Puterea obişnuinţei

V-aţi gândit câte din lucrurile pe care le faceţi zilnic sunt automatisme intrate adânc în motoraşul vostru? Nu vorbesc de lucruri grave, de obişnuitul de a-l înjura pe prostul din trafic, de a înjura guvernanţii şi de starea permanentă de greaţă din cauza dobitocilor de pretutindeni. Nu la experimentul cu terorizatul maimuţelor (ştiţi voi care) mă gândesc. Ci la micile şi teoretic neînsemnatele lucruşoare de zi cu zi. Care fac parte din rutina noastră personală. Şi care nu ne fac rău neapărat.
Eu mă trezesc în fiecare dimineaţa a săptămânii la fel. În chinuri. Şocată că sună alarma, deşi abia m-am culcat (cel puţin asta e senzaţia). O mai amân. Mă amăgesc. În fiecare dimineaţă la fel. De două ori. A treia oară o iau personal. Înjur telefonul. Îl arunc. Ţopăi până la baie şi fac pipi. Pe întuneric. Ţop ţop în bucătărie. Fac cafeaua, beau o gură. Abia apoi îmi permit să merg la baie şi să aprind lumina. Fără cafea sunt convinsă că mi s-ar sparge oglinda dacă mi-ar vedea ochii de ucigaş în serie. Vară, iarnă fac în fiecare dimineaţă la fel. Deh, puterea obişnuinţei. Vineri seara, bucurie mare. Mâine nu trebuie să mă trezesc la 6 jumate! Punem mobilul pe silent. Îl ascundem printre haine, să nu se audă nici măcar vibraţiile. Închidem uşa dulapului şi aruncăm cheia. Rânjim diabolic. Hehe, mâine mă trezesc la 100! Ghinion. Mă trădează puterea obişnuinţei organismului meu. Care îmi dă ghionturi în stomac. Şi mă obligă să mă duc la baie. La 6 jumate! Hai, 7 făr un sfert. Că deh, aşa s-a obişnuit el, să facă pipi la ora aia! Bombăn, înjur, scuip. Mă bag la loc în pat. De nervi, mă doare deja capul. Mă frichinesc. Trezesc gagicul. Fără să vreau. Înjurăm împreună. Până pe la 9 şi ceva când se face ora la care aş fi vrut să mă trezesc.
Tot obişnuinţă a devenit să mergem în weekend la ai mei la curte. Unde, invariabil, facem grătar. Cu cărniţă bine fezandată şi condimentată. Sâmbătă de sâmbătă. Duminică de duminică. Dulce-piperată rutină ...
În drum spre birou, alte obişnuinţe. Acelaşi drum, în fiecare zi. Doar că uneori e din Băneasa, alteori din Militari. Aceleaşi semafoare. Aceeaşi bandă. Nu ies din grafic. Nu de alta, dar pot să dorm liniştită. Ştie Frieda drumul. Doar înjurăturile le alternez din când în când. Dacă ajung la timp, parchez întotdeauna lângă acelaşi trotuar. Dacă întârziu, trebuie să caut haotic. Cu aceeaşi obişnuinţă. Pe aceleaşi două-trei străduţe.
La birou, alte obiceiuri împământenite. Pentru că invariabil vine prima, cafeaua o face Mireluţa-drăguţa. Cafea bună, tare, aburindă. Intru hipnotizată şi încă dormind în birou. Pun o cană de cafea. Mormăi de plăcere. Abia după 10 minute scot un cuvânt. Cam aşa facem toate. Mare panică, mare, când ne-am trezit astă-vară fără Mirela. Îşi permisese luxul de a pleca în concediu. Şi noi n-aveam cafea! Instinctul pavlovian bulversat. Cearcănele până la genunchi. Pulsul slab. Tensiunea la minim. Haos în obişnuinţe. Au trebuit să treacă două zile tulburi, cu nervi şi demenţă, până să ne apucăm să facem fiecare cafeaua. Dar am revenit rapid la vechile obiceiuri odată cu întoarcerea ei.
Acum nu multă vreme am râs copios şi superior de ce face puterea obişnuinţei din oameni. Prietena mea Alina. Curu în maşină de ani de zile. Şi ne povesteşte cum a rămas ea blocată, cu frâne puse brusc din tocuri, refuzând să calce pe o străduţă pentru că avea semn de sens interzis. Deşi ea era pe jos! Hahahaha, ce amuzant, vai, prinţeso! Barba-su, Pedro, zâmbea cu juma de gură. "Ştiţi, am făcut şi eu una bună. Traversam cu picioruşele trecerea de pietoni. Vorbeam la telefon. Şi am văzut un poliţai şi am lăsat telefonul jos, să nu mă amendeze". Hahahaha, maaaaamă, în ce hal sunteţi! Snobilor, nu mai ştiţi decât cu maşina, cu vulgul pe trotuar vă pute. Hlizeli, miştouri, "numai vouă vi se putea întampla aşa ceva".
... Acum câteva zile. Mă grăbeam să ajung de la birou la Cafeneaua Actorilor. Pe străduţe. Dreapta. Stânga. Încă puţin. "Dacă fac la stânga acolo, ajung imediat". Dar mă opresc. Pentru că eu respect semnele de circulaţie. Dau prioritate celor două maşini care veneau. Văd semnul de obligatoriu la dreapta. "La naiba! Asta e, sunt o fată cuminte, respectăm semnele". Fac la dreapta. Regulamentar. Merg câţiva metri. Şi brusc pun frână. Din călcâie. Şi îmi dau două peste frunte. Cum era, Lio, cu ăia de s-au obişnuit aşa de tare să meargă cu maşina de au uitat că semnele de circulaţie, cu extrem de puţine excepţii, sunt pentru maşini? Noroc că eram singură. Şi tu, te rog, să nu mai spui nimănui ce prostie am făcut, da? Că râde lumea de mine. Şi îmi spune că sunt snoabă şi am uitat cum e cu vulgul pe trotuar.