Atemporala degradare

Am tot citit şi auzit în ultima vreme (chiar şi eu am căzut în acest păcat) despre degradarea societăţii, a politicii, a presei, a opiniei. Degradarea faţă de când? Se dă vina pe comunism, pe conjuncturi, dar cine ştie cum erau societatea, politica, presa acum 100 de ani? Nu ar fi cazul să stăm puţin să ne gândim că poate genetic, ca naţie, nu am fost niciodată atât de sus ca să avem de unde ne degrada? Că marii umanişti, scriitori, politicieni, gazetari pe care i-a avut ţara asta nu reprezintă de fapt naţia, ci sunt excepţia care întăreşte regula? De ce avem supărări de degradare, când poate doar de atât suntem capabili? Înainte de a mă aproba (cu argumente, vă rog) sau de a-mi arunca roşii stricate în figură (cu şi mai multe argumente, vă rog), aveţi curiozitatea şi răbdarea de a parcurge cu atenţie textele de mai jos. Aparţin celui mai vizionar sau poate celui mai realist analist al neamului ăsta.

"Statul tânăr, înfiinţat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecât de un razim pe ce să-şi pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decât norocul, poate necredincios, al câtorva momente. Neavând, aşadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gândeşte el mereu la dânsele; neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea.

Unde însă sârguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie — ceva mai mult decât un stat politic — o societate aşezată de pe vremuri. O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele „societate aşezată". Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie – astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n-ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi.

Faptul că la noi statul este aproape totul si societatea aproape nimica are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplătoare a artelor şi literelor. De ce, chiar din lumea de strânsură de aşa diverse provenienţe, care mişună dasupra poporului, nu s-ar găsi arareori şi individualităţi de o provenienţă mai aleasă şi mai nobilă, care să se însufle de la acele nevoi, simţiri şi gândiri ale poporului, şi, pătrunzându-se de geniul acestuia, să-i ilustreze frumoasa limbă? De ce se-ntâmplă aşa de rar în literatură, căci de artele celelalte nici vorbă nu poate fi, o producţie de seamă?

Un cap'd'operă, un monument, presupunând că ele ar răsări aşa ca prin minune din pământ, n-ar avea puterea să mişte câtuşi de puţin spiritul public, absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când încă nu se ştie dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu în minister? Câte inteligenţe frumoase şi cu adevărată vocaţie artistică n-au fost înjugate la carul politicii, pentru care n-aveau vocaţie deloc? Poate că nici una din acestea, multe, puţine câte le avem, n-a scăpat de acest jug, singurul care garantează sigur vreun succes.

Astfel, cine rămâne la noi să cultive exclusiv litere sau artă?
Ori tineri, cari nu au nici vârsta a fi utilizaţi în viaţa publică, şi au încă vreme să facă încercări puerile, aşteptând înrolarea lor în aparatul politic; ori un cap lipsit cu desăvârşire de sensul practic şi utilitar; ori — mediocrităţi, quasi inteligenţe, pseudotalente, ciurucuri sociale, cari sunt fericite a aduna de la banchetul strălucit al vieţii publice firimituri şi resturi de sosuri, în formă de mititele diurne ori sinecure, premioare, gratificaţii şi altele.
Dacă am avea o societate, cum avem şi un stat — o societate care să simtă nevoie de literatură şi de artă — aş vrea să văz: statul ar mai putea sa smulgă pentru aparatul său politic toate inteligenţele şi talentele?
********
De aici rezultă plângerea nedreaptă pe care noi, românii, o facem aproape în toate zilele cu atâta uşurătate. Când vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n-avem decât un strigăt: Nu merge! pentru că şi în această instituţie se face politică. Dacă nu s-ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica?
********
Boierii noştrii odinioară, afară de rare excepţiuni, nu se prea dedeau la învăţătură de carte. Pentru aceea, aveau în genere nevoie de grămătici, copii, mai mult sau mai puţin deştepţi, ieşiţi din rândurile mojicimii şi procopsiţi cu carte şi condei la umbra mănăstirilor greceşti.Slujba grămăticilor era să ţie socotelile curţii boiereşti, să scrie zapisele, corespondenţa şi jelbile boierului către divan şi la domnie. Un bun grămătic era mâna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politiceşti.Afară de grămătic, însă, orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaş intelectual, tot atât de neapărat unei curţi boiereşti cu întinse relaţii sociale. Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri şi chiar pe stăpânu-său şi să spună pe greceşte cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franţuzeşte la Hugo. Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine ştie ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curţii să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării şi să-i înjure năstruşnic. Boierul şedea cu ciubucul în pridvor şi striga: “Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!”

S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur şi de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie şi de cerneală violentă. S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu şi cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culţi şi independenţi, proletari intelectuali, cu carte şi condei si mai ales cu principii. Aceştia nu mai scriu jelbi la divan şi la domnie; dumnealor fac articole politice în privinţa prerogativelor coroanii şi asupra tacticei de opoziţie. Se-nţelege că, precum jalba scrisă de grămătic o iscălea odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credinţă, lumea schimbându-şi numai forma, tot aşa şi astăzi: profesiunile de credintă le scrie “cu îndelungă fidelitate” proletarul intelectual, iar boierul le subscrie “cu robustă convingere”. Şi pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deşi nu mai au boierii noştri pe vechii şi inculţii măscărici, care să polemizeze din poarta curţii, avem, slavă Domnului, o presă a elitei sociale destul de spirituală şi de convenabilă: “Combateţi-i, băieţi! combateţi-i «sarcastic» de tot!”
********
Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se sbătea ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n'are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroiu şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e'n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.
Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? - "le cumpăr pe toate - am cu ce!"
Fraternitate? - gheşeft şi chiverniseală!
Egalitate? - impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul!
Libertate? - bani, insultă şi reteveiu!"

Sunt convinsă că ştiţi că fragmentele îi aparţin lui Caragiale, scrise pe la sfârşit de 1800, început de 1900. Dar nu aţi avut impresia că au fost scrise cu gândurile, ideile şi observaţiile unuia care trăieşte ACUM?