Mulţumesc şi iartă-mă

V-aţi gândit de câte ori aţi fost jigniţi, loviţi, vi s-a făcut un rău chiar de către oameni apropiaţi? Dar de câte ori le-aţi greşit voi lor? Cu gândul, cu vorba sau cu fapta. Aţi iertat? Aţi cerut iertare? Din suflet?
Întotdeauna am considerat că să faci/să spui ceva rău sau răutăcios e mai uşor decât un bine, o vorbă bună. Nu am înţeles de ce. Mare parte din viaţa mea am răspuns foarte rapid şi foarte agresiv "atacurilor". Cu succes. Dar de durut tot durea şi nu schimbam nimic răspunzând cu aceeaşi monedă. Dar mi-am dat seama de asta abia acum câţiva ani. Când, lovită (şi nu în orgoliu), ca un animal plin de sânge, am vrut să lovesc înapoi. Să mă răzbun. Îmi ardeau creierii. Umblam pe străzi hăbăucă, cu hainele descheiate, deşi erau -10 grade afară, turbată. Nebună. Vroiam să mă răzbun. În aceeaşi perioadă, cineva foarte drag mie era bolnav. Dar nu mă puteam concentra pe asta. Nu, eu vroiam răzbunare. Fusesem lovită. Durea al dracu de tare. Şi simţeam că e firesc să dau înapoi. Meritau cei care mă loviseră. Şi ştiam exact ce aveam de făcut şi unde să-i lovesc. N-am fost niciodată mistică, habotnică sau bisericoasă. Fac această precizare pentru ce va urma. În nebunia mea cu răzbunări în cap, nu ştiu cum am ajuns în faţa Bisericii Ruse. Şi am intrat. N-am văzut oameni, nu ştiu despre ce a vorbit preotul timp de vreo 2 ore. Eu nu auzeam decât două propoziţii. Repetate obsesiv. Nici în ziua de azi nu ştiu dacă le-a spus de atâtea ori sau am vrut eu să le aud repetate. Cert e că am ieşit bulversată, cu capul greu şi cu un urlet în creier: Cine eşti tu să faci rău chiar unor oameni care te-au lovit?
La scurt timp m-am regăsit foarte uşoară. Am început iar să-mi privesc chipul cu zâmbet şi cu drag în oglindă. Şi am început să mă gândesc de mai multe ori, la rece, la "răul" care mi se făcea. Dacă meritam anumite palme? Dacă mi se spunea altceva, dar în cuvinte prost alese? Şi dacă erau doar răutăţi gratuite, de ce să consum energie să răspund cu mai mult de câteva remarci ironice? Ba chiar cu ignorarea totală a subiectului. Ăsta e nivelul superior la care am putut ajunge. Din păcate, nu de fiecare dată. Mai am de lucrat. Dar pot să spun cu mâna pe suflet că mi-a fost mult mai uşor să iert în momentul când am conştientizat că pot într-adevăr face rău. Şi asta m-a speriat. Şi m-a făcut să îmi doresc şi mai mult să pot ierta.
Am învăţat şi să-mi cer iertare. Sincer şi din suflet. Fără orgolii stupide şi mândrii absurde. Pentru că am început să-mi dau seama şi când loveam eu cu bâta în baltă.
Am învăţat şi să iert. Pentru că ne e atât de la îndemănă să iertăm, dar facem noi înşine atât de complicat procesul (deh, intervine orgoliul: cum să întorc şi celălalt obraz? şi egocentrismul: EU am fost rănit, deci trebuie să facă eforturi cealaltă persoană să merite iertarea! sau răzbunarea: voi lovi şi eu acolo unde doare mai tare!).
Am învăţat să mă iert şi pe mine însămi. Pentru că am realizat că e mult mai uşor să-i iertăm (acceptăm cu bune şi rele) pe ceilalţi decât să ne iertăm şi să ne acceptăm pe noi înşine. Şi câtă nevoie avem de iertarea noastră! Ca să ajungi la iertare, nu e de ajuns să spui că a greşi este uman şi să treci mai departe cu nepăsare, ci ai nevoie să analizezi faptele, să le cântăreşti, să vezi unde ai greşit, să îţi doreşti să nu o mai faci.
Pentru că în tot ce ni se întâmplă şi în toţi cei pe care îi întâlnim la un anumit moment sau altul sunt lecţii din care ar trebui să învăţăm una alta, îmi permit să mulţumesc fiecăruia în parte pentru lucrurile oferite, lucruri, gânduri, gesturi, vorbe care mă fac omul de azi, lucruri pe care le-am învăţat de la oameni şi lângă oameni. Mulţumesc că m-aţi făcut şi mă faceţi să mă simt frumoasă, iubită, alintată, răsfăţată, pasională, femeie, copil, responsabilă, nebună, prietenă, umăr. Că m-aţi făcut, unii, să simt durerea plăcută a dorului, alţii m-au făcut să plâng (iar lacrimile mele sunt rare şi preţioase, dar spală bine ochii), că unii m-au făcut să sufăr şi mi-au făcut rău, pentru că pot aprecia acum mai mult momentele frumoase, când e bine şi să nu mai iau "for granted" gesturile şi cuvintele frumoase primite. Că am râs, că am plâns, că am dansat, că mi-aţi dat muzică, că mi-aţi fost iubiţi, că îmi sunteţi prieteni, că am trăit alături de voi şi că am fost fericită. Şi mai mulţumesc şi pentru atâtea amintiri, frumoase şi mai puţin frumoase, care sunt parte din viaţa mea, din ceea ce sunt, la care mă uit cu plăcere, amintiri cu care sunt împăcată, ca să pot merge mai departe, pentru că viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte. Vă mulţumesc pentru tot. Şi vă rog să mă iertaţi pentru când v-am greşit. Cu vorba, cu gândul sau cu fapta.

P.S. Dacă v-aţi întrebat care erau cuvintele pe care le-am auzit obsesiv atunci când cineva foarte apropiat îmi era bolnav şi când vroiam să mă răzbun: "Dă-le, Doamne, sănătate celor dragi" şi "Nu răspundeţi răului cu rău".