Lia si Mihaela

Dupa 30 de ani de existenta, m-am petrecut weekendul asta pentru prima data. In calitate de Mihaela. E, bine, da, stimati telespectatori, pe Vulpea Lia o mai cheama si Mihaela. Nume cu care nu am nicio problema, doar ca nu ma recunosc si nu m-am recunoscut niciodata in el.
La scoala si la bloc erau 3 fete Mihaela. Ele chiar erau Mihaela. Cand mergeam in vacante la tzara, la Venetzia (langa Fagarash, nu va ganditi la altele), Mihaela era vara-mea (de fapt, din arborele genealogic nepoata mea si dupa cum o striga bunica ei, Miaiela). Am avut asa o relatie minunata cu ea, incat de-aia eu nu m-am simtit niciodata si Mihaela. Pentru ca era ea. Asa mi s-a facut un dor de vremurile alea, cand ne impopotzoanam si stateam pe bancutza, in fatza casei. Cand ne intreba cineva ce-i cu noi, spuneam ca ne jucam de-a mireasa si de-a nanasha (cu accentul ardelenesc de rigoare, binenteles).
Mihaela din desene mi se parea o tampita si o tocilara, deci clar nu puteam sa ma numesc ca ea. Atat de tare o detestam, incat nici macar sa invat sa o desenez (ca toate fetitzele care se respectau in vremurile alea) nu am vrut.
Ai mei acasa, desi "vinovati" pentru botezul meu ca Mihaela, nu m-au sarbatorit niciodata. Probabil si pentru ca se facea intotdeauna asa bal si dixtractie pe 25 martie, de ziua mea de nastere, incat nu mai considerau necesara inca o petrecere. N-am dus niciodata bomboane la scoala pe 8 noiembrie. Nu m-am prezentat niciodata cu tot numele.
Acum, daca imi aduc bine aminte, pana pe la 10-11 ani nici numele Lia nu ma incanta. Desi imi placea si ma recunosteam in el, mi se parea foarte aiurea sa am un nume pe care nu il mai avea nimeni cunoscut. Plus veshnica intrebare: de la ce vine? Iulia? Cornelia? Ca sa nu mai fiu asa ciudata, cu un nume pe care nu-l mai are nimeni si despre care toata lumea ma intreaba de unde vine, am inceput sa spun ca ma cheama Alina. A fost amuzant pana a venit sa ma ia taica-meu o data de la sala de tenis unde jucam si a intrebat de Lia. "Nu avem niciun copil cu acest nume". Panica! Stres. Lia-Alina ajunsese deja acasa. Dar ce show mi-am luat atunci! Si atunci mama mea mi-a spus ca nashei i se spunea Lia desi o cheama Iuliana, iar ei i-a placut Lia tocmai pentru ca e deosebit. Si de ce si Mihaela atunci? "Ca sa ai si un nume de sfant". Hmmm. N-am inteles niciodata logica asta. Ca doar oricum exista si o zi a celor fara nume de sfant, nu?
Prin adolescenta am ajuns sa imi ador numele de Lia si sa nu spun sub nicio forma ca ma cheama si Mihaela. Ziua de 8 noiembrie trecea fara nicio semnificatie aparte pentru mine. Am cunoscut la un moment dat un tip caruia i se parea prea lung Lia si imi spunea Li. In liceu a fost simpatic sa-i vad pe strainii cu care faceam noi engleza scriindu-mi numele Leea sau Lhea sau strigandu-ma Laia. Cu aceasta ocazie am aflat ca numele meu provine ori din latinescul "Lia" - "cea care aduce evanghelia". ori din evreiescul "Lhea" (mult mai intalnit) - "timida, sfioasa" sau "delicata". Cata potriveala!
De ceva vreme, familia a inceput sa ma alinte LiaLia. Si imi place.
Dar pe Mihaela am descoperit-o abia anul asta. Cand am cautat un alt motiv pentru invitatia la un gratar la ai mei. "E ziua mea, dau o pastrama si un vin". A fost mishto ca am primit si cadouri. Unele mai la obiect si la orizontala (inca ranjesc), altele mai practice (tata, cadou ti-am luat eu pastrama si aperitivele), unul inca in facere (m-a amenintzat Katy cu el si mor de curiozitate). Si am mai primit un cadou "care nu trebuie sa lipseasca din posheta nici unei pisicutze": o trusa Christian Dior. Clipocesc des din gene. Love you, Jewels!
Am petrecut tare frumos in weekend. Cu oameni care au venit nu pentru ca sunt Mihaela. Sau Lia. Zic eu ca au venit si pentru ca eu sunt eu. Plus o pastrama buna. Un vin si mai bun. Un gram de soare de noiembrie. Si o gura de aer inca destul de curat. Sper sa ne vedem si la anu. Cand voi fi iar Mihaela.