Agonie şi extaz

De ceva vreme mă gândeam că prea sunt liniştită. Că prea nu se mai întâmplă nimic special în viaţa mea. Până acum 4 zile. Când am ajuns acasă şi, deşi de multă vreme nu mă mai prea uit la televizor, am dat click pe telecomandă. De plictiseală. Un ţiuit enervant. Şi catralioane de purici. "Hmmm, o fi picat iar cablul. Cam de în ultima perioadă". O oră mai târziu, situaţia la fel de puricoasă. "Nu mi-or fi tăiat ăştia cablul pentru o lună întârziată la plată". Adorm nemulţumită. Şi foindu-mă. Fără vocea aia blândă, cu cel mai minunat accent British, de la Animal Planet, somnulvine mai greu. Îmi aud neuronul bâzâind. Şi tic-tac-ul sinistru al ceasului de pe perete.
Dimineaţă, tot nimic. Deja iritată, decid să iau problema în mână. Îmi luasem liber, aşa că aveam toată ziua la dispoziţie. La centrul RCS-RDS, revoluţie. Sufocant. Oameni cu feţe de ucigaşi. Ajunsă în faţă, aflu că da, mi s-a tăiat cablul că nu plătisem pe octombrie. Strâng din dinţi, plătesc şi întreb stupid: "dar se rezolvă azi, da?" Casieriţa se uită pe deasupra ochelarilor. Faţa ei spune tot: "Hahahahaha, ce amuzantă eşti!" Dar pe gură îi ies doar acru: "În contract spune 24 de ore! N-aţi plătit la timp, acum aşteptaţi. Că băieţii au multă treabă". Atât mi-a trebuit. Am sărit pe tejghea. Ca un ninja. Mi-am scos nunceagul. Am aruncat cu steluţe. După care mi-am strâns restul, factura şi nervii de pe jos şi am plecat cu coada între picioare acasă. Am sunat la reclamaţii. Mi s-a spus că în cel mai scurt timp se va rezolva. Am primit şi un număr de sesizare.
Am adormit parcă şi mai greu. Tic-tac-ul mai îngrozitor. Plus Miqui tremurându-mi patul ca la cutremur. Că aşa se scarpină el. Mi-e clar că aşa vrea să mă omoare. Speriindu-mă noapte de noapte până îmi va crăpa inima de spaimă.
Ieri am avut o zi agitată. Cu multă treabă. Cu drumuri. Am uitat de cablu. Aseară când am ajuns am crezut că dau cu Frieda în şanţ de emoţie. M-am simţit ca David învingându-l pe Goliath. Acum 3 luni scrisesem aiurea un mail primăriei să se gândească să pună pe strada mea asfaltată nişte opritoare din alea de cauciuc. Să nu mai zboare cretinii pe acolo ca la Hungaroring. Că e şcoală şi grădiniţă şi nu vreau să-mi văd strada la ştirile de la ora 5. Acum o lună, am primit o scrisorică de la Primărie cum că situaţia e în analiză. Şi am zâmbit amar şi neîncrezător. Şi aseară! Şoc şi sufleţel sărind din piept de bucurie. S-a montat un opritor! Deşi ar fi fost nevoie de două. Dar foarte bun şi ăsta. Am simţit-o ca pe o victorie personală.
Dar n-am apucat să mă îmbăt de fericire. Pentru că acasă mă aştepta acelaşi televizor puricos. În plus, nu mai mergea nici telefonul RDS, deşi ăla nu fusese oprit. Şi nu mi-au răspuns nici oamenii de la reclamaţii. Şi ca să existe un moţ la căcat, mi-am găsit şi calculatorul uşor avariat. Că fusese pană de curent.
Pot să vă spun doar că a rămas în urma mea dezastru. Un câmp de bătălie. Sânge şi morţi. Pentru că pe un fond deja iritat, n-am mai rezistat. Şi am spart telefonul (ăla RDS). Şi telecomanda. Miqui s-a ascuns unde numai el ştie şi nu a scos un mieunat toată seara (ceea ce nu îmi amintesc să i se fi întâmplat vreodată). Am speriat-o îngrozitor pe mama când i-am spus că mă apuc de omorât oameni şi de spart casierii RDS. Şi că mă duc să pun foc la Electrica, actualmente Enel. Şi pe Iulia am speriat-o. Doar că ea mă cunoaşte şi a reuşit să mă facă să râd şi să uit măcar pe moment povestindu-mi de gay-ul Treistariu şi de incultul de Măruţă şi de olimpica porno şi de vaca aia proastă şi urâtă de Briana Caragea. După care ne-am enervat amândouă de sub-nivelul la care au ajuns emisiunile care fac rating.
A treia noapte cu tic-tac. Miqui cuminte de data asta. Dimineaţă mohorâtă. Primul pipi al zilei e mult mai trist fără vocea apoteotică ce anunţă sfârşitul lumii a lui Radu Cazan când citeşte revista presei.
Până la ora asta am vorbit cu două fete de la RDS. Foarte amabile. Mi-au dat fiecare câte un nou număr de înregistrare a sesizării. Prima mi-a spus că până în ora 13 se rezolvă. A doua mi-a zis, la ora 14, că după 13 se rezolvă. Şi sigur până la ora 18. "Vă mai putem ajuta cu ceva?" Auzi,ai avea ceva împotrivă să-mi sugi p**a?
Pornesc abătută spre casă în curând. Peste toate, mi s-a mai spart şi bomboana cu lichior în geantă. Şi aveam atâta nevoie de nişte alcool! Şi nu pe portofel şi hârtii şi strugurel. Dar pentru că în continuare ştiu că sunt fratele optimist care caută fericit căluţul pentru că a primit deja balega, o să trec peste toate. O să-mi spăl geanta şi o să-mi iau alte bomboane. Şi o să rânjesc fericită poticnind-o pe Frieda în opritorul de pe strada mea. Pentru că eu voi fi cea care va primi toată carnea şoferilor care înjură "cine p**a mea o fi avut ideea să pună căcatu ăsta aici?". Pentru că da, a mea a fost ideea. Şi am învins!

P.S. Am ajuns acasă pe la ora 18 fără 10. Firesc şi normal, am găsit uşa închisă şi interfonul blocat. Nici nu suna, nici nu puteai trece fişa prin el. Şi am îngheţat vreo 10 minute. Până au ieşi doi băieţi. Care mi-au părut suspecţi. Mi-au rânjit. Le-am mulţumit suspicioasă. Am alergat turbată acasă. Cu geaca pe mine. Cu picioarele strânse că făceam pipi, am dat drumul la televizor. Victorie! De-aia îmi erau suspecţi. Ei ar fi trebuit să-mi vină de cel puţin o zi şi ceva. De bucurie, am închis televizorul, mi-am făcut nişte paste şi mi-am pus un vin. Asta viaţă, tată!