A doua săptămână de Stockholm

Pentru prima dată în viața noastră avem un statut incert, dar din care încercăm să luam ce-i mai bun. Nu suntem nici chiar turiști, dar nici încă furnicuțe în sistem, nici emigranți disperați să găsim orice de muncă, dar și deschiși la orice oportunitate. Așa că putem să vedem lucrurile din mai multe perspective.

Din seria "la pomul lăudat", și la suedezi e ca la români. După multă publicitate, imagini în ziare, nebunie, am mers cu părinții Adrianei și fetițele ei să vizităm un târg al laponilor din Jokkmokk (ceva cu veche tradiție). Din articolele de ziar ar fi trebuit să fie spectacole, costume tradiționale, reni (măcar împăiați). Noi am găsit vreo 10 tarabe cu pâinica lor (un fel de lipie foarte gustoasă), niște chestii îngrozitoare, cel puțin după miros, din carne și sânge de ren, de care nu m-aș fi atins nici cu pistolul la tâmplă, câteva șosete împletite, câteva jucării de cârpă și ... gata. Am plecat după vreo jumătate de oră foarte dezamăgiți. Sper ca târgurile de Crăciun să mă dea pe spate.

Pe zi ce trece mai descoperim câte o bucată de Stockholm. Care e enorm, frate! 14 insule, tone de apă (și marea Baltică și lacul Mälaren, de nici nu știi care-i unu care-i altul), poduri, stâncă, tunele, copaci, pădure, natură peste tot. Încă nu am reușit să-i dăm de cap(ete), nici să înțelegem exact cum se întinde și extinde (Bucureștiul, Viena sunt cumva concentrice, Budapesta e pe o parte și pe alta a apei, Stockholm-ul e ... mare, frate!). Ieri dimineață, uitându-mă spre mare (imaginile cu primele dimineți de mai jos), era să cad peste balustrada foișorului pentru că la 2 metri de mine țopăiau 3 căprioare. Și e plin de păsări frumoase și obaznice care vin foarte aproape de tine. Nu e curățenie de să lingi pe jos, nu e fiecare fir de iarbă aliniat milimetric, dar e o anumită îmbinare superbă a civilizației cu natura. Oamenii fac jogging pe marginea străzii, pe lângă păduri, copiii se joacă în parcuri nu foarte amenajate, tocmai pentru a se păstra aerul natural. În două săptămâni am mers pe jos mai mult decât am făcut-o într-un an în București. Și nu are legătură cu faptul că nu avem mașină aici, ci că acolo te sufocai dacă mergeai pe marginea șoselelor.

Sâmbătă am fost la prima noastră petrecere aici. Ziua lui Clairton, soțul Adrianei (ca o paranteză, pe Adriana și părinții ei, români, i-am cunoscut în 1995 când am fost prima dată în Suedia, am păstrat o legătură frumoasă și firească, iar acum Adriana e îngerul nostru păzitor. Ca să ne recompensăm pentru cât ne ajută trebuie doar să reușim aici, așa ne-a zis. Oamenii fabuloși chiar există). Am avut ocazia să văd ce înseamnă diversitatea etnică și culturală în Suedia. Eram acolo noi doi, încă o pereche de români, Adriana româncă și Clairton care e brazilian, un cuplu de el suedez ea din Surinam, alții ea suedeză, el cu mamă suedeză și tată din Ghana, alții ea suedeză el cu sânge arab. Toți simpatici, deschiși, toți vorbitori de engleză, am discutat despre situația noastră (v-am spus, nu suntem nici emigranți încă, așteptăm număărul personal fără care nu putem să facem absolut nimic aici) cu atâta relaxare și firesc, fără priviri de sus, fără replici superioare. Oameni mișto, normali, veseli, tineri, maturi, copilăroși și părinți de 2-3 copii, cu joburi, dar și cu timp pentru ei, pentru trăit. Foarte serioși și sinceri ne-au spus cu toată convingerea că vom reuși. Ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am mai întâlnit de atunci pe stradă și ne-am zâmbit și ne-am îmbrățișat iar.
Ținând cont că și la farmacie, și la magazine, și la sală și în stațiile de autobuz, oriunde am avut un contact cu cineva ni s-a răspuns foarte amabil și cu zâmbetul pe buze, nu sec și monosilabic, încep să mă întreb de unde au ieșit poveștile cu răceala străinilor și la ce se referă de fapt.

Legat de vreme și de faptul că toată lumea își închipuie că aici e un fel de iadul înghețat, trebe să fac niște clarificări. În primul rând, și eu și gagicu purtăm căciulițe pe cap și în august și în decembrie pentru că ne plac, nu doar când e foarte frig, așa că nu vă lăsați înșelați de fotografii. Umblăm cu un tricou sau un hanorac și o gecuță, jeanși și adidași. În două săptămâni au fost 2 zile reci, cu 0 – 2 grade, dar a fost ceva neașteptat și pentru ei. În rest, când la București erau 12-14 grade, aici erau 10-12. Dar da, pe lângă apă (unde am făcut pozele de mai jos) bate vântul tare, deci e normal să ne punem gluga pe cap.

După fix două săptămâni eu încep să mă simt parte din peisaj, deși încă mai avem de așteptat câteva zile (maxim încă 2 săptămâni) până aflăm dacă am primit sau nu personnummer, numărul personal fără care nu poți face absolut nimic aici. Ne-am aranjat (cu ajutorul Adrianei) cazare până în 15 decembrie, ne costă cam 100 de euro pe săptămână, o masă în doi la un bufet asiatic (unde poți să îți pui în farfurie de câte ori dorești) costă cam 9 euro de persoană, să ne luăm de mâncat acasă niște pulpe de pui, garnitură și mai fac eu o salată ne costă cam 10 euro cu totul, iar o "ședință" de cumpărături (700 g șvaițer, salam, iaurt, salată, roșii, castravete, pâine, paste, bacon, ciuperci, banane, conservă pește și conservă porumb, roșii în bulion, dressing salată) ne-a costat aici 30 de euro=120 lei, deci cel mult la fel ca acasă. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine, una peste alta ne costă cam la fel ca acasă. Abonamentul pe toate mijloacele de transport, inclusiv bărcuța cu care ne putem da pe mare, costă 65 de euro și chiar cred că merită.
În rest, cât stăm și încă nu muncim (dar ne va prinde super bine și după), ne-am făcut abonament la o super sală (200 de euro pe un an întreg) unde am făcut deja spinning, sală cu greutăți și bandă, dar și clasă de box (da, Vulpea învață să dea cu pumnul după ce a plecat din țara unde avea nevoie să știe să dea cu pumnul, nu doar cu gura. Ha!). Oricum, ne încadrăm în trend, suedezii chiar au mare grijă de ei și de corpul lor.

Azi am fost și la o expoziție de fotografie, genială. Am putut vedea live fotografii-eveniment ale unor fotografi care au făcut istorie: Annie Leibovitz, Anton Corbijn, Michael Conte, Peter Lindbergh, Horst P. Horst, Helmut Newton. A meritat toți banii! Și am rămas impresionată să văd că joi la ora 1 ziua era plin la o sală de expoziție.

Cam atât pentru azi. A trecut și a doua săptămână la Stockholm. Vă spun sincer, fără să se supere cineva. Mi-e dor de anumite fețe, de anumite zâmbete, dar altfel, deocamdată nu mi-e dor de nimic încât să jelesc pe aici. O fi bine? O fi rău? Eu învăț că fericirea constă în chestii total diferite pentru fiecare. Vă pupez!

Primele impresii, cu dedicații speciale

Deocamdată primele impresii sunt mai mult vizuale. Oamenii îți zâmbesc pe stradă dacă îți întâlnesc privirea. La serviciul de evidența populației, unde am mers să depunem primele acte, nici nu apuci să pășești și apare cineva foarte zâmbitor care te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva. Și chiar te ajută. Sunt mulți, foarte mulți emigranți asiatici și arabi, nu îmi dau seama dacă suedezilor le convine (eu cred că nu prea, dar deocamdată nu detaliez), dar toată lumea își vede de treaba lui. Cel puțin aparent. Ofensiva suedeză cred că e din aia pașnică dar eficientă: e "la modă" să ai 3 copii. Și da, e pliiiin de bebei și cărucioare cu mutre blonde de reclamă. Dar pentru românii rasiști cu și fără motiv la adresa oricui, nu recomand Suedia.

În 5 zile am prins deja soare orbitor, prima ninsoare (care i-a luat prin surprindere chiar și pe ei), ploaie din aia de intră la oase. Dar nimic devastator până acum.
Pentru mine până acum cel mai șocant lucru e că oamenii ăștia nu au perdele și draperii la ferestre, e sticla goală. Pentru că nu se holbează nimeni în casa lor. Am avut o simpatică senzație că trec printr-o reclamă la Ikea, mergând spre casa Adrianei sau spre casa unde stăm noi. O familie la masă, un tip la laptop, o mămică la bufet toacă legume, fetița stă cocoțată și râde. Am tras cu ochiul ca să știu ce să vă povestesc, altfel mi se pare superbă relaxarea cu care își trăiesc intimitatea căminului, știind că nu le-o invadează nimeni cu un ochi prea curios. Până vom avea și noi niște acte, până vom găsi apartament de închiriat, stăm în guest houses. Adică în câte un apartamentuț micuț, dar utilat cu toate cele (wc, duș, aragaz, frigider, veselă, saltele, pături, perne, etc) pe care locuitorii câte unei "grădini" - pe românește, câteva scări de bloc - îl pot închiria câte maxim 2 săptămâni pentru oaspeții lor, ca să nu se înghesuie aiurea. Și pentru că draga mea Adriana s-a implicat enorm cu venirea noastră (du är en ängel, min kära!), primele săptămâni le avem deja aranjate (costă cam 100 euro pe săptămână, cu toate utilitățile incluse). După care mai vedem.
Încep să învăț despre un concept pe care credeam că îl cunosc, dar se pare că nu. Calitatea vieții. Mai am mult până o să pot detalia, dar încep să am o idee.

Din cele mai puțin pozitive acum. Mitul cu disciplina s-a dus naibii când am văzut cum trec pietonii puhoi pe roșu la semafor, deși chiar vin mașini care trebuie să încetinească. Se fumează doar afară, pe stradă, în rest, nu există nici măcar o idee de cafenea cu loc de fumat. Ca să nu mai spun că nici în casa personală nu prea ai voie dacă ai aerisire care ajunge și la vecini. Până să ajung să mă las de fumat că sunt scumpe țigările (cam 5 euro pachetul), am ajuns să pufăi câte o țigară pe zi că oricum nu am unde fuma. Și pe stradă, ca un infractor, pe frig, chiar nu-mi place. Mai am până să-mi placă să NU fumez, dar sunt pe un drum mai bun decât cel cu un pachet fumat pe zi acasă.

Tocmai a trecut prima săptămână la Stockholm ...

Primele dimineți - dedicație pentru Iuliana, frate-meu, Tiza, Dush, Iuliana Cristescu.


Prima zăpadă și fereastra fără perdele - pentru draga mea Anto.


Primele plimbări - cu dedicație pentru iYli, Misaki, Ada, Marmoțica, Virtualkid, Rhodi, Irina, Zâna eficienței, Camelia, Dananingib, Iulia Diana, Denisa.





Pentru iubita mea Cati


Pentru Clarisa, Mary VV, Tetris, Rodica, Angela.


Pentru Iulia, Cristina , Pisoiul si Oana, Mihaela Catwoman, Se-cret, Păpădie.


Primele înserări - pentru Evergreen, Petro, Ciupercutza, Georgiana, Bianca, Jane from the attic, Adamutza, Ajnanina, DianaZ.


Pentru mama mea cea mai iubită, Ginuța, Madelin, Viorica, Pur și simplu.


Pentru Sfântul Gheorghe din viața mea, tata.


Răduță, Sorin, vă pup!


Pentru iubitorul de hochei de la Cantina Socială.


Pentru deștepții mei Neamțu, Varanus, Paul.


Pentru Mara și toții copiii drăgălași (Oana, Smara și Miru sunt primele pe listă, da?)


Pentru băieți simpatici - Miju, Nick, Turnofftheglory, Saturnianul, Bogdanic, Cd, Sabotor, Marele Han, Zup, Neliniștitu, Claudiu.


Pentru spiritele libere - Zazuza, Sanuca, Cris grecoaica, Ela, Mircea, Flavius, Lup Alb, Ocserver, Jane cea cu părul scurt, Jenikă, Cristian și Geanina, Karma, Dan Șelaru, Meshuga, QED,


Pentru prietenii cu care oricând aș bea o cafea - Rontziki, Zully, Mimi, Veronica, Daniela, Raluca, Mire, Nina, Tomata, Nenea, Stewardezu, Tiberiu, Belle de Jour, Pusică și toți cei care veniți în vizită să-mi citiți prostioarele - vă mulțumesc din suflet.


Vă pupez

Puss och kram

Adică, vă pupez și vă îmbrățișez! Și vă mulțumesc din suflet pentru toate gândurile și vorbele bune. Încă nu ne-am dezmeticit cum trebuie, așa că voi dezvolta impresii și povești ceva mai încolo. Experiența cu trenul da, e una de neuitat, mai ales când ai după tine și vreo 80 de kg de bagaje (la două persoane). Trenul din București la Viena a ajuns la fixul fixului, am umblat câteva ore prin iubita noastră Vienă

după care ne-am suit în următorul tren, spre Nürnberg (am tăiat toată Jărmania, Neamțule, de-aia ai simțit cum trec ca vijelia pe lângă tine). Era cu mici emoții drumul, că trebuia să ajungem la 21:24 acolo și la 21:35 să schimbăm trenul spre Copenhaga. Dar ne-am zis noi, e tren german, ajunge la secundă. Ghinion de neșansă! A întârziat 7 minute, iar ca să ajungem la celălalt tren a trebuit să coborâm și să urcăm multe scări, cu cele x milioane de kg de bagaj după noi. Mai mult ne-am aruncat în tren, leșinați, eu cu toate unghiile rupte, dar cușeta a fost foarte primitoare și am dormit de am spart. În Copenhaga am stat câteva ore până la ultimul (al 4-lea) tren, am mâncat și am băut ceva (aproape dublu față de Viena), dar deja se simțea pe noi oboseala.



După încă 7 ore, trenul ne-a lăsat pe peron în gara centrală, unde ne aștepta un om frumos, Adriana, cu care mă știu din 95 când am fost eu prima dată aici, care când m-a auzit că vrem să plecăm a spus simplu HAI! Și uite că am ajuns. Da, Suedia este our land of choice.
Plecăm deja cu treburi administrative, vă pupez și ținem legătura, da?

Am stins lumina aia mare, dar am lăsat-o pe aia de veghe

Mi-am mai văzut o dată orașul, prietenii cei mai apropiați, am mâncat de poftă toate nebuniile (ciorbă de fasole cu afumătură și ceapă roșie, sarmale, zacuscă, vinete, fasole bătută, saramură de pește), mi-am strâns tare în brațe nepoata, mi-am pupat fratele și cumnata-soră și pe iubita mea Iulia, le-am pupat mâna mamei și tatălui și ne-am pus la drum. Nu rapid cu avionul, nu cu mașina personală, ci romantic și un pic demodat, cu trenul. Două zile și două nopți până la destinație. Unii știți care e, alții sunteți curioși. Nu spun încă ce și cum pentru că sunt superstițioasă :) Ca să răspund la cea mai obsesivă întrebare "da mergeți la sigur?", spun doar atât: din păcate, de multă vreme nu mai stăteam la sigur aici, așa că am decis să încerc ceva mai radical, să plec din țară să-mi încerc norocul, puterea, entuziasmul, energia, creierul. Nu sunt exaltată, dar sunt optimistă. Nu sunt fericită că îi las pe ai mei, dar nici disperată că plec în necunoscut. Acum granițele sunt mult mai domoale, au reușit oameni fugind înot pe Dunăre sau ascunși prin containere, de ce nu aș reuși eu care plec legal și oficial? În plus, voi avea oricând unde să mă întorc și de va fi cazul, o voi face cu fruntea sus.

Dragilor, îmi cer scuze că nu am apucat să mă văd și să vorbesc cu toți, mă bucur din suflet că am reușit să o fac cu niște oameni deosebiți. Vă salut pe toți și vă pupez și vă mulțumesc că îmi sunteți aproape, apreciez și primesc gândurile bune, de cele răutăcioase nu am nevoie, așa că le voi ignora :) Aveți grijă de oameni darnici, eu voi avea grijă să verific și să răspund tuturor mail-urilor și comentariilor, voi continua să mă ocup de unele cazuri. Să ne citim, auzim, revedem sănătoși și bucuroși! Vă pupez și vă las cu trei melodii tare dragi mie (mă caracterizează cumva), dar să nu credeți că la Amsterdam sau în Spania plec. Dar pe-aproape, că doar una e Europa :))) Promit să scriu cât pot de des, cu povești la fel de sincere (și cu bune și cu rele) cum le făceam și aici.

Pase lo que pase, sea lo que sea, proxima estacion Esperanza!

Turist în orașul meu

În viața mea există câteva personaje constante, pe care le știu și le am în jur de când m-am născut. Unul dintre ele este pentru mine un amestec de iubire și supărare, bucurie și tristețe, recunoștință și nervi, frumusețe și mizerie, culoare și sufocare. E un personaj pe care prea mulți îl caută, prea mulți îl înjură, prea puțini mai vor să accepte că nu sunt doar rele în el. Pentru mine este casa mea din toți cei 32 de ani de viață: Bucureștiul. Chiar dacă nu am vrut în mod deosebit, pentru pregătirile de plecare am umblat în lung și-n lat prin București. Cu mașinuța, pe jos, dimineața, la prânz și noaptea. Și am făcut un exercițiu simplu, nefăcut de multă vreme: am ridicat privirea.

Oameni buni, așa cum Viena nu e doar Ring-ul, ci și cartierele cu blocuri unde stau și muncitori, dar pe care turiștii nu au de ce să le viziteze, așa și Bucureștiul nu e doar Rahova sau Militari-ul gri, ci și Universitatea, Centrul vechi, Romana, Dacia-Eminescu, Armenească, Dorobanți, Calea Victoriei, Aviatorilor. Tare îmi pare rău că nu am avut de gât aparatul tot timpul și doar prin câteva din multele zone superbe am apucat să prind imagini. Și noaptea mi-a părut rău că nu am aparat mai performant să surprind feeria care chiar există! Și curățenie se face, dar oamenii încă nu sunt amendați că scuipă pe jos, că aruncă pungi și pet-uri. Traficul nu e mai mare ca în Paris, dar aici lipsește educația în trafic și amenzile pe măsură. Dar în astea Bucureștiul nu este de vină, ci este victimă.

M-am bucurat tare mult să găsesc printre bloguri câteva dedicate frumosului și demnului din București, dar și emoționantului, păcatului, durerii. Oameni care nu vor doar să critice, ci vor să se și implice, care pot găsi diamante în mizerie, oameni cărora le pasă de orașul ăsta numit București. Le puteți studia și vă puteți bucura și uimi și voi aici, aici, aici sau aici.

Eu nu "de-abia aștept să scap de jegul de București!", deși unde plec voi fi bulversată de cât verde, curățenie și ordine e. Nu voi scuipa Bucureștiul la plecare, așa cum nu voi vorbi de rău și doar de rău "vai, ce de rahat e în București și în țară!". Și le voi spune străinilor că dacă vor avea 3 zile (cum am avut eu în Praga, Budapesta, Viena), au ce vedea frumos în București. Pornim de la Piața Presei, avem Muzeul Satului, Palatul Elisabeta, Herăstrăul, Arcul de Triumf, înainte Bulevardul Kiseleff (preferatul meu, din nefericire nu am apucat să-l fotografiez), în stânga Aviatorilor și Dorobanți, cu străduțele adiacente.

În altă zi Calea Victoriei, cu multe clădiri superbe (Muzeul Enescu, CEC-ul și Muzeul de istorie fiind favoritele mele), cu zona Amzei, până la Cercul Militar.



Apoi Universitatea, cu Colțea și Ministerul Agriculturii, Muzeul Bucureștiului (Palatul Șuțu) și superba Biserică Rusă.



Pentru papa bun și o cafea, agitație și magazine, avem zona Unirii și Centrul Vechi, unde există deosebita biserică Stavropoleos și una din cele mai interesante fațade din București, cea de la Hanu cu bere. Ca să nu mai spun de impunătoarea Bancă Națională.



A treia zi o puteți dedica zonei Romană (din păcate, nepozată aici), bulevardul Dacia, Grădina Icoanei, Armenească.



O plimbare pe care cu siguranță cei care stăm în București și suntem rupți de la muncă nu o facem, dar ar fi o încântare, este cea de noapte. Am întâlnit, în schimb, foarte mulți turiști, care zâmbeau și făceau poze.



Bucureștiul nu e Paris, Londra, Viena sau Praga. Pentru că Bucureștiul e București. Și merită să-l și iubim, să-l și apreciem, să-i vedem și frumusețile. În câteva zile spun la revedere Bucureștiului, pentru cât timp, nu știu. Dar, la plecare, aș vrea să-i cer iertare, în numele nenorociților care l-au și îl ciopârțesc, al imbecililor care îl scuipă și îl murdăresc. Și aș vrea să știe că-l iubesc și că îmi va fi dor de el.

Ce miros, ce gust și cum sună copilăria noastră?

Nu știu cum se face, dar de câteva zile inspirația îmi vine tot de la alți oameni. De data asta cea mai drăguță timișoreancă, Tomata cu scufiță, întreabă ce miros, ce gust și cum sună copilăria noastră?

Copilăria mea are două mirosuri, unul plăcut și unul mai puțin plăcut, ambele de la mama. Cel mai puțin plăcut e "mirosul de dentist". Mama fiind tehnician dentar venea acasă cu halatul să-l spele, o dată la câteva zile. Și inevitabil se umplea casa de mirosul acela inconfundabil. Din fericire, nu mi-a fost niciodată frică de dentist, pe mama o vedeam și acasă muncind și am iubit-o întotdeauna pentru puterea și dedicația cu care a muncit (și încă o face!), așa că mirosul ăsta nu îmi aduce amintiri urâte. Mirosul frumos era cel de la ea din cameră, după ce pleca la servici sau când se pregătea să meargă la o petrecere. O combinație superbă de pudră Caron, alte farduri, parfum Opium. După ce pleca, mă duceam în cameră și mă trânteam pe pat, închideam ochii și miroseam adânc.

Gusturile copilăriei mele sunt de cireșe pietroase și de prăjitură cu zaț de cafea. Iunie era luna perfectă, se termina și școala, se făceau și cireșele. Mă suiam în copac și pe acoperișul magaziei ca să le culeg, dar dura vreo câteva ore să umplu o găleată, pentru că înainte îmi umpleam până la refuz burta. Nu conta că nu erau spălate, numai bine, făceam rost de anticorpi. Cireșul acela nu mai e acum, dar amintirea lui rămâne foarte puternică. Prăjitura cu zaț de cafea e cea mai bună prăjitură din lume, făcută de mama. Destul de complicată, cu 3 foi făcute pe dosul tăvii, apoi o cremă cu lapte și făină și zahăr și nu mai știu ce în care la final pune 3-4 linguri de zaț de la cafeaua băută de dimineață. La final se glazurează cu un strat de ciocolată amăruie. O nebunie!

Copilăria mea sună a muzica de pe cele 3 casete Philips pe care le aveam în mașină când plecam cu ai mei în concedii. Celentano (24000 baci, Chi no lavora non fa l'amore, Storia d'amore, Il Ragazzo della via Gluck ), Abba, Adamo, Joe Dolan și mulți, mulți alții. Preferatele mele erau și sunt BZN și Tony Christie.

Weekendul trecut am fost la ai mei, mama mirosea frumos, făcuse prăjitură cu zaț de cafea, iar muzica tatei o ascult des, deci, sunt foarte fericită să spun că îmi trăiesc cu bucurie copilăria și la 32 de ani. Dragilor, ce miros, ce gust și cum sună copilăria voastră?

Leapșă curioasă și culori de toamnă

Am furat de la Camelia, via Grapefruit, o leapșă care m-a amuzat foarte tare. Nu știu cât spune conținutul genții despre posesor (posesoare, mai bine spus), dar eu de când mă știu am fost mega curioasă despre ce au gagicele în geantă. Chiar și acum, prietenelor foarte apropiate, le spun că musai trebuie să cotrobăi pe la ele prin poșetă. Așa că mi-am vărsat și eu geanta și uite ce am găsit. Oare eu sunt o combinație halucinantă de copilaș cu jucării și muțunache, femeie responsabilă cu pilule, amazoancă cu briceag și chibrituri - Doamne ferește, să nu rămân prin pădure izolată și să nu mă descurc?


Dau cu mare plăcere și curiozitate leapșa mai departe tuturor doamnelor cu genți interesante, dar în mod special Tizei, Iuliei Mihai, Biancăi, lui Evergreen, Tomatei, lui iYli, Cristinei, Petronelei, lui Rontziki și Ninei.

Și pentru că weekendul ăsta am fost la ai mei, am adunat strugurii, mirosea atât de tare a toamnă, iar toamna nu înseamnă doar ploaie și gri, vă las cu niște tablouri.

Caut stăpân pentru două pisicuțe superbe

Dragii mei dragi, am mare nevoie de ajutorul vostru. Din toate problemele de rezolvat înainte de plecare, una din cele mai importante e și una din cele mai delicate. Și eu și gagicu suntem mari iubitori de animale și avem pisici. Eu am reușit să-l dau spre adopție pe Miqui părinților mei, care mai au o pisică și doi câini. Dar acum căutăm un cămin pentru cele două pisici siameze ale lui. Didi și Zeka sunt frați, au aproape 4 ani, sunt castrați, foarte bine îngrijiți, foarte legați unul de celălalt, și de aici, foarte cuminți, pentru că își petrec timpul jucându-se împreună, nu făcând prostii. Amândoi sunt foarte iubitori, dar nu genul care ți se suie în cap, Didi mai îndrăzneț, Zeka un pic mai sfioasă. Nu își fac nevoile decât la tăviță, mănâncă doar croanțe, miaună foarte rar. Pentru că sunt atât de legați unul de celălalt, se joacă, mănâncă, dorm împreună, nu sunt bătaie de cap chiar dacă sunt lăsați mai mult timp singuri acasă, de aceea ne dorim să îi dăm pe amândoi împreună. Periați o dată pe săptămână, nu lasă mult păr. Noi când plecam în vacanțe trecea cineva o dată la două zile să le schimbe apa, să le pună mâncare și eventual să le schimbe nisipul. Dar nu am avut vreodată probleme cu ei, deși am fost plecați și 3 săptămâni.

Din păcate, chiar nu există posibilitatea să-i luăm cu noi la plecare, de aceea trebuie să le găsim cămin în următoarele două săptămâni. Dacă vă doriți iubirea, afecțiunea, drăgălășenia a două animăluțe cu adevărat speciale, vă rog ajutați-mă să ne găsim liniștea că Didi și Zeka au un cămin frumos. Nu e nevoie de mult spațiu, până acum au stat în apartament cu 2 camere, nu ne-am împiedicat niciodată de ei. Au nevoie doar de puțină afecțiune. La adopție vor veni însoțiți de toate cele necesare: tăviță, nisip, vase de mâncare și apă, perie, mâncare bună pentru cel puțin 6 luni. Cu speranța că voi găsi un stăpân pentru ei, vă mulțumesc că îmi sunteți alături. Aștept un semn de la voi sau de la oameni interesați.

Back in time

Deși nu prea sunt eu genul nostalgiilor și al trăitului din amintiri, mi se întâmplă uneori să mă întorc cu mare plăcere la câte un moment sau perioadă din trecut. Ieri a fost o astfel de ocazie și nu mi-am imaginat că va declanșa atâtea zâmbete, emoții și rememorări de nebunii frumoase.

Printre pregătirile mele, m-am gândit că n-ar fi rău să am la mine nu doar diplomele de studii, ci și foile matricole, că se pare că se cer. De la facultate aveam, dar de la liceu nu. Am sunat frumos și am fost invitată ieri să o iau. Femeie de succes, adultă responsabilă, om cu credit la bancă și cu carte de muncă, mă dau jos din mașină în fața liceului unde mi-am petrecut, hăt de mult, 4 ani de studii. Am făcut doi pași în curte și brusc, m-am întors în timp. În toamna lui 1992, acum 18 ani, când începeam clasa a 9-a la Liceul cu predare în limba engleză (devenit între timp Colegiul Național bilingv) George Coșbuc. În iulie, când aflasem că am intrat la liceu nu apucasem să mă bucur, pentru că prietena mea cea mai bună de atunci nu reușise acolo, ci la alt liceu și despărțirea asta mă întrista foarte tare.

La 14 ani jumate eram o băiețoasă aparent fără scăpare, rockeriță, cu pleată în ochi, îmbrăcată în jeanși și tricou sau cămăși, culori cât mai închise. Am intrat în clasa de la etajul 1, lângă scară, U2 (uman). M-am așezat în ultima bancă, cel mai îndepărtat colț al sălii de clasă, nu ca să mă izolez, ci ca să fiu sigură că voi fi auzită în veșnicele mele comentarii și cârcoteli. Cu colega de bancă nu am avut vreo relație deosebită, dar cu cea din față s-a creat o legătură specială, care a depășit cu brio și momentele mai dificile și e la fel de puternică și acum. De draga mea Iulia e vorba.

Dirigă ne-a fost rârâita, cea mai colorata, cea mai aspră dar severa, cea mai sufletista Magistra, profa de latină. Clasă de 29 de fete și 3 băieți, a avut ceva de luptă cu noi. Pe mine m-a lăsat corijentă în trimestrul doi din clasa a X-a, ca să nu zic că am făcut liceul și nu am avut o corijență. Nu i-am purtat pică niciodată, din contră, chiar am iubit-o. La engleză (7 ore pe săptămână) le am și acum în minte pe Cristiana Faur, pe Corina și pe Melinda, care ne teroriza că de câte ori spuneam "Can I go to the toilet?" ea ne răspundea "Yes you can, but you may not". Și pe cei doi profi de istorie, Mogoș și ah, îmi scapă numele, i-am iubit. Profesori în adevăratul sens al cuvântului, nu doar turuială de ani și bătălii, ci povești interesante, spuse cu har. Fiind clasă de uman, materiile de real nu mi-au lăsat decât două amintiri: un cretin de profesor (să mor de-mi mai aduc aminte numele) care m-a lăsat corijentă pentru că nu am vrut să-i cumpăr niște culegeri și am refuzat să fac pregătire cu el (eram în a XI-a și atunci vroiam să dau la ASE) și profa din clasa a XII-a care îmi spunea că voi pica BAC-ul din cauza matematicii pentru că nu veneam la pregătire (între timp renunțasem la ideea cu ASE-ul, dar îmi mergea capul la matematică). A fost plăcut surprinsă când i-am spus că am luat 10 la BAC la mate. La rusă am avut o doamnă tare blândă, păcat că era complexată că e profesoară de o limbă străină pe care nu o mai plăcea nimeni (eu făcusem din clasa a V-a, la franceză nu am putut să mă mut că profa era foarte dură și eu eram puturoasă) și ne-a lăsat de capul nostru (copilăros și prost la acea vârstă) și uite așa am ieșit după atâția ani de rusă fără să știu să leg două cuvinte. Păcat. Și îmi mai aduc aminte de profa de română din XI-XII. Doamna T., așa o poreclisem. O superbitate de femeie, elegantă, cultă, din altă lume parcă. Deși am avut cele mai mici note de la ea, am învățat enorm tocmai datorită ei.

Dar cei 4 ani de liceu au fost mult mai mult. Teme, lecții, note, drame și fericire, dar și prietenie, primele iubiri, primele suferințe și lacrimi, chiulitul în bar la Anita sau la merdenele, mai târziu la cafeneaua de la Cinematecă, dormitul pe la Iulia, cu junk-food de la Mac, bețiveli cu Martini și nopți pierdute cu jocuri de canastă, excursiile pliiine de nebunii la Predeal, Bușteni, Gura Diham. La 16 ani și ceva, imediat cum am început clasa a XI-a, m-a apucat nebunia și de la plete lungi m-am tuns periuță. Câteva zile nu m-a recunoscut nimeni. Eu m-am apucat de fumat abia în clasa a XII-a, dar până atunci îi țineam la mine țigările Iuliei, să nu o prindă ai ei. Kent lung. 4 ani superbi.

Când am intrat ieri pe ușa din față, a profesorilor, am avut senzația că fac așa, o mare nebunie și rebeliune. Parcă nu-mi venea să cred că nu țipă la mine nici un profesor și eu nu o zbughesc chicotind pe scări. Era liniște. Am bătut la ușa secretariatului, îmi bătea atât de tare inima! Am recunoscut-o pe una din cele 3 secretare. Acum cu părul alb, dar cu aceeași țigară în colțul gurii și aceeași voce răgușită ca acum 15 ani. Mi s-a părut așa ciudat că mi s-a spus "așteptați afară că vă chem eu". Nu "așteaptă, măi fată!". Am admirat cu mândrie panoplia de diplome și cupe căștigate pe la olimpiade și concursuri, pe vremea mea abia era la început. Cât eram pe hol s-a sunat și brusc totul a prins viață. Profi grăbiți spre cancelarie, pâlcuri de copii mai mari sau mai mici (școala are și clase 5-8). Doar alt stil de haine și frizuri, în rest, aceleași figuri ca acum 14-15 ani. Puștoaicele elegante, feminine, care vor să pară mai mature decât sunt. Nonconformiștii "neînțeleși" care fredonau melodii "necomerciale". Chiulangii care interogau pe toată lumea dacă a zis profu ceva de ei. Tocilăreii care discutau despre lecții. Disperații care fugeau să apuce să tragă un fum în spatele școlii. Am fost realmente impresionantă că din atâția puști nu am văzut nici măcar o figură care să-mi displacă, nu tu pițipoance în devenire, nu tu mutre și ifose. Copii frumoși, cu personalitate, zâmbitori. Copii ca noi.

N-am stat mai mult de 15 minute acolo, dar s-au simțit ca 4 ani minus vacanțe. Nu m-am simțit nicio secundă bătrână, din contră, chiar am avut senzația că aș fi putut intra într-o clasă de a XII-a, de exemplu, și ar fi urmat să fiu întrebată "cine e eleva nouă?". Am plecat zâmbind atât de larg, încât zâmbetul nu mi-a dispărut nici acum de pe mutră. O singură întrebare mai am: oare când o să ne pună teza la română?

Mici agonii și ușoare extazieri

Când am spus gata serviciului, aveam fantezii cu "abia aștept să nu fac nimic!". Și eram invidiată de toată lumea. Ei, bine, a trecut fix o lună de atunci și sunt epuizată de cât nimic am de făcut! N-am apucat încă să am ziua aia în care să simt că îmi crește mușchi de pădure sub cur de zăcut în canapea. Dar măcar nu mă mai trezesc în fiecare dimineață la 7 fără 15 și cu asta mă simt deja extrem de câștigată.

M-am gândit eu săptămâna trecută că ar fi cazul să-mi închei de tot socotelile cu locul de muncă. Credeam că e o formalitate. Greșit. Ideea de "lichidare" e mult mai profundă decât îmi imaginam. "Faci hârtie de încheiere de comun acord, o semnează șefu mare, după aia la Resurse sumane de unde iei hârtie de lichidare, după care la Administrativ să lași ce ai pe inventarul tău altcuiva, apoi iei semnături de la persoanele astea cum că au luat ele lucrurile, după aia la doamna X care să semneze că nu ai cărți de la bibliotecă, penultimul drum la Financiar care să semneze că s-au încheiat socotelile, la final iar la Resurse umane de unde vei lua cartea de muncă". Amețisem oricum la simpla înșirare, dar când am realizat și că e vorba de fix 8 drumuri între 3 sedii (unul în Armenească, unul la Cotroceni și al treilea pe Calea Victoriei), aproape m-a luat cu leșin. Norocul meu e că am niște colege foarte drăguțe care și-au lăsat din treburi ca să mă ajute să rezolv cât mai repede și nu s-au supărat pe mine că le-am stat pe cap. Oricum, am avut senzația că mă ocupasem acolo 3 ani de ceva foarte important, gen trezorerie, la câte hârtii și semnături am avut de luat.

La BCR m-am dus să-mi închei cu overdraft-ul, cu cardul. Am așteptat 40 de minute (erau 12 persoane înaintea mea care revizuiau contractele de credit) ca să ajung la un consilier, dar, după cum i-am și menționat, doamna care m-a ajutat a spălat imaginea de rahat pe care o aveam despre BCR, serviciile lor și angajații întâlniți până acum. Cu hârtii, cu explicații, a durat totul 3 minute. Azi m-a și sunat să-mi confirme că totul e rezolvat, deși nu mai era treaba ei.

Pe de altă parte, la BRD, unde m-am dus să văd și dacă sunt schimbări în contractul meu de credit, dar și să îmi schimb data limită de plată a ratei lunare, am dat de o donșoară extrem de blondă, și la propriu și la figurat. Cu contractul am scăpat repede, dar când am întrebat de schimbarea datei pentru rată a clipit des și mi-a spus "mmm, costă 50 de euro". Ce? Care e serviciul, munca, activitatea, efortul care se depune ca să fie cuantificat în suma asta de bani? "Ăăăă, atât costă". Unde scrie asta? "În reglementările noastre". Păi, vreau să văd. "Ăăă, nu știu exact unde, dar atât costă". Bun. Și dacă depășesc data limită cu 2-3 zile, ce se întâmplă? "Păi, e 20 de lei". Ce? Penalizarea? Păi, e fixă, nu un procent? "Ăăăă, nu știu să vă spun". Domnișoară, pe biroul tău scrie consilier, ce știi tu de fapt? "Știți, e 5 fără 10, noi la 5 terminăm programul". Răspunsul ei m-a bulversat, așa că am plecat, chiar refuz să mă mai enervez.

Un amestec de sentimente extreme, lacrimi și bucurie, mi-a provocat faptul că am luat un radar săptămâna trecută. Din prostie personală, că știam că prin zona aia pun radar. Chit că m-a durut puternic să dau bani pe amendă, mi-am dat seama că încep să fiu occidentală pentru că mi s-a părut firesc să plătesc pentru greșeala mea și mi s-a umflat pieptul de mândrie când i-am văzut și întâlnit pe polițiștii care trăgeau pe dreapta pe TOATĂ lumea (jeep-uri, bmw-uri, fițe sau oameni de rând ca mine). 4 polițai ca în filme, drepți, bine făcuți, politicoși, extrem de fermi. O domniță a insistat să iasă din mașina ei frumoasă, deși i s-a repetat să stea la volan, și a început să se isterizeze în drum: "buey, tu știi cine e tata???". Răspunsul a fost calm: "Dar dumneavoastră știți cine sunt eu?". NU. "Agentul constatator care vă scrie amenda pentru depășirea vitezei".

Din categoria extaz a fost și schimbarea permisului de conducere în din ăla european. Drumul în Piperă e un adevărat off-road, dar ca să depun actele și să-mi facă poza a durat 5 minute, după 3 ore, așa cum mi se spusese, și fix 1 minut de stat la coadă îl aveam frumos, cu mine hologramă, în mânuțe. Multe ghișee, nu mai mult de 2 persoane la fiecare, personal amabil și rapid. Deci, yes we can!

De când cu începerea școlii și blocarea traficul, am preferat ca multe drumuri să le fac cu transportul în comun și foarte multe pe jos. Că, vorba aia, mersul pe jos face fundul frumos. Am văzut și pozat (despre asta pe larg în curând) foarte multe zone din București. E chiar păcat că ne-am obișnuit să vedem doar urâtul și uităm să mai ridicăm și privirea. O grămadă de clădiri superbe, cu personalitate, cu istorie. Două enorme bube are orașul ăsta: traficul și oamenii. Despre trafic nu mai zic nimic, e nevoie de soluții reale și serioase. Dar oamenii ... Of! 1 din 10 oameni întâlniți pe stradă, că eram la Unirii, Universitate sau pe Dacia (deci în zone centrale), scuipă cu nonșalanță, meduze scârboase, pe trotuar, în fața celorlalți. L-am reținut pe domnul care a scuipat liniștit în dreapta lui, deși eu veneam din spate. Când i-am spus că m-a scuipat pe papuci mi-a răspuns, tot el iritat:"dar eu de unde să știu că ești în spate???" Dar e normal să scuipați pe trotuar? În plin oraș? "Aoleo, oi fi din aia umblat prin țări străine, cu fițe în cap!" Nu mai avea rost să-mi răcesc gura. Dar fata drăguță, frumos îmbrăcată, pe care o ținea iubitul tandru de mijloc, care a întors capul și a tras ditai scuipatul pe trecerea de pietoni, m-a șocat. În prostia mea trebuie să recunosc, chiar m-a marcat. Tot restul zilei m-am gândit la ea și gestul ei. Păcat.

Ieri am fost la ai mei, să o ajut pe mami la curățenia de toamnă. Nepoată-mea a stat lângă mine și a făcut și ea curat. Dar cel mai important, mi-a cântat din repertoriul personal, variantă personală de interpretare: "Vulpe tu mi-ai furat gâsca, dă-mi-o înapoi!" și "Într-o nu ştiu care seară, Într-un nu ştiu care sat, Sub un nu ştiu care pat, Mititel cât un cercel, stă pitit un șoricel". Niciodată nu mi-a fost așa de drag să fac curat.

Dom'le, scriu eu rar, dar și când mă apuc! Dacă ați ajuns până aici vă mulțumesc, sunteți niște eroi. Ca să vă relaxați și să vă aduceți aminte de copilărie, vă las cu melodia. Pupez!

De zi cu zi, nimic nou, nimic special

De câteva săptămâni, de când nu mai merg 8-16 la birou, umblu de nebună pe străzi, prin tot Bucureștiul, mai mult cu mașina, dar și pe jos sau cu transportul public. Zi de zi, la toate orele. Sunt atentă la detalii, la oameni. Și înainte făceam asta, dar acum sunt mult mai relaxată, mai deschisă, mai înțelegătoare. Apropo, n-aș fi crezut niciodată că o slujbă unde nu mai faci cât de cât ceva să-ți placă, unde atmosfera e tensionată și agitată, poate fi atât de toxică. De 3 săptămâni parcă sunt la dezintoxicare. E extraordinar cât de ușor se leagă mici treburi (inclusiv găsitul unor activități din care să mai câștigi un bănuț) care înainte păreau imposibile, atunci când mintea ți se relaxează, ochii ți se limpezesc, încrederea în tine își revine la cote normale.

Să revenim. Mergând zi de zi, la diferite ore, prin oraș, iar m-a lovit obsedant întrebarea: cine sunt și cu ce se ocupă sutele, miile de oameni din traficul la fel de blocat și la 8-9 dimineața sau 5-6 după-amiaza (când e normal, că se duc și se întorc oamenii de la muncă), dar și la 11-12 ziua, 2 după-masa, 8-9 seara??? Or fi toți agenți de vânzări care umblă pe la clienți, distribuitori de diverse produse? Înseamnă că vânzările și distribuția (deci și puterea de cumpărare) merg de minune în țara asta unde toată lumea muncește!

E plin Bucureștiul de șantiere, nu vă spun nimic nou. Din alea făcute cu cap, de s-a blocat și pasajul Lujerului și b-dul Iuliu Maniu și cheiul Dâmboviței în același timp (pentru cei care nu cunosc, e vorba de drumuri care aduc cam 20% din populația Bucureștiului spre case (Crângași, Militari, Drumul Taberei, Apusului), ca să nu mai vorbim de ieșirea spre autostrada Pitești. Dar sunt și mini-șantiere, genul atât de specific nouă: un trotuar spart, molozul neluat, șanțul sau groapa create imense și prost sau deloc semnalizate, care stau în starea asta de fapt cu lunile. Astea sunt cu zecile, în toate cartierele. De câte ori trec pe lângă un șantier din ăsta, mai mic sau mai mare, muncitorii prezenți sunt în pauză. Câteodată muncesc 1-2, dar întotdeauna e o gașcă de 8-12 oameni care dorm, beau, mănâncă, se hăhăie. M-am gândit că or fi toți project manageri care inspectează bunul mers al lucrărilor. Eu sunt mândră că avem așa inspectori dedicați, la datorie, cu mâinile în șold, scrutând șanțurile, și la 10 dimineața, și la 2 după-amiaza și la 12 noaptea.

Vorbeam cu Rhodi zilele trecute despre zecile de accidente grave din București și de pe șoselele țării. Spunea ea că deși sunt dure, e bine că dau aceste știri cu sânge și morți la tv, că poate se mai învață ceva. Nu, nu se învață. Acum 10 ani când mi-am luat carnetul eram încântată să conduc, o făceam cu plăcere. Acum ajung acasă cu o senzație de vomă, de câtă emoție și sperietură încasez pe drum. Nu-mi mai e milă de părinții care își plâng copiii morți la volanul unui Audi sau BMW. Își merită lacrimile. Dar ce faci cu cei care mor stând liniștiți pe loc, la semafor, sau care merg pe drumul lor regulamentar sau traversează pe trecerea de pietoni și sunt izbiți de cretini nenorociți cărora le-au luat părinții minunați bolizi pe care nu-i pot stăpâni? Ieri dimineață am văzut știre la tv cu un accident grav, cu 2 morți și răniți, în intersecția pe unde trec și eu de două ori pe săptămână, exact pe la ora aia. Cu ocazia asta aș vrea să le cer iertare celor 3 doamne care, în zile diferite, m-au făcut să pun frâne de să-mi disloc umărul în centură, pentru că ele vroiau pe banda mea de mers, de fapt, chiar ÎN mine, iar eu eram invizibilă. Când ai Land Rover sau Q7 mi se pare firesc să nu îți închipui că ar mai fi alte mașini pe stradă. Sper să mă ierte.

Cât e de explodat și găurit Bucureștiul ăsta, chiar am văzut zi de zi, seară de seară, mașini și măturători care fac curat pe străzi. Cu toate astea, e plin de hârtii, sticle de plastic pe străzi unde cu câteva ore înainte s-a măturat. Pentru că oricâte Viene curate ar vedea românii, oricât de mult ar spune "bă, ce curat e la ăia, ce mizerie e la noi", odată ajunși pe străzile bucureștene, sunt brusc posedați de un demon care îi droghează și îi face să întindă liniștiți brațul pe geamul mașinii sau din buzunar și să arunce nonșalanți hârtiile, pachetele de țigări goale, sticlele de suc, pe stradă. I-am văzut cu ochii mei. Nu țigani, nu cocalari, nu jmecheri cu 4 clase și BMW. Ci oameni normali, în haine bune, care la o discuție cu prietenii vorbesc de cât de urât e în România și ce oraș murdar e Bucureștiul și ce de căcat sunt românii. Pentru mine 25 septembrie și Let's do it Romania! e aproape în fiecare zi. Chiar sunt nebuna care adună sticle de plastic și le aruncă la coș, care oprește mașina ca să ia cutia de carton din mijlocul străzii, deși ceilalți au trecut ocolind-o. Așa că de-aia nu m-am băgat în nicio echipă Let's do it Romania, n-am dat Like pe Facebook. Se vor aduna catralioane de tone de gunoaie din toată țara, va fi emoție, entuziasm. Chiar sunt curioasă cât va dura și câți vor înțelege ceva din asta. Eu sunt optimistă. Și de data asta chiar nu sunt ironică.

N-are nicio legătură doar cu Bucureștiul, dar nu pot să mă abțin: ziarul de mare ținută morală CanCan oferă și el cărți!!! O țară de culți în cap ce suntem și noi și eu cârcotașă văd numa din astea rele.

În loc de încheiere, vreau să vă spun că ce am scris mai sus sunt simple observații, fără ură și frustrări și nervi, dar și fără aer de suficiență al omului care se pregătește de un nou drum și scuipă în urmă. N-am făcut poze pentru că mi-am promis să nu mai pozez decât lucruri frumoase și interesante. Weekend frumos, oameni buni!

Vulpea bucătăristă de serviciu la Mala Hierba

Dragilor, pot să scriu eu cu amuzamente, să fac pe pisiholoaga de serviciu, până la urmă tot la cratiță ajung. Cu mare plăcere!!! Pentru că am fost cooptată de minunata Zully Mustafa în echipa de șoc a revistei Mala Hierba, pe care vă invit să o răsfoiți cu interes pentru că e plină de povești și texte miștoace, mă laud și vouă că mă ocup acolo de pagina de gastronomie. Pentru că în lumea asta nebună în care trăim, când nimeni nu mai are timp de nimic, parcă numai drumul serviciu-pat îl mai știm, s-a cam uitat un lucru esențial: mâncatul nu înseamnă îmbuibare cu prostii din supermarket sau fast-food, pe tastatura calculatorului, ci e o plăcere esențială atât pentru trup, cât și pentru ochi și suflet. Când știi că există rețete interesante, sățioase și sănătoase care pot fi făcute în 30, ba chiar și în 15 minute, parcă nu-ți mai vine să găsești scuza cu “n-am niciodată timp să gătesc”, nu? O cină liniștită cu partenerul, un prânz vesel cu prietenii în weekend sau pur și simplu un răsfăț cu tine însuți (însăți), un papa bun. Am învățat să fac rețete gustoase și colorate (mie trebuie să-mi facă și cu ochiul mâncarea din farfurie, nu doar să miroasă bine) într-un timp cât mai scurt. Am ”furat” o idee de ici, am improvizat acolo și mă pot lăuda că gătesc fără să transpir prea mult de cel puțin 3-4 ori pe săptămână. Cu drag. Îmi doresc să (re)găsești și tu plăcerea de a face ceva bun pentru cei dragi sau pur și simplu pentru moftul tău. Vorba englezului: relax, take it easy and enjoy!

Primul meniu are o ciorbiță de pui, un spanac și o spumă de căpșuni (mai găsiți căpșuni în supermarket, merge și cu zmeură), iar cel mai proaspăt meniu include creveți, alți creveți și un șalău deosebit. În Colțul ierbii bune găsiți povești despre tot felul de condimente, până acum tarhon și capere. Vă aștept la masă, comentariile cu gura plină sunt acceptate, și aici și acolo.

Plăcerea singurătății - dedicație pentru O.

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă care trece de ceva vreme prin niște întâmplări halucinante care îmi confirmă teoria cum că, oricât de bestii, nebune și rele pot fi femeile, nu vor fi niciodată atât de lașe și fără coaie cum sunt bărbații. Dar nu despre asta e vorba acum. Mi-a spus la un moment dat că nici nu mai știe ce vrea ea, cum e ea, că nu-și mai amintește cum e să nu fie într-o relație, să nu fie pliată pe plăcerile și preferințele celuilalt. Că a acceptat cumva o nouă apropiere, deși persoana nu-i spune în mod special ceva, doar pentru că nu știe cum e și ce ar putea face singură.

Cred cu tărie că da, nu suntem făcuți să fim singuri. Că e firesc și natural să ne dorim căldura, emoția, iubirea unui partener de viață, Siguranța, încrederea, loialitatea unor prieteni apropiați. Dar că nu este normal să ne agățăm dependenți de iubiți, prieteni, cunoștințe pentru că ne e teamă să fim singuri. Când de fapt nu suntem singuri, ci suntem cu cea mai importantă persoană din viața noastră, cea cu care petrecem cel mai mult timp: noi înșine. Și cum altfel să fim deschiși unor relații, cum să ne placă și să ne iubească alții dacă nu suntem în perfect echilibru, iubire, confort, relaxare cu noi înșine?

Prima dată când "am rămas singură" aveam vreo 21 de ani, după o relație de 3 ani. Eram total bulversată. Nu știam ce să fac cu timpul meu, pentru că 3 ani petrecusem fiecare minut al existenței făcând ceva cu respectivul. Am venit într-o zi spre casă, de la Universitate în Militari (deci vreo 7 km), pe jos. I-am spus revoltată unei prietene că au înnebunit bărbații, că pe drum mi-au zâmbit, m-au claxonat, s-au uitat după mine. A râs de mine. "Nu a înnebunit nimeni. Ți-au zâmbit, s-au uitat și înainte, dar nu aveai tu ochi să-i vezi". Mi-am promis atunci să nu mai fiu niciodată iubită floarea-soarelui, care nu îl vede decât pe EL și pe NOI. Dar de singurătate am fugit. Mă agățam de prieteni care ieșeau în oraș, am fost a 5-a roată la căruță în vacanța la mare, de n-au avut mare parte de intimitate doi prieteni care erau în cuplu. Și cea mai mare greșeală, am acceptat combinația cu un tip care nici măcar nu îmi plăcea, doar ca să nu fiu singură. Foarte repede după ce am realizat greșeala, chiar mă îndrăgosteam și începeam o relație frumoasă, așa că iar nu mai eram singură.

A doua oară când m-am trezit singură m-am ascuns de mine în petreceri, aventuri, flirturi, baruri și cârciumi. Party-girl cu milioane de amici de șpriț care venea rar pe acasă, doar ca să se schimbe. A treia oară când m-am găsit doar cu mine însămi eram foarte rănită, fără job, foarte obosită așa că mi-am găsit o companie genială: sticla de vin roșu plus zeci de țigări. După două luni nu mă mai uitam la mine nici în oglindă. Recuperarea a venit pentru că am vrut eu, e adevărat, dar încă tot nu știam ce înseamnă să fiu eu cu mine însămi.

La 29 de ani, după o relație stupidă finalizată grotesc, în primă instanță m-am agățat de cineva. Bine, ne-am cam agățat noi reciproc, ca doi înecați, de era să ne ducem dracu amândoi. Dar nu îmi era bine. Prietenii le aveau și pe ale lor, nici măcar de politețe nu mai prea aveau chef de mine. Pentru că eram nasoală! Obsesivă, absurdă, deprimată, haotică, nu aia relaxată fizic și mental, amuzantă, săritoare, simpatică pe care o știau cu toții. M-am băgat în pat într-o noapte, mi-am tras două palme și mi-am spus cu voce tare: Lia, mâine dimineață te vei trezi zâmbind fără motiv anume. Și așa am făcut. După care am început să vorbesc cu mine, să îmi aduc aminte că e un păcat delicios să mănânci o cutie de înghețată, chiar dacă se pune pe fund. Am făcut o baie prelungită, uleioasă și parfumată, m-am privit minute în șir goală în oglindă, m-am cercetat, am strâmbat din nas, am zâmbit, am găsit mici defecte, dar mai ales superbe farmece personale. Am ascultat muzică, am dansat, mi-am făcut ceva bun de mâncare. Zilele următoare mi-am aranjat casa cum mi-a plăcut, doar pentru mine. M-am plimbat pe străzi, prin locuri dragi mie. Apoi am trecut la alt nivel. Mai întâi am mers la o cafenea. Singură. În jur cupluri, câte 2-3 prietene la o masă. Bună cafeaua, relaxantă cartea. Apoi am mers la un restaurant singură. "Vă aduc meniul sau mai așteptați pe cineva?". Meniul te rog, mănânc singură. Am mers singură în cluburi și baruri. Îmi aduc aminte că am avut chef de ieșit într-o luni seara. Am stat cu barmanul de povești până dimineață. Apoi am mers acasă, singură, zâmbind, relaxată. Trecuse vremea când aveam chef de aventuri de o noapte. Trecuse vremea când mă agățam de câte o pseudo-relație. Sau când îmi făceam rău singură cu alcool, crezând că va trece. Înțelesesem și că prietenii îți sunt alături și la bine și la greu, dar că nu e treaba lor să-ți rezolve problemele și frustrările, temerile și blocajele, că nu îi pot împovăra pe ei cu ce trebuie să rezolv eu singură cu mine însămi. Am înțeles și că trebuie să mă descotorosesc de balast, de lucruri care atârnă. Mi-am căutat oamenii cărora le greșisem și le-am cerut iertare. Am îndepărtat fără regrete persoanele care îmi erau "prieteni" doar când aveau nevoie de ceva sau de bani. Prietenii adevărați m-au primit înapoi cu brațele deschise.

Abia la 29 de ani am realizat cât sunt de puternică, câte resurse sunt în mine, câtă nevoie am de timp cu mine însămi, câtă atenție trebuie să dau gândurilor mele, dorințelor, nemulțumirilor, că nu am voie să las să se acumuleze probleme. Îmi doresc să nu spun niciodată "rău cu rău, dar mai rău fără rău", să nu mă mai blochez în relații moarte, să nu mai accept lângă mine oameni care îmi fac rău doar de teamă să nu rămân singură. Pentru că asta nu există, singură nu sunt niciodată atâta timp cât mă am pe mine, cu bune, cu mai puțin bune. Chiar și acum, într-o relație frumoasă, cu prieteni minunați, cu o familie superbă, am zile pe care mi le rezerv mie însămi. Pentru că îmi sunt datoare să am grijă de mine, să mă iubesc, să fiu echilibrată, pentru a putea oferi celorlalți iubire, respect, înțelegere, zâmbet.

Draga mea O., te aștept să-mi arăți lista bifată și să-mi povestești ce miștoacă e cea pe care o vei redescopri în tine, ce relaxant e să stai doar tu cu tine însăți.