Bla bla bla de luni de canicula

Ca de inceput de saptamana grea, m-am gandit la un subiect mai serios si sobru, cu tonuri de nebunie si alunecari in disperare. Inspiratie mi-au fost doua prietene (sper sa nu ma injure prea tare, nu dau cu parul, m-am regasit si eu in anumite manifestari de-ale lor) si mi-am dat si seama ca desi sunt intr-o perioada plina de floricele, parfum si relaxare, nu trebuie sa uit niciodata ca in general viata e cu suishuri si coborashuri si ar trebui sa fiu tot timpul pregatita pentru ambele (fara a da in paranoia drobului de sare, normal). Toti ne dorim (cine neaga, e ipocrit) sa fim cu persoana potrivita, care sa ne iubeasca, sa ne faca sa radem, sa avem zeci de orgasme/zi, sa fie EL/EA. Si ni se intampla, si credem, si ne laudam, si ne pisicim, si suntem in al 9-lea cer! Pana se termina. In mod ideal, amandoi realizeaza ca s-a trait tot ce era de trait, ca e timpul sa-si vada fiecare de drum, raman amici si sunt bucurosi pentru fericirea celuilalt (aia ulterioara). Tinand cont ca am prea multe degete la o mana pt a numara acest gen de despartire, ma voi referi la degetele de la mainile tuturor vecinilor mei din bloc (cu 10 etaje), respectiv la celelalte genuri de despartiri. Cu amenintari de sinucidere nervoasa, cu spart de lucruri prin casa, cu plansete, nervi, istericale, cuvinte urate, reproshuri, urmariri si agresiuni. Sa ridice mana sus cine a reusit sa-si recapete bucatica de presupusa fericire alaturi de X, dupa o asemenea manifestare. Sau cine a zis: da, ok, prin faptul ca mi-ai omorat pisica si mi-ai zgariat mashina, mi-am dat seama ca ma iubesti si te iubesc si eu si ne va fi minunat impreuna! Uimitor e ca am auzit de cazuri in care, dupa o criza de proportii hiroshimiene (hihihi, you know what I mean), pornita de la faptul ca el sau ea au spus GATA!, oamenii aia au ajuns sa se casatoreasca! Ca nu stiu nici un caz in care sa fi si ramas impreuna, e alta poveste. Dar totusi, ce resorturi ii fac pe oamenii care ajung sa-si sparga capul, care stiu ca nu mai merge, ca deja nu doar ca nu mai sunt fericiti, ci chiar ca sunt nefericiti impreuna, ca le e rau din cauza celuilalt, ce-i face "sa-si mai dea o shansa"? Sansa sa ce? Asta in conditiile in care stim cu totii ca memoria nu se sterge, ca daca ti-a dat o palma, la un moment dat va veni si a doua, ca daca te-a inselat o data (si ai aflat!), e foarte posibil sa te insele si a doua oara. Cum treci peste astea? Dai cu fond de ten si dispare? O speli si e ca noua? Te pupa si trece si sunteti iar fericiti?
Si mai halucinant mi se pare cazul celor care nu doar ca iarta, trec peste, etc., ci tot nu inteleg ca e cazul sa isi vada de drum, desi celalalt le spune direct: nu mai merge! Nu, nu, nu! Celalalt nu stie, eu stiu mai bine ca nu e asa! TREBUIE sa mearga! Vorbele care ma infurie cel mai tare sunt "nu stiu sa traiesc fara el/ea", "o sa mor fara el/ea" si bomboana de pe coliva "mi-e frica sa raman singur(a)" si "nu o sa mai iubesc niciodata"!. Suferi, doare, plangi, te chinui, te agiti, dar nu se moare fara X sau Y!!! La fel cum cel mai bine din lumea asta ar trebui sa traim cu noi insine, inainte de orice!
Cat de fragila e linia de demarcatie intre "fac orice pentru ca simt ca merita, ca il/o iubesc" si "nesiguranta si neincrederea in mine ma fac sa alerg dupa cai verzi pe pereti si sa imi inchipui ca din dragoste fac asta"? In varianta "fac orice", acest orice are o limita. Care poate fi demnitatea personala, sanatatea, morala, etc. Dar e o limita care cel putin pe mine ma face sa respect persoana care a simtit mult, a luptat, dar a iesit din lupta nu neaparat invingator, dar macar cu capul sus. Varianta doi ma deprima. Nu sunt eu in masura sa ridic nasul pe sus sa spun ca "dispretuiesc pe cei care fac asta" sau "n-as face asta niciodata". Am facut si eu destule care i-au facut pe altii sa ridice din sprancene de dezamagire. Si eu mi-am dat cu pumnii in cap dupa. Si am invatat sa filtrez in timp si sa-mi ramana alea bunele, sa nu doresc nimanui raul, pentru ca se intoarce, sa-mi limitez frustrarile la remarci ironice cat mai inteligente cu putinta si sa ma canalizez pe propria stare de bine (cu mine insami, cu o inghetata de ciocolata, cu o muzica mishto, cu prieteni care ma amuza si ma bine-dispun). Am invatat sa dau frumos la o parte pe cei care imi fac rau. Sa nu mai fiu masochista ca in copilarie cand, desi ma durea si ustura, puneam in continuu mana pe buba supuranda. Dupa cum am mai spus in alta ocazie, sa vrei sa iubesti e sa iti asumi ca s-ar putea sa nu fii iubit inapoi. Si daca e sa se intample asa, nu e cazul sa te blochezi. Nici in persoana, nici in suferinta. Si daca urmatorul "autobuz" nu vine a doua zi, nici luna viitoare, sa te relaxezi si sa te bucuri de alte lucruri din jurul tau, ca cineva tot va veni la un moment dat. Si ce-i din trecut, sa ramana in trecut, ca poate o ciorba facuta ieri mai merge incalzita si azi, dar ceva frumos la un moment dat, stricat la alt moment, nu va mai fi niciodata ce a fost initial. Macar pentru ca se vad liniile subtiri de unde s-au imbinat cioburile, cand ai lipit cu super glue. Si e inestetic :)