Amintiri din copilarie

S-a intamplat iar. E clar. Ori imbatranesc si am melancolii, ori sunt atat de tanara incat memoria e inca foarte proaspata. Mi-am adus iar aminte de copilaria mea, de mai multe ori, din mai multe motive. Primul e induioshator. Venind spre casa am vazut o fetitza cu un dinte lipsa in fatza, ranjita si imbujorata, cu coronitza pe cap. Era premianta! Desi vederea ei m-a bucurat enorm, mi-am dat seama cu tristete ca, pe de-o parte, desi locuiesc langa o scoala, nu am mai vazut de ani de zile copii cu coronitzele pe cap (probabil nu e nici cul, nici trendy). Pe de alta parte, ma uitam in jur la zecile de oameni care treceau autizati si amortiti pe langa fetita si nu schitzau nici macar o idee de zambet, desi fetitza le cauta privirea, mandra de realizarea ei. Mi-aduc aminte ca acum o suta de ani cand am facut eu scoala generala si am adus acasa in fiecare an cate o coronitza, serbarea de premiere la sfarsit de an era ceva foarte important. Nu doar ca stateam cu mama sa croshetam coronitza cu cele mai proaspete flori luate de tata din piata la prima ora, dar si ceilalti copii se uitau la premianti cu admiratie si un fel de respect. Nu a facut nimeni vreodata mishto de mine ca luam premii si nici nu m-au exclus din vreo gashca de joaca, de bataie, de maidaneala. In plus, pe drumul spre casa, cu cartile si diploma in mana si coronitza pe cap, imi zambeau si ma felicitau toti necunoscutii intalniti. Ce m-a intristat cel mai tare la fetitza stirba de un dinte a fost ca era singura! Imi venea sa o iau acasa, sa-i arat cartile pe care le-am primit cand am luat premii, si diplomele decolorate pe care inca le pastrez cu mandrie, si sa-i spun ca e mare lucru sa iei premiul I chiar si in sistemul de invatamant de kkt actual. dar am reusit doar sa-i zambesc si sa-i spun de pe buze: BRAVO!
Al doilea flesh-back l-am avut in metrou, cand am simtit miros de pufuleti. Si nu din aia branduiti, condimentati si ambalati colorat, ci aia, the real shit! Galbeni, care se fac cocolosh pe limba, care iti lasa gust acru in gura dupa ce-i termini si nu reusesti sa-i dezlipesti de pe masele. Din aia de care nu am mai mancat din '91, cand am fost intr-o tabara de 2 saptamani la Navodari si pentru ca dupa masa servita la cantina abia atunci ne apuca starea de leshin de foame, bagam in dementza pufuleti si pepeni, singurele "alimente" de gasit in zona. Noroc ca de pepeni mi-a revenit pofta in cativa ani.
Si tot in aceeasi zona a fost, de curand, si uimirea mea la vederea tantilor din Herastrau care fac inca vata de zahar in aceleasi ligheane vechi de tabla, cu acelasi sistem rudimentar de producere. Doamne, ce imi mai placea sa o adun intre degete pana o faceam o bila si rontzaiam dupa aia din ea! Si ma lipiceam pe maini si ma murdaream si bagam dupa aia linistita degetele in gura. Degeaba imi spunea mama povesti de groaza cu rugina, cocleala verde, otrava etc, pana nu-mi faceam damblaua nu ma lasam. La fel cum nu ma impresionau nici amenintarile cu "tzigancile fac pipi in apa in care fierb porumbii!", la mare.
Azi dimineatza, in timp ce imi frecam un ness, mi-am adus aminte si de o intamplare putin inspaimantatoare. Primea mama ness Amigo pe vremea lu impushcatu' si imi placea sa imi fac crema dintr-o lingurita de ness si doua de zahar, pe care o lingeam dupa aia foarte incantata. Si intr-o zi, singura acasa, am facut vreo 4-5 randuri de crema din asta pana mi s-a facut rau, mi s-a intunecat privirea, am ametit ingrozitor si imi simteam inima pocnind in mine. M-am asezat pe covor, cu ochii belitii de groaza si tensiune, si mi-am zis cu voce tare: "daca mor, ma omoara mamica in bataie!"