Fake & plastic, cabotini si prieteni imaginari

Pe zi ce trece, realizez tot mai mult în ce lume de plastic trăim. Şi cu cât îşi doresc unii mai tare să arate ce potenţe şi calităţuri au, cu atât e mai clar că, în afară de copiii emo (care sunt tru by nature), tot mai mulţi în jurul nostru sunt cabotini şi făcături. De la înşiruirea de "vedete" autohtone (despre care ni se povesteşte zilnic în ziare, dar fără ghilimele aferente), până la politicienii care ne rânjesc hâd din afişele electorale, până la colegii de servici, aşa-zişi prieteni sau oameni cu care intram vrând-nevrând în contact.
O să trec rapid peste Simona Sensual sau Alina Plugaru, ele îşi joacă perfect rolurile, într-o Românie care face lucrurile "după buget". Într-o ţară ca a noastră, care funcţionează cum funcţionează, cele două sus-numite îşi joacă minunat rolurile de Anna Nicole Smith şi Jenna Jameson, varianta Ferentari. E adevărat, nu pot să mă abţin să nu observ că tocmai Simonica noastră are o doză de modestie pe care mulţi alţii nu o au (deşi ar avea nevoie), atunci când spune că "din teamă să nu îmi dezvălui inteligenţa prefer să rămân undercover în aceeaşi imagine de sexy-blond cu care v-am obişnuit". Şi continuă cu aceeaşi modestie (uşor ameninţătoare, totuşi): "multe persoane s-au cam speriat de materia mea cenuşie şi din respect pentru ei sau din teamă să nu facă atacuri de panică prefer să pastrez multe dintre idei în secret". Simona, îţi mulţumesc pe această cale pentru gestul tău nobil. Pot să pun pariu că îţi este foarte greu.
În schimb, nu pot să nu remarc puzderia de talente autohtone, care pot oricând concura cu succes alături de "mediocrii" precum Olga Tudorache, Corina Chiriac, Aurelian Andreescu. La cine mă refer? Păi, să o nominalizez, în primul rând, pentru un rol deosebit avut în cultura românească, pe noua portavoce a mesajului psd-ist, Luminiţa Anghel. Care ne spune pe blogu ei mult prea roşu, cum e ea absolventă de psihologie, mare manageriţă, dar mai ales artistă. Vă rog să faceţi un exerciţiu dificil şi să îmi fredonaţi măcar încă un vers din vreo melodie a artistei noastre. În afară de ăla în engleza chinuită "let mi truai, let mi truai". Sau poate meritele ei de artistă sunt materializate în reclama la vopsea de păr, unde ne rânjeşte cu atâta talent, de îi ţâşneşte botoxul şi colagenul pe ecranul televizoului meu şi o ia Miqui la fugă înspăimântat.
Aflu de curând că "actriţa Ileana Lazariuc" are planuri, bla bla. Păi, la ce palmares a avut tânăra, de ce nu "artista completă Ileana Lazariuc"? Pictorial în Playboy, super voce în trupa aaaa, cum se chema, aaa, lasă, îmi aduc eu aminte. Şi cireaşa de pe tort, super rolul de compoziţie şi mare angajament în mega producţia nicolaeşciană "Supravieţuitorul", unde talentata actriţă face un mic striptease de câteva minute şi ne arată ţâţele. Frumoase, trebuie să recunoaştem. Şi pline de har actoricesc.
Tot zilele trecute, citesc despre varianta românească a lui Enrique Iglesias, Mihai Trăistariu, că şi-a înregistrat numele la OSIM. Şi nu, nu la cel de familie s-a gândit. Ci la exoticul şi originalul "Mihai". Că la cât e de celebru şi faimos, să fie el şi doar el proprietarul numelui "Mihai", să nu cumva să-i vină vreo idee ticăloasă vreunei mame ciorditoare să-i pună odorului acest nume atât de rar!
De mari politicieni în viaţă nu am să scriu. Sunt prea copleşită de valoarea şi puterea lor ca model cultural. Doar o să-i menţionez pe câţiva (lista rămâne deschisă): Gigi Becali, acest melanj de Ştefan cel Mare (dement), Războinicul Luminii (din Zăbrăuţi), ciobănaşul Mioriţei de rit evreiesc (el e cu dinte pentru dinte, nu ştie cum e cu întorsul obrazului), prietenul (şi alesul) lui Dumnezeu (cu care s-a certat recent din motive financiare). Marian Vanghelie, acest specialist în lingvistică, ortografie şi punctuaţie, acest Robin Hood de Rahova, care ia de la săraci şi dă la bogaţi, garantul moral şi spiritual al unei intelectuale de vază, Ecaterina Andronache. De Triţă Făniţă vă mai amintiţi? Dar de Nicolae Mischie? Sau de Marian Oprişan, cel cu lichid pe lângă creieraş care nu avea capacitate nici să conducă o maşină, d'apoi un judeţ?
Despre cabotinii din presă deocamdată nu spun nimic. A scris esenţialul Varanus pe blogul lui.
Dar e plin de cabotini (DEX: Actor mediocru care urmăreşte obţinerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost gust; persoană care urmăreşte să obţină succese uşoare prin mijloace ieftine) în jurul nostru. Şi de falsuri. Pornind de la CV-uri în care se lăfăie facultăţi "absolvite" (de fapt, am făcut doar un an, pe al doilea l-am îngheţat şi în al treilea am renunţat, dar dă bine la CV) şi experienţe profesionale halucinante (pe principiul şampoaneor 3 în 1, X expertize diferite aglomerate într-un amărât an calendaristic), dau tot mai des de "profesionişti" care nu sunt capabili să scrie o frază coerentă, să scrie cuvintele corect sau măcar să nu pună virgulă între subiect şi predicat. Dar tocmai aceşti "profi" sunt cei mai gurişti, cei mai sfătoşi, cei mai lăudăroşi, dar şi cei mai asupriţi. Că la valoarea lor, jegoşii de angajatori abia le dau 300 de euro pe lună! Am încercat să-i explic odată unei persoane convinse că le ştie pe toate pentru simplul motiv că a păşit pe căteva mochete de firme şi a trecut prin nişte secretariate de multinaţionale, că eu nu mă pricep să repar o maşină, deşi am fost de multe ori la service. Dar eu vorbeam aşa pentru că eram invidioasă.
Cel mai cool şi trendy pentru aceşti cabotini şi fake-uri este să povestească la ce evenimente super-cici au fost ei. Cu vedete, oameni celebri. Acolo ei îşi pot etala cărţile de vizită pe care nu scrie ca la proşti "agent de marketing" sau "agent de vânzări". Ci "junior account manager", "sales executive", "key account executive". Dar de fapt, cei mai tari dintre ei sunt menegeri, frate! Nu contează că n-au niciun subaltern sub ei, nu contează că lucrează într-un srl cu încă 5 oameni şi toţi sunt şi şefi şi femei de servici, nu contează că n-au nici măcar habar de idei de conducere, organizare şi de nivel profesional. Scrie pe cartonaş că sunt manageri? Asta e tot ce contează şi cu asta ne lăudăm! Problema e că, uneori, pe sistemul ăsta de adunat puncte false la CV, ajung în timp aceşti fakers în poziţii chiar importante. Şi să vezi atunci puse în practică "veleităţi" manageriale! Nu tu iniţiativă, idei, echilibru şi analiză. Ci futut oamenii aiurea, istericale, "faci aia pentru că EU sunt şeful şi nu tu".
În strânsă legătură cu subiectul, mai există o categorie de oameni. Cei cu vieţi şi prieteni imaginari. Genul care brodează. Ţes goblenuri. Fac asta pentru că, deşi e absolut ok să ai o viaţă normală, cu ceva rutină, prieteni obişnuiţi, dar reali, acolo la bine şi la rău, ei trebuie să fie în centrul atenţiei. Şi încearcă să obţină asta prin butaforie şi decoruri. Cu ei are întotdeauna lumea ceva. Pentru că sunt atât de minunaţi, încât musai trebuie să fie invidiaţi. Ei sunt mereu victimele oamenilor ticăloşi care complotează să le ia lor caii de la bicicletă. În capul lor înfierbântat, toată lumea e la picioarele lor, iar se joacă de-a Master and puppets. Ei sunt cei mai frumoşi, sexoşi, glamuroşi şi devreme acasă.Ei au mereu câte doi-trei lingători de cururi care îi ridică în slăvi. Lor le comentează pe blog anonimi super extaziaţi. Care se întâmplă să aibă acelaşi stil de limbaj ca ei, dar nu, nu e adevărat. Nu îşi scriu ei singuri comentarii la care şi răspund. "Ştiţi, diagnosticul e că sunteţi paranoic" "Nu-i adevărat, domnu doctor, aveţi ceva cu mine!" Cel mai înspăimântător, dacă n-ar fi amuzant, e că îşi repetă de atâtea ori poveştile cu întâmplări, prieteni şi duşmani imaginari, încât ajung să creadă chiar şi ei că asta e lumea lor fantastică. Iar el/ea e "cel mai tare din parcare". Şi parcarea era goală ...
Dar, în loc să ne întristăm, un cântec vesel să cântăm: "I'm a Barbie girl, in a Barbie world, Life in plastic, is fantastic!"