Vulpea neascultătoare, Kill Bill şi kamikaze

Atenţie! Text neindicat celor slabi de înger şi nevricoşi!

Din folclorul popular: ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual şi atunci când te mănâncă în cur, înseamnă că ai hemoroizi.

Pentru că s-au făcut iar trei luni de la ultima donare, azi mi-am programat să dau sânge. Plus restul de agendă. "Ajung la 10, durează 30-40 de minute, după aia mă văd o oră cu Iulia la o cafea, apoi mă văd cu tipa mea cu asigurările şi-mi plătesc casco şi noul rca, fuga apoi la o discuţie pentru un potenţial part-time job şi la maxim 2 sunt acasă". Yeah, right!

La 10 şi 20 eram la Centrul de transfuzii, în Doctor Felix. Înăuntru ceva mai mulţi oameni decât de obicei. "E bine, s-o fi trezit conştiinţa în români". Dau carnetul, aştept ca în câteva minute să mă cheme să se uite la fişă. Şi aştept. Aştept. După vreo juma de oră, îmi aud numele. Mă salut cu doamna doctor, "bravo, iubita, ce mă bucur că nu ai renunţat", mă duc să mă înţepe în deget, am aceeaşi grupă ca şi data trecută, negativ la nişte lucruri dure (HIV, hepatită C) şi nici nu sunt anemică. Înapoi la doamna doctor. Unde dau iar de o mare de oameni. Şi aştept, şi aştept. În cele din urmă intru şi o întreb: "doamnă, sunt atât de mulţi azi?". Doamna doctor, o păpuşă de femeie, se uită cu nişte ochi încercănaţi la mine "Nu, draga mea, ne-a tăiat ministerul orele şi sporurile, nu ne-a plătit de 2 luni şi lucrăm doar în 2 cabinete în loc de 4". Tensiunea îmi iese ok şi urc la etajul unde aştept să intru la donat. Şi aştept. Şi aştept. Am rămas blocată când am văzut că aceleaşi asistente (vreo 2) care se ocupau de fişe jos, aleargă acum cu pungile şi tot ele cu lădiţele cu sânge. Frate, ele centrează, ele dau cu capul? Unde e căcatu ăla de Bazac să le vadă pe femeile astea cum îşi fac datoria fără să aibă de unde să ia o şpagă măcar?

În acel, nu pot să-i spun spital, nu există aer condiţionat, doar câteva geamuri care doar ameţesc puţin căldura. Pe parcurs, una din cele 4 femei (cu mine inclusă) a leşinat, iar 2 au renunţat. Vulpea, nimic. "It's all or nothing with me, baby!". Între timp cade întâlnirea cu Iulia pe mai târziu, dar stabilesc o nouă întâlnire cu drăguţa de Jane şi fetele ei, dintre care una pe care o cheamă Lia şi e Berbeacă.

După fix 3 ore de la venire, ajung pe scaun. Şi unul dintre cele două cabinete de donare era închis din lipsă de personal. Deci, în loc de 16 paturi, erau doar 8. Vulpea cu 7 bărbaţi. Deja isterică de căldură şi de aşteptat, cu un somn enorm în mine, încep să mă bâţâi şi îmi mişc mâna. Una din cele două asistente, la fel de obosite şi prost plătite, dar atât de amabile şi de atente, mă ia la şuturi că n-am voie să mă mişc. Dacă nu pot să mă fâţâi, măcar să mă odihnesc. De parcă eram la solar! Închid ochii. N-apuc să mă relaaxez că mă ia asistenta "ţi-e rău??" Nu, doar somn. "Vezi că pentru noi ochii închişi înseamnă ceva rău şi reacţionăm cu palme. Mai pleci şi bătută de aici". După care îmi bagă în bot un păhărel cu ceai bun şi rece. "Bea-l pe tot!". Da, să trăiţi! Îi ceartă şi pe ceilalţi participanţi că fiecare făcea câte ceva, de parcă era o dirigintă cu o şleahtă de elevi neascultători. În căldura aia, 8 oameni legaţi cu ace de punguţe şi două asistente grijulii, am uitat de toate şi am început să râdem ca nişte nebuni. Nu m-am simţit niciodată mai legată de nişte străini.

Termin, mă simţeam excelent, mă grăbeam să ajung în drumurile mele, ies să-mi recuperez carnetul, bonurile de masă şi adeverinţa, consider că nu mai am nevoie să apăs bucata aia de vată pe mână şi îmi pun la repezeală plasturele. Nu îi dau bine buletinul doamnei cu adeverinţa că se albeşte femeia la faţă şi începe să urle la mine "fugi înapoi la cabinet, că uite ce-ai făcut!". Plasturele se umpluse ca o punguţă cu sânge, deja îmi şiroia şi pe mână. Ies pe hol unde, în inteligenţa-mi sclipitoare, îmi smulg plasturele. V-am spus vreodată de ce mi-a plăcut mie Kill Bill? Pentru scenele alea inspirate din filmele cu bătăi chinezeşti, când zboară mâini şi ţâşneşte sângele excesiv şi teatral. Eh, cam aşa şi eu. Doar că nu erau şi săbii prin preajmă. Ţâşnea sânge din mine ca o mini fântână arteziană! Pe băncuţă, pe perete, pe jos. Eu eram fascinată. Apare asistenta aia mucalită, cu un pansament mare. "Ia, uite ce risipă! Când ţi-am zis să apeşi 10 minute, pe mâna întinsă, eu crezi că făceam mişto de tine? Mai ales acum, că e atât de cald. Bine că n-ai dat ochii peste cap că de data asta nu scăpai de palme. Acu să vezi ce vânătaie faci". Am luat-o în braţe şi am pupat-o. Mi-a dat înapoi un zâmbet cald, dar scurt. "Ne vedem peste 3 luni. Zurlo!".

Am plecat cu mâna întinsă, cu pansamentul apăsat, foarte demnă. Oamenii de pe scări şi de la parter se holbau la mine. Mă vede o altă asistentă care beleşte ochii. "Eşti bine???" Da, sigur că da, de ce n-aş fi? Rânjesc şi fasolea. "Nu ştiu ce ai păţit, dar dacă râzi, e bine. Dar hai să te speli, totuşi". Ajung în faţa chiuvetei şi îmi văd în oglindă mutra. Parcă eram un vampir ce tocmai ce îşi luase cina! Cum reuşisem, oare, să îmi întind sânge şi pe mâini şi pe piept şi pe toată faţa şi să mă ţin încă pe picioare, nu înţeleg. M-am spălat, m-am primenit, am ieşit afară. Unde era la fel de caniculă ca şi înăuntru. Era deja 1 jumate.

M-am văzut cu Jane şi cu fetele. Mi-am mai revenit, dar recunosc cu mare ruşine că nu prea ştiu ce am vorbit cu ele. M-am văzut apoi şi cu Iulia 2 minute şi cu tipa cu asigurările. Care a dat o limonadă la o cafenea cu aer condiţionat. Unde aproape că am înviat. Toată lumea, pe rând, m-a întrebat dacă nu cumva ar trebui să mă duc, totuşi, acasă, să mor în patul meu, vorba aia. Eu nu şi nu. Din cafenea, am ieşit iar în iad. Ăla a fost un moment tensionat. Durere surdă de cap, ochi împăienjeniţi, o mână fierbinte imaginară în gât. Noroc cu draga de Frieda, că are blestemat de aer condiţionat eficient. Am ajuns şi la discuţia despre part-time job, am bătut o semi-palmă. Iar în maşină, turbata maimuţă turbo-diesel până acasă. Unde am ajuns la 7 seara. În faţa mea a ieşit din parcare un vecin şi am parcat chiar în uşa blocului. Doamne-Doamne chiar mă iubeşte şi are grijă de mine!

Pentru că am fost o Vulpe neascultătoare, am acum mâna uşor umflată, mă doare şi deja e vizibilă o vânătaie frumoasă. Da' m-am jucat eu vreo câteva secunde de-a Uma Thurman? În plus, am aflat azi că port o titulatură care sună bine şi e cam rară: donator onorific. Că de masteranzi şi doctoranzi pe şpăgi, e plină România.