"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

miercuri, 29 iulie 2009

Despre adn şi rădăcini, istorie şi prezent

Dacă s-a întrebat cineva de la ce mi-a venit să postez anteriorul text, vă spun acum: mă mănâncă în fund să-mi pun tot felul de întrebări. Mai mult sau mai puţin adânci şi complicate. De data asta a fost una dubioasă rău: Lio, tu a cui eşti? De unde te tragi tu, unde şi cum îşi sunt rădăcinile?

Poate ar fi fost mai bine să mă rezum la planul individual, de familie. Aici lucrurile sunt destul de simple şi de frumoase. Şi pot merge cu ele înapoi până acu vreo 200 de ani, ceea ce nu-i de ici de colo. Ai tatălui au trăit şi muncit pământul, oameni gospodari, din zona Făgăraşului. Unii au fost ciobani, alţii au fot pielari, unii au avut ciurde de bivoli, alţii cai. Toţi au tras la pământ, şi-au făcut case frumoase, gospodării alese. Le-a plăcut şi petrecerea, şpriţul, veselia, dar nu a rămas cuiva renumele de beţiv prin şanţuri (credeţi-mă, la sat poreclele spun foarte multe despre înaintaşi). Când au venit comuniştii peste ei, au avut de unde lua. Dar nu au sărăcit de tot. Sau nu au vrut. Şi când eram eu copil, prin anii 80, aveam multe camere prin case renovate frumos (dar care fuseseră construite de bătrâni, unele chiar cu 100 şi ceva de ani în urmă) pe unde puteam dormi, saltele bune şi sănătoase, lapte de bivoliţă gras şi pită aburindă din cuptor. Am dat de mâncare la găini şi la porci, am aşteptat să vină ciurda acasă.

Mama se trage din zona Sighişoarei. Tot zonă bogată, cu oameni care nu s-au lăsat cu una cu două. La un moment dat, ungurii le-au maghiarizat numele, dar imediat cum au putut, au revenit la cel românesc. Numele mici m-au fascinat tot timpul: Olimpia, Letiţia, Veturia. Nume latineşti, ce nu puteau fi ungurite, mi-a explicat mama. Mod de supravieţuire cu demnitate, zic eu. Din partea asta de neam au fost mulţi de-ai bisericii (ortodoxe): dascăli, cantori. Şi lor le-au luat comuniştii cam tot, dar nu au cedat. Am apucat şi eu să mănânc mere din livada de pe deal, să dorm pe căpiţe, să beau lapte de capră.

Când bunicii (de ambele părţi) au venit la Bucureşti, nu s-au făcut de ruşine. Şi-au ridicat case frumoase, au muncit, au crescut copii cuminţi şi demni. Părinţii mei au fost primii din fiecare neam care au făcut mai mult de 8 clase (ca şi fraţii şi surorile lor). Au învăţat, au muncit (şi încă o mai fac), au construit case, au crescut 2 copii. Ne-au învăţat să stăm cu spatele drept, să ne uităm în ochii celuilalt când vorbim, să ne susţinem opiniile cu argumente, să citim, să căutăm, să ne asumăm alegerile. Eu, cel puţin, mi-am învăţat lecţiile dând cu capul înainte. Părinţii nu mi-au impus niciodată nimic. Dar m-au susţinut, indiferent de alegerea iniţială, pentru că au crezut în capacitatea mea de discernământ.

Într-o primă concluzie, că nu dezvolt mai tare subiectul lecţiilor mele, ca să nu sune a laudă, ca individ, ca parte dintr-o familie, am nişte rădăcini de care sunt mândră. Le simt puternice, sănătoase, ADN de calitate.

Dar acum mă întorc la prima mea întrebare: ce rădăcini am eu în neamul ăsta, numit generic românesc? Mi-aţi scris nişte lucruri senzaţionale. Istorie, conducători, oameni simpli, dar de excepţie. Mi-aţi dat contra-exemple la străni. Dar şi contra-exemple de la noi. Mi-aţi vorbit de miracol, vitejie, eroism, dar mai ales despe durere. Eminescu, Brătienii, Pamfil Şeicaru, Rădulescu Motru, Puric, Noica. Ştefan cel Mare apărătorul creştinismului. Românii eliberatorii Vienei şi nu numai, rupţi în fund şi morţi de foame. Comunism, închisori, morţi. Durere.

Voi lăsa orice delicateţe, sentimentalism, suflet, simţire deoparte. Voi fi rece şi obiectivă. Dură şi fără suflet. Voi scrie foarte serios, deşi pe alocuri poate va părea la mişto. Vă garantez că nu e.

Mi-aţi vorbit de momente înălţătoare din istorie. Din trecut. Iar eu mă simt acum ca un copil blond, cu ochi albaştri, care ştie, ca idee, că a avut totuşi un stră-stră-bunic negru, dar nu a moştenit nimic din gena aia, cel puţin nu vizibil. Vede toată ziua la tv cum negri sunt infractori, dar îşi aude părinţii spunându-i să fie mândru şi demn, că strămoşii lui negri au murit luptând împotriva sclaviei. La rece, obiectiv, ce relevanţă mai are acest fapt pentru mine?

Ce e măreţ pentru sângele meu că soldaţii români au murit ca să elibereze Viena şi Budapesta? Aceeaşi armată română omora în 1907 mii, zeci de mii de ţărani. Tot români.
Noi am ţinut piept invaziei musulmane. Cât şi cum ne-au mulţumit atunci? Şi ce mai contează asta pentru actualul Vest? Ca să nu mai vorbesc de cât de mult a contat în '45 la Yalta.

La Vatican scrie de Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii. Acelaşi Vatican impunea la sfârşit de 1700 struţo-cămila greco-catolică. Pentru că Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată.

Tot sub ruşi, comunişti infecţi, au fost şi jumătate din nemţi, şi ungurii, şi sârbii şi croaţii, şi polonezii. Nu aşa dur ca la noi, ziceţi voi. Poate aşa zic şi ei.

Nu putem evolua, se spune, dacă nu ne cunoaştem istoria. Şi dacă nu ne-o asumăm. "O insulă de latinitate într-o mare slavă". "România a avut ghinionul poziţiei geografice". Cu riscul de a fi acuzată că "hulesc", că nu sunt patrioată şi îmi bat joc, dar eu pot înţelege foarte uşor că, la nivel grobian, naţia română e un fel de fată bună, harnică, cuminte, dar care n-a avut noroc decât de bărbaţi beţivi, bătăuşi şi curvari! Femeie frumoasă, care scrie poezii superbe, face mâncare gustoasă şi curat ca-n farmacie, dar care stă s-o bată şi s-o înşele bărbatul.

Dragii mei, cred cu toată tăria că nu suntem, ca neam, cei mai proşti din curtea şcolii. Dar sigur nu suntem un exemplu demn de urmat. Poporul a fost capabil de miracole pentru că miracol înseamnă ieşire din comun, din banal. Şi miracolele se întâmplă rar. Nu am fost cuceritori pentru că suntem supravieţuitori. Nu am construit pentru că ne lipseşte viziunea grandiosului. Noi ne-am rezumat întotdeauna la modestia bordeiului. Şi nu-mi spuneţi că n-am ridicat clădiri până la cer pentru că ne era frică de cei care vroiau să ne cucerească că aveau să le dărâme, că ăia de au construit au fost şi ei cotropiţi şi invadaţi. La noi s-a creat ceva întotdeauna din durere. Doină, poezie, răscoală. Suntem un popor cu vocaţie de suferind. Eterne generaţii de sacrificiu. De victimă. A poziţiei geografice, a vremurilor, a conjuncturilor. Am luptat războaiele altora şi dacă nu ne-am aliat mereu cu personajul greşit, cu siguranţă ne-am luat-o, în loc de mulţumire, pe principiul facere de bine, futere de mamă. Modestia noastră nu ştiu de câte ori a însemnat smerenie, dar de cele mai multe ori a însemnat prostie. Mândria noastră de cele mai multe ori a însemnat trufie şi nu demnitate.

Nu sunt mândră că sunt româncă atunci când câştigă sportivii medalii, aşa cum nu mi-e ruşine că sunt româncă atunci când românii fură în Italia. Sunt bucuroasă că munca unor oameni e răsplătită, aşa cum sper că infracţiunea va fi aspru pedepsită. Nu am dreptul să mă simt părtaşă la succesul unora, la fel cum nu pot lua asupra mea vina altora.

Istoria unui neam e subiectivă, de interpretat şi uşor de manipulat. Am în adn-ul meu victoriile lui Ştefan şi ale lui Ţepeş, talentul lui Eminescu şi al lui Caragiale, mormintele soldaţilor anonimi, dar nu am dreptul să mă laud EU cu ele. Tot aşa am şi trădările boierilor, uciderea ţăranilor, ororile din închisorile comuniste, dar nu mă simt EU vinovată pentru ele. Rădăcinile mele sunt nenumărate. Unele mai plăpânde, altele aproape uscate, unele puternice şi verzi, altele mirositor de putrede. Din adn-ul meu, înainte de a se stabili că sunt caucaziană, femeie sau româncă, aleg să fiu categorisită ca OM.

Observ pe tot mai multe bloguri, în tot mai multe discuţii, ideea de manifest pentru schimbare, pentru schimbarea clasei politice, a societăţii, a taxelor şi impozitelor. Cu ce? Ca să fiu delicată, mă sictireşte profund noul trend de bla bla-uri despre schimbarea întregului, când la nivel micro, de individ, nu-şi prea pune nimeni problema.

Nu cred în degradarea actuală. La fel cum nu cred că acum ţara şi neamul sunt într-o gaură mai neagră decât în alte momente din istorie. Timpul neamului românesc, ca al oricărui alt neam, este o curbă sinuoasă. Trecem şi noi, ca oricare alţii, prin mutaţii, transformări, evoluţii şi involuţii. De la începuturile lumii. De ce ar fi ACUM altfel?

33 de comentarii:

  1. Tu ai dreptate, extremele nu sunt bune: nici mandria sforaitaore (de tip "io ma trag dintr-un popor viteaz, harnic si cinstit"), nici umilinta perpetua (genul "vai de capul nostru, ca suntem romani").
    Ma intristeaza doar tabloidizarea excesiva, si aici nu vorbesc doar de ce citesc in ziare sau ce vad pe micul ecran. Nu sta in picioare scuza: "asta vor oamenii, asta le dam"; oamenii ar trebui sa aiba la dispozitie o paleta mai larga, si atunci ar putea sa aleaga. Un prost gust mediatizat din rasputeri (sub pretext ca asta cere lumea) ar putea induce ideea ca pur si simplu astia suntem. Dar nuantele sunt mult mai numeroase.

    RăspundețiȘtergere
  2. Lia draga, ai scris al naibii de bine ce-ai scris.
    nu cred in generalizari, nici in vremurile de aur duse pe apa sambetei. nu cred ca suntem toti atinsi de geniu, dar nici cu gena hotiei in sange.
    sunt fan al individualismului si prefer sa judec pe fiecare om in parte. si asta cer si eu de la altii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pffff...am citit din scoarta-n-scoarta. Dupa atatea articole (exact cum ai spus tu) care dezbat situatia actuala (si aici ma numar si eu) cred ca ai reusit sa dai un raspun demn de luat in considerare si foarte bine argumentat.
    Intr-o oarecare masura sunt si eu in stadiul neutru, nici nu ma bucur da' nici nu plang.
    Evident nici nu spun "ce-o fi o fi" ca vreau totusi sa fiu stapana pe istoria ce-o las EU stramosilor.
    Una peste alta, bine zis, bine scris :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Uite, de asta te-am trimis la Iorga! Sa vezi ce parere avea dansul despre.
    Culpabilizarea asta generala, judecarea asta in turma nu este aiurea.
    La fel si exaltarea pe substrat patriotic.
    Sunt exercitii sociale care trebuie sa mentina individul la nivel de molecula in masa turmei.
    In momentul cand individul incepe sa gandeasca pe cont propriu, fara prejudecati si idei fabricate, se naste o primejdie intr-o anumita zona.
    Vezi Tutea, dragul de el.
    Referitor la bloguri: e bine ca sunt multe care haulesc pe tema asta. Important e sa fie cat mai mult citite.De cat mai multi oameni.
    Si cu cati mai multi se vor destepta, cu atat acea zona isi va pierde influenta.
    Sper insa sa fie in timpul vietii noastre.

    RăspundețiȘtergere
  5. uite'asa niste cozi de topor isi aneantizeaza fiinta inconstient, prin urmarea behaitoare a modei "mai catolic decat papa".

    RăspundețiȘtergere
  6. Hey! Vocatia asta de eterni suferinzi este, in opinia mea, imperecheata cu vocatia de bocitori cu seninatate. ADN-ul lui Stefan sau Tepes este impletit simbiotic cu genele autocompatimirii, autosuficientei, resemnarii si delasarii.
    Satisfactia lucrului inceput este cea mai mare la romani, iar orgasmul este dat de satisfactia lucrului terminat. Satisfactia lucrului facut BINE e atat de rara la noi...
    Ne aparam saracia si nevoile. Nu am fost niciodata cotropitori. Asta am fost educati sa credem. Exact ce spui: istoria e usor de interpretat si manipulat.
    Nimeni nu prea observa ca in ultimele sute de ani nu prea am avut o personalitate care sa fie marcanta, care sa se impuna de la sine pe plan international. Ne consideram mici si ne aparam bordeiul.
    "Si cata stralucire incape in bietul bordeias de paie"
    =acesta nu a fost un manifest pentru schimbare=

    RăspundețiȘtergere
  7. Castless, te rog din suflet să detaliezi!

    RăspundețiȘtergere
  8. To-morrow, dar cred că avem o largă paletă din care să alegem! Şi programe tv, şi cărţi, şi piese de teatru. E adevărat că unul din rolurile media ar trebui să fie să educe, dar chiar cred că există multe alte canale de informare şi culturalizare.

    Jane, Sabbra, suntem şi noi, individual, părţi infime dintr-o societate, din istorie, nu putem trăi în afara lor.

    Lupule, eu cred că marile momente şi invenţii (atât bune cât şi rele, pentru echilibru) au apărut tocmai când individul a gândit pe cont propriu, fără prejudecăţi şi idei prefabricate. Dar promit să (re)citesc TOATE cărţile pe care mi le-aţi sugerat. Şi promit să revin :)

    Bogdanic, de unde începe educaţia asta? În timp vorbind ...

    RăspundețiȘtergere
  9. M-a uns pe suflet cum ti-ai povestit istoria neamului din Tara Fagarasului si Sighisoara! Povestea acelor nume este intr-adevar asa cum ti-a povestit mama ta! Asa am auzit si eu, demult, de la Aurel Cioran (fratele lui Emil) la Sibiu. Uite, eu mi-s mandra acum ca sunt din acelasi neam cu tine, Lio!!

    RăspundețiȘtergere
  10. Eu acum traiesc Lia, de aceea vreau sa fie altfel! Alura de invingator se invata, dar ca sa o simti si sa fi trebuie sa o dovedesti.Un popor este reprezentant de clasa politica, de presedinte, de DEMNITARI- din pacate ai nostri in toata istoria au fost niste loaze. Capul jos, nu cumva sa parem semeti si sa strangem averi cat mai multe. ce conteaza ca o tara intreaga se zbatea si se zbate in saracie?!. Doar in ultima parte a secolului 19 inceputul secolului 20 am invatat ca nu putem prin propriile mijloace si am adus monarhia. Asa am putut atunci invinge clasa politica romaneasca care nu stia decat sa fure si sa faca avere pe spatele taranului.Din pacate s-a rezolvat repede prin venirea comunistilor. Ai zis bine ce ai zis, dar din pacate astazi trebuie schimbat ceva astfel incat EU sa traiesc frumos si bine, sa pot deveni altruista, sa citesc, sa muncesc, sa ridic case( nu sa ma gandesc cum naiba platesc facturiile luna asta desi muncesc pe rupte) si copii mei sa duca lucrul bun, invatatura si atitudinea de invingator mai departe. Dar noi nici macar la vot nu mergem, ci ne lasam cumparati, pusi cu botu pe labe, ca deh e bine si asa nu? ( cat timp avem manele, telenovele, vedete etc). aaaa si apropo de Ardeal- aici datorita austriecilor si unguriilor am invatat ca avem nevoie de o limba,de o religie, de scoala- poate ca pana la urma dominatia nu a stricat in Ardeal- caci era Vestica nu?! Ne-au arat in atatia ani ce inseamna sa fi invingator! Scuze ca sunt asa pornita, dar adevarul este ca trebuie sa luam atitudine ca trebuie ca fiecare sa se analizeze si sa schimbe putin cate putin-asa cum faci tu in campania de ajutorare, si sa terminam cu lamentariile si aratatul cu degetul spre unu si altu. ( bine e adevarat ca pentru astfel de lucruri e nevoie de educatie, curaj si bun simt :) )

    RăspundețiȘtergere
  11. Lia, exact asta spuneam si eu. Toti cei mentionati de tine sunt "accidente" sociologice, oameni care gandesc cel putin normal.
    Restul, turma cu prejudecati si idei inoculate.Fara a avea o vina, asa au fost educati si crescuti.
    Concluzie: E nevoie de mai multe locuri de unde aceasta turma sa invete sa gandeasca. Daca simte nevoia. Daca nu, nu.
    Imi place sa cred ca fiecare vorba spusa in sensul asta va conta odata. Macar daca desteapta un singur bizon.

    RăspundețiȘtergere
  12. Paragraful cu ADN-ul este interesant. Nu reprezint Romania si nu ma reprezinta nici ea pe mine. Nu am uitat de unde am plecat dar uneori as vrea sa o fac. Nu imi asum nimic in afara de ce spun si fac nici alea tot timpul...

    RăspundețiȘtergere
  13. Mda...sa schimbam sistemul, guvernarea etc cu ce?! Este vorba de mentalitate si asta nu se modifica doar daca schimbi clasa politica...la noi se fac toate de mantuiala, tot romanul isi permite sa-si bata joc de ceea ce face sau cel putin sa nu caute sa faca bine, pur si simplu pentru ca se poate...indiferent de domeniu, se speculeaza orice si asta produce consecintele pe care le vedem in tot ce inseamna societatea romaneasca, de la politica la economie, la educatie si la orice tip de servicii...Constat mereu ca cei mai multi nu sunt responsabili, fac lucrurile pe jumatate sau deloc pentru ca merge oricum...am lucrat si la stat si in privat si, cu mici exceptii, indiferent de pozitie si de munca, am vazut in jurul meu practica asta si am vazut ca functioneaza fara gres. Am vazut oameni care pot mai mult, dar nu-si dau silinta pentru ca, neavand motivarea interioara a lucrului bine facut, nu sunt nici responsabilizati din exterior si le e prea bine asa...Intr-adevar schimbarea ar trebui sa inceapa pornind de la nivel individual, dar n-am idee cum si cand se va schimba aceasta mentalitate, iar oamenii vor intelege ca ceea ce fac ii reprezinta si arata respectul de sine.

    RăspundețiȘtergere
  14. @Lia: Educatia incepe de cand deschizi ochii. Daca-l vezi pe tata dand spaga - vei da. Daca o vezi pe mama injurand - vei injura. Daca se asculta muzica de Bach - vei asculta si tu. Daca acasa ti se spune ca ai o tara bogata si demna - ii vei considera idioti si tradatori pe aia care spun altceva. Uneori te mai schimbi, dar prea putin.

    RăspundețiȘtergere
  15. faza cu unspe mii de tarani e rahat comunist.

    RăspundețiȘtergere
  16. Je, ai mai multe variante, între 5000 şi 18 mii. Şi probabil că vrei să-mi spui că dacă nu au fost 11 mii (de unde oi fi scos tu cifra asta şi că a fost comunistă, tu ştii), ci or fi fost 5 mii sau 20 de mii oricum nu contează, pe principiul "7 morţi într-un accident de maşină e o tragedie, 10.000 de morţi într-o răscoală e statistică". Şi nu, nu Armata Română a fost mobilizată în stare de urgenţă, ci au venit nişte mercenari străini şi ei i-au omorât pe ăia 5, 7, 10 sau 20 de mii de ţărani, aşa-i?

    RăspundețiȘtergere
  17. Cei 11 mii au fost (dacă nu mă înşel - ceea ce-i foarte posibil) inventaţi de Dobrogeanu-Gherea, deci nu a fost minciună comunistă, ci socialistă. N-a existat nicio statistică, nu s-a făcut nicio numărătoare, nici oficial, nici neoficial.
    Bineînţeles că numărul nu are nicio importanţă, gravitatea faptelor rămâne, indiferent de numărul de morţi. Şi, într-adevăr, armata română a fost cea care i-a ucis.
    Dar când judeci asemenea lucruri, e bine să laşi sentimentele deoparte şi să încerci să fii obiectiv. La momentul respectiv satele erau bântuite de bande de jefuitori care nu erau nici pe departe ţăranii localnici răsculaţi împotriva boierului local. Cei mai mulţi erau într-adevăr ţărani, dar care prinseseră gustul jafului şi au ajus în localităţi cu care nu aveau nimic în comun. Alţii erau din periferia oraşelor şi încercau să profite de situaţie.
    Faţă cu această stare de anarhie, ce ar fi putut face statul pentru a restabili ordinea?

    RăspundețiȘtergere
  18. @castleless: Sintagma "coadă de topor" mă duce cu gândul la deceniul ăla obsedant, când activiştii puri şi duri înfierau cu mânie proletară cozile menţionate mai sus. Cine consideri tu că e coada, cred că am înţeles; dar te rog să-mi explici (adevărul e că eu pricep mai greu) cine e toporul. Pe cine slujeşte coada asta aici de faţă? Or fi agenturilii străine de care vorbea Ceauşescu?

    RăspundețiȘtergere
  19. abia acum am revenit de la Polovragi. Nu am timp de argumente, exista cu sutele pe net.however, concluzia mea si ce vreau sa iti spun Lia este ca:
    romania nu a fost o nevasta batuta decit decind a venit crestinismul peste noi.
    Inainte, dacii/tracii/getii erau cuceritorii Europei si nu numai.
    da, nu-mi sariti in cap-cind o sa am chef o sa bag un post documentat.pina atunci, cuceritorii europei, stramosii nostri, care aveau ritualuri aproape identice cu cele aztece-au trebuit sa treaca printr-o perioada de purificare karmica.
    da, de ce ne pasa AZI?adn-ul nu se schimba lia, el poate fi doar modificat CU FORTA.noi chiar sintem urmasii luptatorilor neinfricati, cei ce au dat nastere clanurilor de BERSERKR-luptatorii/fiara.despre femeile amazoane ce sa mai spun?Tomyris?
    ce putem noi, azi face?
    ca sa ne scoatem de la mucegai genele de luptatori trebuie sa uitam ce am invatat la scoli si prin familii depsre istoria noastra, si mai ales sa alegeme sa FACEM, nu sa trancanim.
    ca preludiu.

    RăspundețiȘtergere
  20. In loc sa defilam intr-una ca patrioti care isi iubesc neamul cel stravechi si isi canta stramosii cu faptele lor vitejesti, mai bine ne-am uita la omul de langa noi si am incerca sa nu mai barfim atata, sa nu mai dam in cap atunci cand vedem ca cineva are puterea sa se ridice, sa nu mai fim invidiosi pe succesul oamenilor din jurul nostru si sa nu ne mai gandim la noi si numai la noi...nu vreau sa ma intelegeti gresit...inca mai am in vocabularul meu de zi cu zi si cuvantul "patriotism" si imi place Romania cu toata istoria ei, dar sa nu uitam ca istoria a fost facuta de oameni...
    Oare noi oamenii din ziua de azi, daca ne-ar intreba cineva - "dar voi cu ce ati facut istorie"? - oare ce le-am raspunde...hmmm nu sunt prea mandra de raspunsul care mi-a aparut in minte...ma invart intr-o lume colorata in culori spalacite,culori care formeaza imagini agresive care imi abuzeaza retina, neuronul si sufletul...da...cam asta ar fi cuvantul principal..AGRESIVITATE...cu asta, pot spune eu, facem istoria care va fi povestita peste cativa ani de nepotii nostrii...veti spune ca dintotdeauna a existat agresivitate...da asa e...folosita pentru ca stramosii nostrii sa isi delimiteze teritorii, sa si le pastreze, sa isi apere pozitia intr-un grup mai mare sau mai mic, sa isi apere semenii...
    Dar acum agresivitatea tinteste din ce in ce mai mult in suflete si din pacate in tot mai multe suflete de-abia nascute...agresivitatea si nepasarea ucid orice pic de umanitate...si cel mai trist e ca noi stim de unde pornesc toate astea dar nu facem nimic si asistam la acest spectacol ieftin, de duzina...ne este teama sa nu ne pierdem pozitia sociala, puterea, dar ne dam seama prea tarziu ca ne-am pierdut familia, ne este teama sa spunem ce gandim ca s-ar putea sa suparam un sef prea obtuz la minte si pictat in tot felul de "culori" politice, incat nici el nu mai stie cui apartine...
    ne este teama sa ne schimbam locul de munca ca sa nu pierdem niste amarati de bani...
    exista femei care indura agresivitatea barbatilor din viata lor pentru ca le este teama ca nu s-ar descurca singure...
    ne abandonam in continuare copiii din varii motive, transformandu-i pe acestia in viitori adulti dependenti de un sistem social care cica trebuie sa tina locul de mama si de tata...
    imprumutam din afara tot feul de idei, defiland intr-un mare show ieftin la care cred ca, Caragiale ar rade cu gura pana la urechi si ar avea material pentru scrieri geniale o viata intreaga...as mai putea continua cu tot felul de exemple dar nu vreau sa va deprim pentru ca este vara, soare si nu se cade, dar cred ca...
    cu aceste povesti ne scriem noi ISTORIA zi de zi
    :(
    Ce va fi de-acum incolo? Sa lasam timpul sa decida, dar deschideti ochii si sufletul ca nu-i a buna...

    Va saluta Kitty :)

    RăspundețiȘtergere
  21. Am să încep cu o mică poveste. O poveste adevărată, trăită de Max Bănuş. Cică era prin anii 50 şi Max Bănuş lucra ca gazetar sportiv la Sportul Popular (fosta şi actuala Gazetă a Sporturilor). Cică într-o duminică era de serviciu la redacţie şi primea toate ştirile pe care urma să le pună în pagină. Ei bine, a primit ştirea că nu ştiu ce atlet român a luat medalia de aur, la o spartachiadă sau balcaniadă. A scris ştirea şi a ales o fotgrafie cu atletul în cauză. Îmbrăcat în costum de sport. Cu tricolorul pe piept. În vremea aceea cenzura nu le dădea voie să folosească la tipărit ziare decât trei culori în afară de negru: roşu, albastru şi încă o culoare(nu mai ţin minte care), dar în orice caz nu galben. Fotografia a apărut în ziar, dar în loc de tricolorul roşu, galben şi albastru a apărut pe pieptul sportivului altceva ce semăna cu steagul Germaniei parcă. Max Bănuş a vorbit la tipografie să amestece culorile în aşa fel încât să pară că este tricolorul românesc pe pieptul sportivului dar, nenorocire, în ziar a ieşit altceva. A urmat o anchetă serioasă, Max Bănuş a fost găsit vinovat pentru trădare şi trimis la puşcărie. Ei şi, vei zice. Ce legătură are asta cu demersul meu? Legătura abia acum urmează.
    Înainte să fie arestat, Max Bănuş a fost anchetat. De un grangur mare, povestea el. Când la văzut a crezut că va scăpa şi totul se va lămuri. A fost întrebat: “de ce ai schimbat culoarea galben din tricolorul sportivului?” “Ştiţi, nouă cenzura nu ne dă voie să folosim decât roşu, albastru şi încă o culoare,dar n-avem voie să folosim galbenul. Aşa că am încercat să fac să pară că e tricolorul, dar în tipografie culorile s-au amestecat şi a ieşit ceea ce a ieşit”, explica bănuş plin de speranţă. “am înţeles, zice anchetatorul, dar nu înţeleg de ce ai subminat culorile tricolorului?”, “Păi tocmai ce v-am explicat”, continuă Bănuş şi o ia de la capăt cu explicaţia. Şi tot aşa, el explica, iar anchetatorul îi spunea că a înţeles povestea cu interzicerea galbenului de la cenzură, dar continua să-l întrebe de ce a acţionat ca un trădător şi nu au apărut în fotografie, pe tricoul sportivului culorile roşu,...galben şi albastru. Finalul anchetei, după cum am arătat mai sus, a dus la arestarea şi condamnarea gazetarului Max Bănuş. Anchetatorul se numea Nicolae Ceauşescu.
    Îmi pare rău că-ţi spun Lio tată, dar cam aşa ai fost şi tu în postările tale despre degradarea societăţii româneşti, sau a românilor ca popor. “Vreau argumente”, ai zis. Apoi ai ţinut-o lanaga: “asta-i o excepţie”. Ok, toate câte le-am scris sunt excepţii. Mai vroiai cumva să-ţi mai scriu încă 4.986.754 de excepţii drept exemple, aşa eventual până la pensie, ca să-ţi schimbi reacţia? Îmi pare rău, dar nu am această tenacitate. Vezi, un exemplu concret, chiar eu îl dau. Suntem un popor fără grandoare, pentru că, fără să vreau, am dezvăluit că n-am tenacitate, iar poporul fără tenacitate, nu-i aşa, e lipsit de grandoare.
    De fapt, când am hotărât să-ţi răspund la provocare nu credeam că voi reuşi să-ţi schimb certitudinile care-ţi străluceau pe blog. Nu-mi fac iluzii, ca să nu am deziluzii, îi place antrenorului de fotbal Emerich Jenei, să spună. Şi, chiar dacă e unul care în toată viaţa lui a stat doar pe stadioane bătând mingea, eu îi apreciez foarte mult filozofia de viaţă. Exact de la principiul ăsta am pornit când ţi-am scris argumentele mele...de excepţie, ca să zic aşa. Dar polemica este pentru mine un sport pe care obişnuiesc să-l practic chiar cu ego-ul meu înfumurat. Apoi subiectul mi s-a părut extrem de interesant ca să-mi scriu şi eu umila-mi părere. Că tu crezi altceva, asta e, ghinion, este libertate de expresie şi de conştiinţă în ţara aceasta. Numai că există în noua ta postare mai multe erori pe care le faci şi care pot provoca inflamări, supărări etc. Ţi-o spun cu prietenie şi dezvolt ideea dacă-mi permiţi.

    RăspundețiȘtergere
  22. Principala eroare este că tu stabileşti o sentinţă defintivă după ce dai senzaţia că ai ascultat toate părţile şi toate argumentele, pe care le respingi ca simple excepţii, fără să demonstrezi că aşa este. Apoi tu stabileşti sentinţa, chiar sentinţele că parcă sunt mai multe, FĂRĂ NICI UN ARGUMENT PLAUZIBIL. De fapt fără nici un argument, punct. Şi atunci sigur că apar supărări, frustrări. Pentru că tu ai cerut argumente, nu doar simple păreri. Ai insistat pe argumente. Iar tu aveai sentinţa gata redactată. Bine, să nu crezi ca m-am supărat sau mă simt frustrat. Nu e cazul meu, stai liniştită, pentru că eu mi-am fixat de mult priorităţile. Poate că nici nu te taxam acum, dar ai făcut prea multe erori. Iar în ceea ce priveşte elementele de istorie sunt chiar ORORI. Iar astea nu puteam să le las aşa. Restul, ce crezi tu despre societate, popor, degradare sau nu, sunt părerile tale şi ţi le respect, chiar dacă nu sunt de acord cu tine. Dar, dă-mi voie de amorul artei, să fac o mică analiză pe textul matale şi să-ţi răspund pas cu pas. Vom vedea la final dacă poţi sau nu să nu te superi tu pe mine. Din păcate eu sunt un personaj cam abrupt, nu le am cu diplomaţia. Ştiu că-mi dăunează, dar mi-am asumat de mult consecinţele.

    RăspundețiȘtergere
  23. Zici tu: “Mi-aţi scris nişte lucruri senzaţionale. Istorie, conducători, oameni simpli, dar de excepţie. Mi-aţi dat contra-exemple la străni. Dar şi contra-exemple de la noi. Mi-aţi vorbit de miracol, vitejie, eroism, dar mai ales despe durere. Eminescu, Brătienii, Pamfil Şeicaru, Rădulescu Motru, Puric, Noica. Ştefan cel Mare apărătorul creştinismului. Românii eliberatorii Vienei şi nu numai, rupţi în fund şi morţi de foame. Comunism, închisori, morţi. Durere.”
    Zic eu: În primul rând românii nu au fost eliberatorii Vienei, nu asta am scris eu. ASTA ESTE PRIMA MARE OROARE ISTORICA. Armata română N-A AJUNS NICIODATĂ LA VIENA! Este o greşeală uriaşă care se corectează direct cu manualul de istorie a României. România este legată istoric de Viena prin Dictatul din respectiva localitate din 1940.
    Apoi nu înţeleg care este problema durerii din istoria noastră? Nu trebuie, sau nu poate fi luată în considerare? Comunism, închisori, morţi. Durere. Asta este, dacă tu crezi că este mai important şi dă mai înlţător să spunem că zeci de mii, sute de mii de oameni s-au distrat, participând la un regim prelungit de discotecă, prin închisorile comuniste sau la canal, atunci hai s-o facem.
    Eu înţeleg că pasajul de mai sus îl legi cu următorul: “Voi lăsa orice delicateţe, sentimentalism, suflet, simţire deoparte. Voi fi rece şi obiectivă. Dură şi fără suflet. Voi scrie foarte serios, deşi pe alocuri poate va părea la mişto. Vă garantez că nu e.” Adică ceva la genul băieţi să lăsăm stilul lacrimogen, telenovelă, pentru că eu sunt un fel de Rambo. Rece şi obiectivă. Dură şi fără suflet. Voi scrie foarte serios. Adică tati, degeaba îi dai tu cu sentimentalisme, cu nefericiţii ăia din comunism, pentru că eu sunt obiectivă. Cu sânge rece, nu plângăcioasă. Voi scrie serios, nu ca tine. OK, dacă aşa crezi tu, atunci fii rece şi obiectivă. Eu prefer să fiu un delicat (vezi hotel Cişmigiu – Vama Veche), un subiectiv, un sentimentalist pueril cu toate poveştile frumoase despre eroi de excepţie. Dar, în paranteză fie spus, ce ştii tu despre mine? Care-i viaţa mea, care-i istoria mea, ce ma făcut şi ce n-am făcut eu?
    Mă întreb, cum demonstrezi că tu eşti obiectivă, iar eu, cu toate argumentele mele, nu sunt? Eşti tu dură, rece şi obiectivă? Foarte bine, eu prefer să fiu sentimental, prefer să mă înfior din adevărul ce-l susţin. Obiectivă ai spus. Ei bine, te-ar mira prea tare să-ţi spun că nu există în lume obiectivitate pură? Te-ar mira, cu siguranţa, şi pe loc mi-ai demonstra cu lecţiile de jurnalism despre obiectivitate că spun o prostie. Dar te asigur că nu există obiectivitate. Revin, nu ai reuşit să-mi argumentezi de ce tot ce am spus reprezintă doar nişte excepţii prea puţin obiective, prin sentimentalismul mesajului transmis.

    RăspundețiȘtergere
  24. Ce e măreţ pentru sângele meu că soldaţii români au murit ca să elibereze Viena şi Budapesta? Aceeaşi armată română omora în 1907 mii, zeci de mii de ţărani. Tot români.
    Persişti în prima ORARE ISTORICĂ. Îţi repet, n-au murit să elibereze Viena. Este adevărat, au ocupat de două ori Budapesta în decurs de doar 26 de ani. Deh, excepţii.
    Din păcate comiţi A DOUA MARE OROARE ISTORICĂ. NICI MĂCAR COMUNIŞTII, PRIN ISTORIA LUI ROLLER, N-AU VORBIT DE ZECI DE MII DE MORŢI. Au vorbit de 11.000. Numai că, ce să vezi, realitatea adevărată, crud de rece obiectivă este de doar 421 de morţi. Cât despre o răscoală ţărănească la 1907 este vorba aici despre un subiect mult prea complex. Nu pot să-l expediez în două vorbe. Recomand tuturor celor ce vor să afle adevărul despre presupusa răscoală de la 1907, Istoria loviturilor de stat în România – vol.2, de Alex Mihai Stoenescu. În orice caz, la acel moment, forţe exterioare României au plănuit dispariţia proaspătului stat independent România. Declanşarea aşazisei răscoale trebuia să ducă la un adevărat război civil, care urma să fie oprit prin intervenţie străină. Greu de crezut pentru cei neştiutori poate, dar ăsta este adevărul crud, obiectiv, demonstrat cu documente, care stă la îndemâna tuturor celor care vor să cunoască istoria ţării în care trăiesc.
    Noi am ţinut piept invaziei musulmane. Cât şi cum ne-au mulţumit atunci? Şi ce mai contează asta pentru actualul Vest? Ca să nu mai vorbesc de cât de mult a contat în '45 la Yalta.
    Păi nu trebuia să ne mulţumească nimeni că am reuşit să ne păstrăm credinţa. Sau poate nu-I aşa de importantă nici excepţia asta întinsă pe parcursul a 2000 de ani. La Yalta a fost cedată şi Polonia pentru care vestul a declarat război Germaniei naziste. Aşa că nu înţeleg aserţiunea.

    RăspundețiȘtergere
  25. La Vatican scrie de Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii. Acelaşi Vatican impunea la sfârşit de 1700 struţo-cămila greco-catolică. Pentru că Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată.
    Aici comiţi A TREIA OROARE ISTORICĂ. Vaticanul NU A IMPUS NIMIC.Nu era în măsură s-o facă, pentru că la data aceea, la putere erau calviniştii(protestanţii). Biserica catolică era foarte slabă în Imperiul Habsburgic în general şi în principatul Transilvaniei în particular. Iar biserica ortodoxă din Ardeal era condusă de cavinişti. Ei numeau capul bisericii româneşti, ei hotărau dacă aveau voie să existe sau nu. Unirea cu Roma era o salvare a existenţei româneşti, lucru recunoscut de Nicolae Iorga, un slab politician, dar un mare istoric, un savant recunoscut în lumea întreagă.UNIREA S-A NEGOCIAT TIMP DE OPT ANI, NU A FOST IMPUSĂ,IAR BISERICA GRECO-CATOLICĂ NU ESTE O STRUŢO-CĂMILĂ. Există documente, există dovezi istorice. Reci, crude şi obiective. Demonstraţia pe care urmează să ţi-o pun la dispoziţie nu mă împiedică să-ţi spun că sunt orthodox.

    RăspundețiȘtergere
  26. Scurtă istorie a înfiinţării bisericii Greco-catolice - ep.1
    La 26 iunie 1686, prin tratatul de la Viena, Transilvania a acceptat protecţia Casei de Habsburg, iar împăratul recunoaşte pe principele calvin Apafi. În primăvara anului 1688, când reprezentanţii Transilvaniei au semnat declaraţia de fidelitate şi supunere faţă de împărat, provincia avea – din punct de vedere religios – caracter protestant, de nuanţă calvină, aceasta datorită, cu deosebire, faptului că, în ultimele opt decenii, principii care au stăpânit-o au fost adepţi fanatici ai calvinismului. Pe lângă cele trei Biserici protestante, libere şi privilegiate, calvină, luterană şi unitariană, mai existau, încă, cea catolică, rămasă atât de slăbită în urma Reformei şi cea românească, orientală, impilată şi abia tolerată. Deşi legal şi formal religia catolică era între religiile recepte, Episcopia catolică de Alba Iulia fusese desfiinţată din 1566, catedrala ocupată de reformaţi, averile confiscate şi călugărtii obligaţi să părăsească ţara. Catolicii nu aveau episcop şi nici cel puţin un vicar. Prigonit şi lipsit de orice sprijin al statului, Catolicismul a fost redus la câteva parohii secuieşti.
    Toate bunurile Bisericii catolice: biserici, şcoli, moşii, care i-au fost luate în cursul vremii şi date reformaţilor (calvinilor) ori alteia dintre confesiunile protestante, rămân şi în viitor în posesia acestora. Numai după ce Tököly a fost alungat din ţară şi stăpânirea habsburgilor s-a consolidat, îndrăznesc şi catolicii să-şi pretindă drepturile. Împăratul, prin diploma din 4 decembrie 1691, cere dietei să le rezolve problemele. Dieta întrunită pe ziua de 15 martie 1692 la Sibiu, a început tratative cu catolicii, dar nu au ajuns la nici un rezultat. În lipsa înţelegerii între confesiuni, guvernul a hotărît să supună rezolvarea cauzei deciziei împăratului. Rezoluţia imperială s-a dat la 9 aprilie 1693, când Leopold I a emis Diploma suppletorium de negotiis religionis, care asigură celor patru confesiuni recunoscute, deci în egală măsură şi catolicilor, liberul exerciţiu al cultului şi respectarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi privilegiilor de care se bucură şi celelalte religii recepte, apoi, cedarea pentru catolici a bisericii reformate şi a colegiului unitarian din Cluj, a bisericii catedrale din Alba Iulia, precum şi cumpărarea, pe seama lor, a domeniului Mănăştur, pe care-l vor folosi pentru nevoile lor şcolare şi bisericeşti şi în fruntea Bisericii catolice din Transilvania să fie aşezat un vicar apostolic înzestrat cu toate puterile unui episcop – însă catolicii nemulţumiţi cer episcop cu puteri depline, pe care împăratul îl aprobă şi numeşte la 10 ianuarie 1696.

    RăspundețiȘtergere
  27. Scurtă istorie a înfiinţării bisericii Greco-catolice - ep.2
    În tot acest timp cât Transilvania trecea prin aceste frământări politico-religioase, Biserica românească, deşi nu făcea parte din cultele recunoscute, fiind numai tolerată, din unele puncte de vedere avea o situaţie mai bună decât cea catolică. Înainte de toate avea episcop care-i hirotonea preoţii, îi sfinţea mirul, antimisele şi lăcaşurile de cult, avea mănăstiri şi, atât preoţii cât şi credincioşii puteau locui pe întreg cuprinsul ţării, În schimb, însă, din alte puncte de vedere situaţia ei era mult mai grea decât a celei catolice.. “Ea nu dispunea de numărul însemnat de fruntaşi mireni, bogaţi, culţi şi cu înalte situaţii în viaţa publică a ţării, care s-o ocrotească şi să lupte cu hotărîre pentru drepturile şi libertăţile ei cum avea catolicismul şi, ceea ce e mai grav, Biserica întreagă, cu toate instituţiile şi ierarhia ei, se găsea sub teroarea protestantismului calvinesc. Conducătorul adevărat al ei era superintendentul calvin, fără a cărui autorizaţie vlădica nu putea sfinţi preoţii, nu putea pedepsi pe cei vinovaţi, nu putea vizita bisericile şi nu putea soluţiona nici o cauză bisericească mai importantă. Hotărîrile sinoadelor româneşti trebuiau supuse aprobării superintendentului calvin şi vlădica era dator să participe cu un număr de preoţi la sinodul calvinesc şi să-i supună spre revizie hotărîrile propriului sinod şi ca să-şi însuşească aici cunoaşterea credinţei celei adevărate.” Mai erau obligaţi românii să renunţe la ritul Bisericii, fiind contrar concepţiilor reformate, să recunoască între Sfintele Taine numai Botezul şi Cina Domnului, să elimine cultul Sfinţilor, icoanelor, ceremoniile de la înmormântare şi cu deosebire să înveţe Catehismul calvinesc. Pentru toate acestea, mai ales în timpul din urmă preoţimea română a fost impusă la o excesivă contribuţie de război, secătuind-o de bani, cereale, fân, carne, vin etc. sărăcind-o cu totul.

    RăspundețiȘtergere
  28. Sarcinile tot mai grele puse asupra românilor din Transilvania, a Bisericii şi a clerului românesc, precum şi aceste antecedente rutene de adeziune la Biserica Romei, cu păstrarea ritului, sărbătorilor, posturilor, icoanelor, cultului morţilor etc. au pus pe gânduri pe episcopul Teofil şi fruntaşii preoţimii române. “Istoria unirii – spune Nicolae Iorga – pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi, uşor de înţeles, dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari, a luat în mai multe rânduri, sub doi vlădici, unul după altul aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea… În vecinătate erau Domni de acelaşi neam, care erau deprinşi să se amestece în afacerile Bisericii din Bălgrad… Un cuvânt venit de la Iaşi şi Bucureşti nu mai putea ajuta nimic… Două lucruri se puteau face: să se urmeze vechile legături cu calvinii sau aceasta să fie lepădată pentru a face o alianţă religioasă cu noul domn al ţării. De calvini erau sătui românii… Starea peste tot a românilor din Ardeal era cea mai proastă… Preoţii stăteau şi ei pe marginea sălbăticiei. Erau câte şase într-un sat… Numai potcapul de culoare albastră pentru popii de rând, neagră pentru protopopi, îi deosebea de ceilalţi săteni. Arau, semănau şi culegeau ce li se îngăduia… Ei atârnau mai mult de domnul locului decât de protopop sau de vlădică. Se mai putea găsi cineva care să ţie, acum când puterea trecuse în mâinile altora, la calvinismul superintendenţilor şi domnilor rămaşi atunci când principele dispăruse?… Era deosebire de purtare între catolici şi calvini, care trebuia să măgulească pe fraţii noştri chiar şi în afară de făgăduieli. Calvinii Craiului băteau din picior, catolicii împăratului făceau propuneri, cei dintâi ameninţau cu temniţele şi bătăile, aceştilalţi făceau să se zărească începutul unei ere de libertate şi lumină”.
    Iezuiţii care vor acţiona între români vor trebui să ţină seamă, în opera lor misionară, de unele norme fixe stabilite de Sfântul Scaun pentru misionarii care activau în lumea orientală, încă din 1669 prin Congregaţia de Propaganda Fide, în Monita ad misionaries in partibus orientalibus:
    unirea trebuie să se facă în credinţă; semnul văzut al acestei uniri este recunoaşterea papei ca şef suprem al Bisericii lui Hristos în lume, fiind urmaşul direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor; respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor, obiceiurilor, ceremoniilor, rugăcinilor etc.; să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri fără autorizaţia specială a Sfântului Scaun.
    Punctele dogmatice care vor trebui să fie respectate vor fi cele fixate la 1439 prin sinodul de la Florenţa: primatul papal, purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul-Filio\ue, existenţa Purgatoriului şi valabilitatea pâinii nedospite, a azimei, ca materie a Euharistiei.
    În limitele acestor norme au început iezuiţii din Alba Iulia discuţiile de unire cu conducătorii Bisericii româneşti din Transilvania.

    RăspundețiȘtergere
  29. Scurtă istorie a înfiinţării bisericii Greco-catolice - ep.4
    Discuţiile purtate din partea catolicilor de către iezuitul Ladislau Baranyi, paroh în Alba Iulia, cu conducătorii Bisericii româneşti în frunte cu vlădica Teofil, au început încă din 1693, în secret, pentru a nu afla calvinii care stăpâneau atât de aproape Biserica românească. După patru ani de discuţii, când pregătirile au ajuns să fie hotărîtoare, problema unirii a fost pusă public, în sinodul convocat în cursul lunii februarie 1697, la Alba Iulia. În prima zi vlădica Teofil a arătat starea Bisericii sub calvini şi efortul depus de aceştia de a-i schimba credinţa şi ritul şi, arătând folosul şi binele ce ar urma prin unirea cu Roma. În ziua a doua au stabilit condiţiile de unire: să primească cele patru puncte, rămânând neschimbate ritul şi disciplina orientală. După stabilirea condiţiunilor bisericeşti, s-au discutat condiţiile politice: să se dea Bisericii şi preoţimii româneşti aceleaşi drepturi care le au catolicii şi să nu mai fie socotiţi toleraţi. Apoi s-a stabilit ca hotărîrile luate să fie aduse la cunoştinţa împăratului şi a cardinalului Kolonich. Pe baza hotărîrii aduse la sinodul din februarie, la 21 martie 1697, s-a redact declaraţia prin care Biserica pravoslavnică românească din Transilvania se uneşte cu Biserica Romei:
    “Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopul Bisericii româneşti din Ardeal şi din părţile Ţării ungureşti lui împreunate şi tot clerul aceleiaşi Biserici, lăsăm pomenire prin scris aevea aceasta tuturor cărora se cuvine, cum că în trecuta lună din februarie când am avut săbor mare în Bălgrad cu o inimă am aşezat ca să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici romano-catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea, toate acele primindu-le şi crezându-le, care ea le primeşte, le mărturiseşte şi le crede. Şi mai întâi mărturisim acele patru puncte în care până acum ne-am împerecheat” (urmează cele patru puncte privitoare la Primatul papal, Purgatoriul, azima ca materie validă a Sf. Euharistii şi Filio\ue). După această mărturisire se cer de la împărat, “privilejuri şi scutinţe, care le au nu numai preoţii romano-catolici ci şi arianii, luteranii şi calvinii”. După încheiere, declaraţia este semnată de Teofil şi 12 protopopi.
    Cu toate că declaraţia de unire a devenit publică şi trimisă împăratului, calvinii îşi exercitau în continuare jurisdicţia asupra Bisericii româneşti. La 9 aprilie 1697, la două luni după sinodul de unire, o dispoziţie a lui Teofil prin care numea provizoriu pe protopopul Ioan din Hunedoara, în locul lui Nicolae, decedat, pe pagina 2 găsim ordinul de numire redactat în ungureşte şi semnat de superintendentul Vesszpremi Istvan “episcop ardelean reformat maghiar şi român”, care însărcinează pe acelaşi “popă Ioan” cu conducerea provizorie a protopopiatului până se va întruni sinodul calvinesc care-l va aşeza definitiv şi-i va lua jurământul.
    Acţiunea pentru unire continuă cu intensitate. La 10 iunie 1697 au semnat alţi 12 protopopi declaraţia de reunire. Dar urgentarea problemei, la Viena, devine pentru moment inutilă fiindcă, în iulie, Teofil a încetat din viaţă. A stăruit suspiciunea că ar fi fost otrăvit.

    RăspundețiȘtergere
  30. Scurtă istorie a înfiinţării bisericii Greco-catolice - ep.5 (ultimul, uff)
    Ales grabnic, cu acordul calvinilor, Atanasie Anghel, preot, originar din Bobâlna, jud. Hunedoara, fiul preotului de acolo, la 28 ianuarie 1698 a fost hirotonit episcop la Bucureşti, de unde s-a întors cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar şi cu Instrucţiunea stabilită de patriarhul Dositei al Ierusalimului, prezent în Bucureşti, redactată în 22 de puncte, între care faimosul punct 5, de a nu întrebuinţa la slujbe limba românească, ci “slovineasca sau elineasca”. Toate punctele prevăd dispoziţii împotriva calvinismului, doar în punctul 10 pare a se referi la catolici, cerând să facă Sfânta Cuminecătură cu pâine dospită. Odată cu declaraţia de unire, sinodul din februarie 1697 ceruse şi câteva drepturi de natură politică, la care s-au opus cu toată hotărîrea guvernatorul George Banfi şi cancelarul Nicolae Bethlen, ambii calvini, petrecând şi ei atunci la Viena. Hotărîrea imperială, luată la 16 aprilie 1698 şi comunicată guvernului ardelean la 28 mai, ţinând cont şi de dorinţele calvinilor, împărtăşeşte pe preoţii români de privilegiile şi drepturile preoţilor cultului cu care se vor uni, calvinii dorind şi ei să-şi asigure unirea românilor, promiţând acum şi ei aceleaşi privilegii, fiindcă cine izbutea să-i câştige pe români devenea majoritar şi astfel domina politic întreaga activitate a ţării. Dar împotriva unirii cu calvinii pledau nu numai Instrucţiunile date de Dositei, ci şi trecutul atât de recent de umilinţe şi prozelitism care tindea să înlocuiască cu totul Legea românească.
    În scopul de a clarifica situaţia, Atanasie a convocat sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au fost invitaţi numai protopopii, apoi, având în vedere importanţa hotărîrilor ce trebuiau luate, sinodul a fost întregit cu preoţii şi cu câte 2-3 fruntaşi din fiecare parohie. O însemnare păstrată la Nilles arată că 2270 de preoţi au semnat hotărîrile sinodului, preoţii parohi care au făcut, pe rând, mărturisirea credinţei. Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzaţi episcopul şi protopopii că au făcut unirea singuri… Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declaraţia de unire de la 7 octombrie 1698, semnată de episcopul Atanasie şi 38 protopopi districtuali.
    Făcând vizitaţii canonice, cu deosebire în părţile mai “fierbinţi” ale diecezei, episcopul Atanasie Anghel a hotărît să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700, iarăşi cu o largă participare, la care au fost prezenţi protopopii, fiecare cu “juratul” său, cu câte doi preoţi şi câte trei ţărani fruntaşi. După ce vlădica a pus în discuţie problema unirii, s-au declarat toţi de acord, inclusiv boierii din Ţara Făgăraşului. Mai greu s-au lăsat convinşi cei din Hunedoara şi din scaunele săseşti ale Braşovului şi Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că primeşte cele patru puncte şi altceva nimic, apoi, în aceeaşi zi, a redactat MANIFESTUL de unire în care arată că “slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica Romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în carele ne vedem până acuma a fi osebiţi…” După ce arată că aşteaptă aceleaşi privilegiuri de care se bucură “cei de ritul latinesc, după Sfintele Canoane şi privilegiurile de fericiţi răposaţii crai ai Ungariei date” , “Manifestul” a fost semnat de episcopul Atanasie şi de 54 protopopi reprezentanţi a 1640 preoţi (după Clain, iar după Nilles 1563). Printre ei şi Ioan din Hunedoara cu cei 50 de preoţi, Sava din Sălişte cu 15 preoţi, Petru din Sibiu cu 33 preoţi, Vasile din Braşov cu 35 preoţi etc., consfinţind astfel unirea cu Roma după tratative purtate sub doi ierarhi, aproape 8 ani.

    RăspundețiȘtergere
  31. Îţi prezint o listă de excepţii greco-catolice. Cred că nimeni nu are nimic cu aceste nume importante cred eu pentru poporul român. Sau poate nu.
    Ion Agârbiceanu, Ioan Axente Sever B Simion Balint, Nicolae Balotă, George Bariţ, Simion Bărnuţiu, Ioan Bianu, Ioan Bob, Iosif Boda, Romulus Boilă, Zaharia Boilă, Victor Bojor, Alexandru Borza, Ion Brad, Tiberiu Brediceanu, Ion Budai-Deleanu, Augustin Bunea, Ion Buzaşi C Dumitru Caracostea, Ilarie Chendi, Ioan Chindriş, Vasile Chindriş, Ştefan Cicio-Pop, Timotei Cipariu, Vasile Coloși, Corneliu Coposu, Doina Cornea, George Coşbuc, Gherontie Cotorea D Pavel Dan, Nicolae Densuşianu, Iosif Constantin Drăgan, Ioachim Drăgescu, Petre Dulfu E Vasile Erdeli F Dionisie Florianu G Nicodim Ganea, Alexandru Grama, Enea Grapini H Iuliu Haţieganu, Enea Hodoş, Iosif Hodoş, Emil Hossu, Iuliu Hossu, Vasile Hossu, Lucia Hossu Longin L August Treboniu Laurian, Nicolae Linca, Vasile Lucaciu, Alexandru Lupeanu-Melin M Victor Macavei, Augustin Maior, Liviu Maior, Petru Maior, Ioan Maiorescu, Ştefan Manciulea, Iuliu Maniu, Nicolae Maniu, Ştefan Micle, Ioan Miclea, Inocenţiu Micu-Klein, Samuil Micu, Ioan Micu Moldovan, Theodor Mihali, Grigore Moisil, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ştefan Moldovan, Vasile Moldovan, Andrei Mureşanu, Camil Mureşanu, Iacob Mureşanu N Emil Negruţiu O Ioan Oltean, Virgil Oniţiu P Victor Papilian, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Para, Nicolae Pauleti, Macedon Pop, Mihai Pop, Sever Pop, Sigismund Pop, Vasilie Pop, Gheorghe Pop de Băseşti, Florian Porcius, Aron Pumnul R Demetriu Radu, Iacob Radu, Ioan Raţiu, Ion Raţiu, Vasile Raţiu, Liviu Rebreanu, Alexandru Roman, Gheorghe Roman, Radu Anton Roman S Octavian Smigelschi, Victor Smigelschi, Iosif Sterca Şuluţiu, Ioan Suciu, Vasile Suciu Ş Gheorghe Şincai, Raoul Şorban, Virgil Şotropa T Cornel Tatai-Baltă, Alexandru Todea, Sigismund Toduţă U David Urs V Alexandru Vaida-Voievod, Iosif Vulcan, Samuil Vulcan

    RăspundețiȘtergere
  32. Important de ştiut că cel care a declarat Marea Unire la Alba-iulia a fost cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu. O fi fost impus de Vatican?
    Mă opresc aici pentru că mi-e somn, dar dacă nu eşti prea supărată, mai am câteceva de adăugat

    RăspundețiȘtergere