul şi cu piciorul, cu care a şi câştigat pentru cel mai bun Japanese Tattoo. Teo a mai câştigat şi pentru cel mai bun tatuaj color, superba navă cu minuţioase detalii (o puteţi vedea în galeria foto de mai jos).

Ce pot spune despre Convenţie? Cu unele scăpări, cauzate de faptul că au fost prea multe detalii de care să se ocupe un singur om, îl felicit sincer pe Ovidiu (tattoo artist sibian) pentru eveniment. Şi mă bucur foarte tare că a avut loc la Sibiu şi nu în Bucureşti. Ne-am amuzat puţin că ideea de tatuaje la noi în ţară încă e foarte legată de ideea de muzică rock, piele, cranii şi ţinte. Mai avem până vom ajunge, atât la nivel de execuţie, cât şi la nivel de cerinţe ale clienţilor, la ce se întâmplă afară. La noi abia se experimentează culoarea. Încă se cer cu preponderenţă cranii, oase, cruci, tatuaje alb-negru sau doar fluturaşi şi floricele de către fete. Dar e muuult loc pe "piaţă" şi multă deschidere. Ceea ce e extraordinar. De-asta m-am bucurat că evenimentul a avut loc la Sibiu şi nu la Bucureşti. Pentru că am văzut, în afară de pasionaţi, mulţi vizitatori curioşi, care sunt convinsă că nu avea nicio legătură cu filosofia tatuajelor, dar erau curioşi, deschişi, încântaţi, bucuroşi să vadă astfel de manifestări. N-am văzut nicio mutră scârbită, strâmbă, pufăită, agresivă, n-a existat nicio idee de agresivitate sau tensiune. Ceea ce, sunt convinsă, la Bucureşti nu s-ar fi întâmplat.

Au fost 3 zile pline, agitaţie, culoare, distracţie. Artişti din 10 ţări. Căldură, muncă, inspiraţie. Mi-a părut rău că n-am apucat să-mi fac şi un tattoo mic, de amintire, dar gagicul a reuşit. S-a împrietenit cu artistul polonez, Kuba, şi şi-a făcut un foarte haios şi colorat creion. Urmează restul :)

Strict convenţia (că despre restul întâmplărilor, în episodul de mâine) a meritat drumul la Sibiu. M-a bucurat tare mult că în sfârşit se întâmplă aşa ceva şi la noi. Mi-au plăcut oamenii, deşi printre artiştii autohtoni am văzut şi ceva mutre cu nas pe sus, chiar dacă nu era cazul. Străinii mi-au dovedit încă o dată că ştiu să se distreze şi nu au idei preconcepute (cel puţin, nu legate de România). Abia aştept să călătorim şi noi la convenţii pe afară şi sper din suflet ca evenimentul de la Sibiu să se facă şi la anul. Cu şi mai multă energie şi pasiune. Pentru că desenele permanente pe piele sunt parte din pasiunea mea şi ceea ce sunt.

Galerie photo Sibiu Tattoo convention.

Oameni darnici - primele 10 zile

Dragilor, când am dat start la www.oamenidarnici.ro şi am zis hai să ne apucăm de traebă, mă aşteptam la o reacţie foarte bună, dar ce s-a întâmplat în doar 10 zile mi-a depăşit orice aşteptare şi vis (iar eu am numai aşteptări mari şi vise extravagante).
În primul rând, banner-ul de campanie a fost preluat pe foarte multe bloguri, la oameni care mă ştiţi deja (măcar din scris), dar şi la foarte mulţi care au preluat "din mână în mână". Ceea ce e fabulos! Şi vă foarte mulţumesc! Pe Românianormală a încercat drăguţa de Mariana să "contabilizeze" locaţiile, puteţi vedea lista aici, dar dacă am uitat pe cineva, vă rog frumos, daţi un semn, să vă punem la loc de cinste.

Tot în 10 zile, am primit nu mai puţin de 12 mesaje de ajutor în hăinuţe, urmând ca săptămâna viitoare să ies deja la cafele cu fiecare :) Primii oameni darnici au fost Cristi şi iubita lui, cu care m-am văzut marţi. Ce e extraordinar la ei doi? Că s-au apucat la rândul lor să mobilizeze alţi oameni! Am ajuns marţi seara la ei, ca o Ana lui Manole, pe furtuna aia cu tunete, fulgere şi grindină, dar am râs şi am cărat saci prin ploaie, că aşa e frumos.

Luni primisem o veste despre o donaţie ceva mai specială. Un bun prieten, care tocmai îmi spusese cumva că nu se poate implica momentan, mă sună. "Draguţa, am o prietenă care a avut un business care nu a mers. Şi are 4 paturi cu 4 saltele relaxa noi. Şi pături, două calculatoare, nişte birouri, neoane. Ar vrea să doneze aceste lucruri unor oameni care chiar au nevoie. Şi m-am gândit la tine. Doar că e musai să le iei până miercuri cel târziu". 4 paturi de luat în 2 zile??? I-am sunat pe Pedro şi pe Mielu. Cei doi oameni uluitori, care reuşesc să rezolve orice. Am sunat şi în Chitila, la Misionarele Carităţii: "Vă aduc miercuri 4 paturi".

Şi uite-ne miercuri, pe un trotuar din plin centrul Bucureştiului, cu un milion de oameni care se holbau la noi, eu, Pedro şi Mielu, cum am încărcat, repet, 4 cadre de lemn desfăcute şi 4 saltele mari relaxa. Pe un TICO!!!! Vulpea călare pe maşinuţă şi apoi pe superbul motor Honda al lui Mielu, dându-le de pe o parte pe alta, pe deasupra saltelelor, rola de scotch. După care, uşor uşor, am ajuns până în Chitila. Da, puteţi să-mi spuneţi orice despre minunatele voastre maşini, TICO e cea mai tare!!! Pe Frieda am umilit-o cu câteva bucăţi de lemn şi cam atât. Ce ochi mari au făcut măicuţele! Ce s-au bucurat! Băieţii, sunteţi cei mai tari! Recunosc cu mândrie. La plecarea de la cămin îmi jucau lacrimile de emoţie şi fericire în ochi. Draga mea anonimă frumoasă, ai făcut un gest senzaţional. Ai adus multă bucurie şi îţi doresc din suflet să-ţi găseşti drumul şi liniştea.

Cu paturile, care erau şi cele mai urgente, am rezolvat. Restul de lucruri sunt frumos depozitate la Pedro şi urmează să le ducem în septembrie. Tot zilele astea am primit de departe, de la nişte oameni minunaţi, multe periuţe şi paste de dinţi. În cont s-au adunat până acum 830 de lei, de la Anto, Isa, Bogdan, Jane, Robert Lukacs. Ceea ce e iar, uimitor!

Peste 10 minute plec pentru câteva zile la Sibiu şi apoi la Braşov, de unde mă voi întoarce şi cu saci, normal. O să revin cu alte poveşti, cu poze (inclusiv cu Ticuţul plin!!!). Voi scrieţi-mi, aici, pe mail şi ne vedem când mă întorc. Cu bine!

Copilului din noi

A fost ieri 1 iunie. Ziua Copilului. Adică, şi ziua mea :) În existenţa mea şi în felul în care mi-o trăiesc, mă bucur de multe lucruri. De cam toate, dacă stau să mă gândesc. Faptul că sunt femeie, cu atuuri şi farmece, job-ul mişto, că am evoluat în carieră, că am ajuns la un anumit echilibru cu mine însămi, o anumită maturitate, toate sunt foarte importante. Dar cel mai minunat lucru din starea mea de fapt, e prezenţa copilului din sufletul meu. Am fost un copil foarte fericit, zic eu. Cu nişte părinţi care au ştiut cum să-mi ghideze drumul, dar nu m-au înhămat la el. M-au lăsat să îmi aleg singură deciziile, şi să mă dau cu capul de pragul de sus, şi să simt gustul victoriilor. Mi-am mai luat şi scatoalce (de la mama) nu pentru prostii, bătăi cu copiii, ci pentru gura prea "bogată" uneori (şi nu avea mama tot timpul săpun la îndemână). Eu nu mi-am dorit niciodată să fiu mai mare, nu m-am dat niciodată mai în vârstă. Pentru că mi-a plăcut fiecare etapă, fiecare vârstă. Şi m-am bucurat din plin.

Copilăria a fost de departe cea mai tare. Primele lecţii învăţate. Primele cucuie. Primele cicatrici. Ce-i frumos la copilărie e că mai toate cucuiele şi cicatricile au fost fizice. Odată cu vârsta au apărut alea sufleteşti, care sunt mult mai dure.

De la 18 ani am avut parte de un ajutor extraordinar în menţinerea în stare de libertate, în mine, a copilului Lia. Vesel, jucăuş, bucuros, poznaş, curios. M-am apucat să dau meditaţii la engleză şi uneori la română. Şi câtorva adulţi, dar în mare parte copii. În 12 ani şi ceva, am adunat vreo 30 de "elevi", între 5 şi 16 ani. Nici un curs din facultate, nici un training sau seminar nu m-au ajutat şi îmbogăţit ca întâlnirile mele cu fiecare din aceşti copii. De la ei am învăţat că nimeni nu trebuie luat "for granted", că ideea cu "mă pun la mintea lor" e o mare prostie şi dovadă de sufiecienţă prostească adultă, că odată primit în universul unui copil, ţi se va deschide o lume fabuloasă de idei, culoare, creativitate. Ei m-au învăţat să am răbdare şi înţelegere, să nu mă arunc să judec sau să etichetez, pentru că oricând mai există o nuanţă care să schimbe prima impresie. De la ei am învăţat că e foarte greu să câştigi încrederea cuiva şi e foarte uşor să o pierzi. Şi nu, deşi par naivi şi uşor de ameţit, nu reuşeşti să le recapeţi încrederea. Copiii sunt foarte serioşi chiar şi când e vorba de joc. Ei nu iau niciodată lucrurile la mişto, la "fu-tu-i pomana", ca adulţii. Pe copiii pe care i-am cunoscut, răsfăţul părinţilor nu i-a făcut mai descurcăreţi sau mai deştepţi. La fel, o laudă atunci când a fost cazul nu i-a făcut mai delăsători.

Din punctul meu de vedere, nu există copil bun sau rău, copil deştept sau prost. Adulţii veseli, vii, coloraţi, zâmbitori, sociabili, cărora le fuge mintea au devenit aşa pentru că au avut alături, în copilărie, oameni mari care nu le-au pus piedici, care nu i-au frustrat, nu i-au închistat. La fel, cei bătrâni la 30 de ani, cu mintea îmbâcsită şi plină de idei preconcepute şi stupide, de răutăţi, au ajuns aşa pentru că aşa au văzut în jur, copii fiind.

Eu sunt omul de azi cu o bază solidă de la ai mei. Cu o copilărie colorată, frumos mirositoare, veselă şi plină de muzică. Fără laţuri şi piedici. Ai mei au vegheat asupra mea, nu m-au lăsat nici ca vaca pe ogor, nici nu m-au ţinut în braţe "că ştiu ei mai bine". Am adăugat bucăţi din oamenii cunoscuţi, alte lecţii învăţate. Dar cel mai mult le datorez copiilor pe care am avut norocul de a-i cunoaşte. De la cel mai mic, la cel mai mare. Şi ştiţi ce minunat e să te sune o tânără de 22 de ani să-ţi spună că încă mai are desenele pe care i le-am făcut şi schemele colorate de gramatică, de acum 10 ani când făceam meditaţii?

Azi e 2 iunie, mâine 3. Peste o lună e iulie. Pentru copilul din voi, la mulţi ani în fiecare zi!