Vulpea călătoare de Dunăre

După cum vă spuneam, Vulpea a fost în team building, la Tulcea. Deşi detestam ideea, s-a dovedit că atunci când te pregăteşti pentru ce-i mai rău, să iasă lucrurile chiar bine. Colegii cu care am mers au fost nişte haioşi şi simpatici, cu chef de hlizeli, dansuri şi chiar şpriţuri. Am găsit un moment numai bun pentru a-mi dezvălui pentru prima dată spatele desenat şi, cu o unică excepţie "dar tatăl tău ce a spus despre asta?", toţi mi-au zâmbit, mi-au spus că e superb şi mi se potriveşte. În concluzie, în sfârşit pot să mă duc şi eu în maieu din când în când, de caniculă, la birou.

Drumul cu autocarul a fost odios, şi la ducere, dar mai ales la întoarcere. Şoferul iadului insista să ne aducă stomacul în gât la fiecare curbă, frânele au fost dacă nu bruşte, sigur brutale, iar aerul condiţionat extrem de rece nu a putut fi oprit nici când se ajunsese la 14 grade pentru că "nu pot, domle, să-l închid când aveţi voi chef, că poate mi se strică mie ceva pe aici".

M-a lovit imaginea satelor dobrogene. Din când în când câmpuri de floarea soarelui, pe care, din păcate, am putut să le prind doar în mişcare. Altfel, sărăcie, arid, praf şi pulbere ...

Am avut o confirmare a unuia dintre motivele pentru care eu sunt convinsă că nu merge turismul românesc, oricâte decoltee şi-ar arăta Nuţi străinilor: hotelul de 4 stele la care am stat, deşi la tarif de 4 stele, avea aspect şi servicii de cel mult 2 cu indulgenţă. "Decoraţiuni" kitchoase (replica domnişoare Pogany asezonată cu un ficus şi plasată strategic lângă lift e doar o mostră), camere cam meschine, prosoape curate, dar vizibil "obosite", cameriste lipsă, restaurant modest, mâncare cu greu digerabilă. N-aş fi crezut vreodată că cel mai neinspirat gătit peşte îl voi consuma tocmai în Deltă ...

Oraşul Tulcea, la rândul său, cu riscul de a fi înjurată de tulceni, mi s-a părut un oraş cam trist. Prăfuit, cu cele mai denivelate şi ciuruite străzi şi trotuare, cu câteva magazine cu haine cu miros de chinezării sau în cel mai bun caz cu aspect "elegant" de Casa de mode Venus, anii '80. În Tulcea există, teoretic, şi un mall. Magazinele şi produsele sunt superbe şi lipsesc cu desăvârşire! Păcat că nu eram cu maşina, că aş fi fost foarte mândră să găsesc nenumărate locuri de parcare libere. Chiar pe toate! Cu excepţia falezei, unde erau mai multe terase animate (din majoritatea auzindu-se, din păcate, manele şi un fel de muzică lăutărească foarte proastă), restul oraşului părea uitat de vremuri, parcă era oraşul unde nu se întâmplă nimic.

Dar destul cu cârcoteala. Motivul pentru care nu doar că nu regret, ci chiar mă bucur că am ajuns acolo este plimbarea pe braţele Dunării. 6 ore în care sufletul meu a fost fericit, am simţit că prin miracolele naturii, Dumnezeu mă pupă pe frunte. Atâta grandoare, mister, putere şi vigoare în rădăcinile copacilor din apă, verde gras, o vegetaţie uluitoare şi eternă, copaci îmbrăcaţi în viţă sălbatică ce păreau vii, gata gata să ne ia în braţe, apă multă şi învolburată, păsări ce stăteau într-un echilibru mistic, doar de ele ştiut, pe crenguţe subţiri ca firele de păr. Mi-am umplut inima de viaţă, de minune, de plinătate.
Dar m-am şi întristat peste măsură. Mi-a sângerat aceeaşi inimă la gândul că poate nu copiii, dar nepoţii noştri nu o să mai apuce să vadă superbitatea asta. Că dacă nu va fi sufocată de pet-uri de plastic şi cutii de cola ce pluteau acum pe Dunăre, va fi complet privatizată şi închisă de coioşii ordinari din partide, care au cumpărat Delta încă de pe vremea lui năstase. Prin mai multe zone din Tulcea, inclusiv pe vaporaşul cu care am mers, erau panouri cu "vile moderne în deltă", cartiere rezidenţiale cu terenuri de tenis, piscină, inclusiv helioport... Asta în timp ce pescarilor din tată în fiu din Deltă a început să li se interzică pescuitul, iar în 6 ore de plimbat în sus şi-n jos nu am avut şansa să pozez măcar un pelican, că "nu mai sunt, domnişoară, ca altădată, acum rar mai pot fi văzuţi".

A treia zi în Tulcea, din păcate chiar înainte de plecare, deci foarte pe fugă, am vizitat şi o parte din centrul de Ecoturism Delta Dunării, acvariul. Unde am văzut peşti coloraţi (l-am văzut pe Nemo şi pe toţi prietenii lui!!!), apă curată, un rechinaş cu care m-am putut poza pentru că te puteai băga într-un mic spaţiu de ziceai că eşti printre peşti, dar ţinând cont că toată povestea a costat 4 mil jumate de euro şi a durat 13 ani să fie amenajat, iar noi am reuşit să-l vedem şi să fotografiem cam tot în 20 de minute, am fost, hai să fiu indulgentă, dezamăgită. Recunosc, nu am vizitat şi restul complexului, unde am înţeles că s-a încercat cu destul succes redarea vieţii în Deltă, dar totuşi, 13 ani pentru un muzeu cu 2 etaje şi o cafenea, mi se pare aberant chiar şi pentru România.

Cu bune cu rele, cu imagini uluitoare şi dezamăgiri dureroase, una peste alta călătoria a meritat, chit că am fost cât pe ce să ratez ziua de naştere a tatălui de Vulpe, pe care abia seara târziu am putut să-l beau. La mulţi ani încă o dată, dragule! Sunt convinsă că dacă erai cu mine, sigur găseam noi unde să mâncăm un peşte bun în Deltă.

Photo gallery Deltă.