Despre adn şi rădăcini, istorie şi prezent

Dacă s-a întrebat cineva de la ce mi-a venit să postez anteriorul text, vă spun acum: mă mănâncă în fund să-mi pun tot felul de întrebări. Mai mult sau mai puţin adânci şi complicate. De data asta a fost una dubioasă rău: Lio, tu a cui eşti? De unde te tragi tu, unde şi cum îşi sunt rădăcinile?

Poate ar fi fost mai bine să mă rezum la planul individual, de familie. Aici lucrurile sunt destul de simple şi de frumoase. Şi pot merge cu ele înapoi până acu vreo 200 de ani, ceea ce nu-i de ici de colo. Ai tatălui au trăit şi muncit pământul, oameni gospodari, din zona Făgăraşului. Unii au fost ciobani, alţii au fot pielari, unii au avut ciurde de bivoli, alţii cai. Toţi au tras la pământ, şi-au făcut case frumoase, gospodării alese. Le-a plăcut şi petrecerea, şpriţul, veselia, dar nu a rămas cuiva renumele de beţiv prin şanţuri (credeţi-mă, la sat poreclele spun foarte multe despre înaintaşi). Când au venit comuniştii peste ei, au avut de unde lua. Dar nu au sărăcit de tot. Sau nu au vrut. Şi când eram eu copil, prin anii 80, aveam multe camere prin case renovate frumos (dar care fuseseră construite de bătrâni, unele chiar cu 100 şi ceva de ani în urmă) pe unde puteam dormi, saltele bune şi sănătoase, lapte de bivoliţă gras şi pită aburindă din cuptor. Am dat de mâncare la găini şi la porci, am aşteptat să vină ciurda acasă.

Mama se trage din zona Sighişoarei. Tot zonă bogată, cu oameni care nu s-au lăsat cu una cu două. La un moment dat, ungurii le-au maghiarizat numele, dar imediat cum au putut, au revenit la cel românesc. Numele mici m-au fascinat tot timpul: Olimpia, Letiţia, Veturia. Nume latineşti, ce nu puteau fi ungurite, mi-a explicat mama. Mod de supravieţuire cu demnitate, zic eu. Din partea asta de neam au fost mulţi de-ai bisericii (ortodoxe): dascăli, cantori. Şi lor le-au luat comuniştii cam tot, dar nu au cedat. Am apucat şi eu să mănânc mere din livada de pe deal, să dorm pe căpiţe, să beau lapte de capră.

Când bunicii (de ambele părţi) au venit la Bucureşti, nu s-au făcut de ruşine. Şi-au ridicat case frumoase, au muncit, au crescut copii cuminţi şi demni. Părinţii mei au fost primii din fiecare neam care au făcut mai mult de 8 clase (ca şi fraţii şi surorile lor). Au învăţat, au muncit (şi încă o mai fac), au construit case, au crescut 2 copii. Ne-au învăţat să stăm cu spatele drept, să ne uităm în ochii celuilalt când vorbim, să ne susţinem opiniile cu argumente, să citim, să căutăm, să ne asumăm alegerile. Eu, cel puţin, mi-am învăţat lecţiile dând cu capul înainte. Părinţii nu mi-au impus niciodată nimic. Dar m-au susţinut, indiferent de alegerea iniţială, pentru că au crezut în capacitatea mea de discernământ.

Într-o primă concluzie, că nu dezvolt mai tare subiectul lecţiilor mele, ca să nu sune a laudă, ca individ, ca parte dintr-o familie, am nişte rădăcini de care sunt mândră. Le simt puternice, sănătoase, ADN de calitate.

Dar acum mă întorc la prima mea întrebare: ce rădăcini am eu în neamul ăsta, numit generic românesc? Mi-aţi scris nişte lucruri senzaţionale. Istorie, conducători, oameni simpli, dar de excepţie. Mi-aţi dat contra-exemple la străni. Dar şi contra-exemple de la noi. Mi-aţi vorbit de miracol, vitejie, eroism, dar mai ales despe durere. Eminescu, Brătienii, Pamfil Şeicaru, Rădulescu Motru, Puric, Noica. Ştefan cel Mare apărătorul creştinismului. Românii eliberatorii Vienei şi nu numai, rupţi în fund şi morţi de foame. Comunism, închisori, morţi. Durere.

Voi lăsa orice delicateţe, sentimentalism, suflet, simţire deoparte. Voi fi rece şi obiectivă. Dură şi fără suflet. Voi scrie foarte serios, deşi pe alocuri poate va părea la mişto. Vă garantez că nu e.

Mi-aţi vorbit de momente înălţătoare din istorie. Din trecut. Iar eu mă simt acum ca un copil blond, cu ochi albaştri, care ştie, ca idee, că a avut totuşi un stră-stră-bunic negru, dar nu a moştenit nimic din gena aia, cel puţin nu vizibil. Vede toată ziua la tv cum negri sunt infractori, dar îşi aude părinţii spunându-i să fie mândru şi demn, că strămoşii lui negri au murit luptând împotriva sclaviei. La rece, obiectiv, ce relevanţă mai are acest fapt pentru mine?

Ce e măreţ pentru sângele meu că soldaţii români au murit ca să elibereze Viena şi Budapesta? Aceeaşi armată română omora în 1907 mii, zeci de mii de ţărani. Tot români.
Noi am ţinut piept invaziei musulmane. Cât şi cum ne-au mulţumit atunci? Şi ce mai contează asta pentru actualul Vest? Ca să nu mai vorbesc de cât de mult a contat în '45 la Yalta.

La Vatican scrie de Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii. Acelaşi Vatican impunea la sfârşit de 1700 struţo-cămila greco-catolică. Pentru că Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată.

Tot sub ruşi, comunişti infecţi, au fost şi jumătate din nemţi, şi ungurii, şi sârbii şi croaţii, şi polonezii. Nu aşa dur ca la noi, ziceţi voi. Poate aşa zic şi ei.

Nu putem evolua, se spune, dacă nu ne cunoaştem istoria. Şi dacă nu ne-o asumăm. "O insulă de latinitate într-o mare slavă". "România a avut ghinionul poziţiei geografice". Cu riscul de a fi acuzată că "hulesc", că nu sunt patrioată şi îmi bat joc, dar eu pot înţelege foarte uşor că, la nivel grobian, naţia română e un fel de fată bună, harnică, cuminte, dar care n-a avut noroc decât de bărbaţi beţivi, bătăuşi şi curvari! Femeie frumoasă, care scrie poezii superbe, face mâncare gustoasă şi curat ca-n farmacie, dar care stă s-o bată şi s-o înşele bărbatul.

Dragii mei, cred cu toată tăria că nu suntem, ca neam, cei mai proşti din curtea şcolii. Dar sigur nu suntem un exemplu demn de urmat. Poporul a fost capabil de miracole pentru că miracol înseamnă ieşire din comun, din banal. Şi miracolele se întâmplă rar. Nu am fost cuceritori pentru că suntem supravieţuitori. Nu am construit pentru că ne lipseşte viziunea grandiosului. Noi ne-am rezumat întotdeauna la modestia bordeiului. Şi nu-mi spuneţi că n-am ridicat clădiri până la cer pentru că ne era frică de cei care vroiau să ne cucerească că aveau să le dărâme, că ăia de au construit au fost şi ei cotropiţi şi invadaţi. La noi s-a creat ceva întotdeauna din durere. Doină, poezie, răscoală. Suntem un popor cu vocaţie de suferind. Eterne generaţii de sacrificiu. De victimă. A poziţiei geografice, a vremurilor, a conjuncturilor. Am luptat războaiele altora şi dacă nu ne-am aliat mereu cu personajul greşit, cu siguranţă ne-am luat-o, în loc de mulţumire, pe principiul facere de bine, futere de mamă. Modestia noastră nu ştiu de câte ori a însemnat smerenie, dar de cele mai multe ori a însemnat prostie. Mândria noastră de cele mai multe ori a însemnat trufie şi nu demnitate.

Nu sunt mândră că sunt româncă atunci când câştigă sportivii medalii, aşa cum nu mi-e ruşine că sunt româncă atunci când românii fură în Italia. Sunt bucuroasă că munca unor oameni e răsplătită, aşa cum sper că infracţiunea va fi aspru pedepsită. Nu am dreptul să mă simt părtaşă la succesul unora, la fel cum nu pot lua asupra mea vina altora.

Istoria unui neam e subiectivă, de interpretat şi uşor de manipulat. Am în adn-ul meu victoriile lui Ştefan şi ale lui Ţepeş, talentul lui Eminescu şi al lui Caragiale, mormintele soldaţilor anonimi, dar nu am dreptul să mă laud EU cu ele. Tot aşa am şi trădările boierilor, uciderea ţăranilor, ororile din închisorile comuniste, dar nu mă simt EU vinovată pentru ele. Rădăcinile mele sunt nenumărate. Unele mai plăpânde, altele aproape uscate, unele puternice şi verzi, altele mirositor de putrede. Din adn-ul meu, înainte de a se stabili că sunt caucaziană, femeie sau româncă, aleg să fiu categorisită ca OM.

Observ pe tot mai multe bloguri, în tot mai multe discuţii, ideea de manifest pentru schimbare, pentru schimbarea clasei politice, a societăţii, a taxelor şi impozitelor. Cu ce? Ca să fiu delicată, mă sictireşte profund noul trend de bla bla-uri despre schimbarea întregului, când la nivel micro, de individ, nu-şi prea pune nimeni problema.

Nu cred în degradarea actuală. La fel cum nu cred că acum ţara şi neamul sunt într-o gaură mai neagră decât în alte momente din istorie. Timpul neamului românesc, ca al oricărui alt neam, este o curbă sinuoasă. Trecem şi noi, ca oricare alţii, prin mutaţii, transformări, evoluţii şi involuţii. De la începuturile lumii. De ce ar fi ACUM altfel?