De dorul lor

Peste multe sentimente şi trăiri cotidiene, zilnic am câte un dor. De gagic, de nepoată-mea, de ai mei, de Iulia, de Maggie. De zilele cu soare, de mare, de vacanţă. Dor de ducă. Dar de ceva vreme mă apasă un dor anume. Şi e cu atât mai dureros cu cât nu pot să sar în maşină, să dau un telefon, doar aşa, să-mi ostoiesc dorul.
E vorba de dorul de bunicii mei, duşi toţi, sper eu undeva mai bine. Dar pentru mine, au plecat prea devreme. Deşi parcă abia ieri i-am văzut ultima oară. Dar aş fi vrut să mai am timp să le povestesc cum e la facultate, cum m-am angajat, să vorbesc despre politică, fotbal, cum e cu lumea asta modernă. Să se supere că nu mai înţeleg tinerii ăştia din ziua de azi, dar să îmi zâmbească mândri, cu toată iubirea din lume în ochi, că eu sunt tânără şi aşa de grozavă. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum ai mei părinţi le-au spus propriilor părinţi "mămica" şi "tăticu", iar socrilor "mamă" şi "tată". Ceva mai frumos nu cred să existe.
Pe bunicul Toader, tatăl mamei, l-am cunoscut cel mai puţin. S-a dus când aveam doar 6 ani. Dar îmi aduc aminte perfect figura lui puţin încruntată tot timpul. Ochii negri, gura cu buze subţiri. Nu era un om care să se manifeste prea mult, să ne pupe toată ziua sau să ne răsfeţe. Dar dacă te uitai atent la el, când eram noi nepoţii în preajmă, nu puteai să nu-i zăreşti sclipirea jucăuşă şi dragul din ochi. Îmi aduc aminte că muncea enorm, chit că trecuse deja de 60 de ani. Făcea tinichigerie auto şi avea garajul lui, unde tot timpul găseai cel puţin 4-5 maşini. Era foarte respectat şi iubit. Foarte dur când era cazul, nu ştia ce-i compromisul şi nici expresia "merge şi aşa". Îi plăcea vinul bun, dar întotdeauna cu măsură. S-a dus rapid, în câteva luni, la doar 63 de ani. Fizic, l-a moştenit frate-meu. Slab, spre uscat, numai fibră. Aceeaşi faţă cumva ascetică. La caracter l-a moştenit mama. Şi mi se pare ceva fantastic cum face ea, atunci când are câte o dilemă sau nu ştie cum să răspundă unei probleme, visează noaptea că se ceartă cu bunicul, iar dimineaţa ştie exact ce trebuie să facă.
Bunica Eugenia, mama tatei, a trăit mai mult, dar, din păcate, mai tot timpul bolnavă. Nu la pat, am putut să mă bucur de prezenţa ei până la sfârşit. Ea era cea mai blândă, se plângea mai des, dar nu cu năduf o făcea, ci cumva aşa, nesubiectiv, ca o constatare. Că e grea viaţa, mai ales când eşti bătrân. Cu ea am stat mai mult când eram mică mică. Făcea cele mai grozave sarmale din lume! Îşi aducea aminte tot timpul de copilăria ei grea, când a fost fată în casă la nişte saşi din Cisnădie. Şi cum le spunea sasul, la masă "luaţi cu apă, luaţi cu apă!" ca să mănânce mai puţin. Şi mai avea o poveste care îmi plăcea mie mult. Cu mine micuţă. Urcam un deaal şi eram prea grea să mă mai ţină în braţe. Şi m-a apucat cântatul: "Că aşa-i viaţaaa, când mai greu, când mai uşor". Tot de la ea am învăţat şi "O bătrână într-o gară", a Ilenei Sărăroiu. A rămas şi acum melodia mea populară preferată şi o cânt cu tata, de câte ori avem ocazia. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum a reuşit ea, după o viaţă în bucureşti, să nu îşi piardă nici măcar un cuvânt din limba ei ardelenească. Sau din accentul cântat, atît de drag mie.
Cu mamaia Veturia, mama mamei, am stat mai mult când eram ceva mai mare. De la 50 de ani era paralizată pe partea adreaptă. Vorbea mai greu. A stat la pat ceva vreme. Dar a refuzat să fie o bolnavă. A reînvăţat să scrie cu mâna stângă, ba chiar şi să toace zarzavaturi pentru ciorbă. Şi să meargă, chit că mai poticnit, dar cu picioarele ei. Şi râdea mult. Avea un râs aşa molipsitor! Şi o faţă veselă, vie, ghiduşă. Râdea şi de ea însăşi, când se încurca în vreun cuvânt. A refuzat să fie o povară pentru alţii, aşa că de primăvara până toamna târziu stătea la casa ei, la curte. Avea şi câte o femeie care stătea cu ea, dar în mare parte se descurca singură. Iarna venea la noi, la bloc. Îmi aduc aminte, aveam vreo 10-11 ani, când m-a apucat pe mine gospodăreala. Să facem o prăjitură împreună. Şi am amestecat serioasă ouăle, cu zahăr. Şi am găsit în cămară o pungă cu ce mie mi-a semănat a făină. Şi am pus. Şi am tot pus. Nu se lega coca! În cele din urmă am realizat că de fapt pusesem aproape un kilogram de zahăr pudră. Am încercat să dreg minunea, dar rezultatul final au fost nişte gogoloaţe plate şi extrem de tari. Ce-am mai plâns! Dar ce s-a mai distrat draga de ea! Şi îmi mai aduc aminte ce bestială era ea când iarna, când stătea la noi, ne ruga serioasă să-i dăm Dipiradomul. "Păi, mamă, am făcut ţuică fiartă!" îi spunea taică-meu. "Ştiu, de-aia iau Dipiridamolul înainte şi ţuica după". Avea şi ea un of, deşi nu am auzit-o vreodată să se plângă punctual. "Doamne, de aş mai trăi măcar un an să-l văd pe Ceauşescu mort!". S-a dus la ceruri pe 24 decembrie 1990.
Şi tataie Ioane. Tata lui tata. Ioan, nu Ion. Omul pe care nu l-am văzut niciodată cu spatele adunat. Tot timpul drept, cu o privire atât de mândră, de vie! Cu ochi ca focul. Ce-l mai chinuiam când eram mică! Îi pieptănam chelia. Şi nu zicea niciodată nimic. Când stăteam la ei, înainte de masă, îşi înmuia degetul mare şi gros în rachiu şi îmi dădea şi mie. După masă beam un pahar împreună, înainte de culcare. El un vin. Eu sirop cu un deget de vin şi mult sifon. Carcalete. Îmi plouă în gură de poftă! Cred eu că a fost cel mai sănătos om din lume şi cel mai puternic. I-a plăcut viaţa, un vin bun, o mâncare bună şi prieteni mulţi. Dar, vorba tatei, nu l-a văzut niciodată cineva în şanţ. Îi plăcea să se simtă bine pur şi simplu. Şi el muncea mult. Avea roşiile lui, grădina, via. În Bucureşti, să ne înţelegem. Făcea bulion, vin. Ce bun era mustul! Toată ziua ne făcea să râdem. Îşi iubea nepoţii mai mult ca viaţa. Îmi aduc aminte cum stăteam fascinată să îl văd cum se bărbiereşte cu briciul. Chiar şi la mai mult de 80 de ani, nu-i tremura mâna. Şi el râdea mult şi era vesel şi spunea bancuri. Când mergeam vara la ţară, la Veneţia, pe lângă Făgăraş, îmi prindea pescuţi mici pe care mi-i făcea cu păpară şi raci pe care mi-i fierbea. Şi făcea cea mai bună salată de varză, tocată mărunt mărunt şi frecată bine cu sare, cu mâinile lui mari, ca nişte lopeţi. S-a dus la 89 de ani, cu toţi dinţii în gură, cu ochelari -0,5, "că bunicii trebuie să aibă ochelari". Puţin tare de urechi, dar tocmai glasul lui uşor ridicat îmi plăcea tare mult. S-a dus nu pentru că a fost bolnav de ceva. Ci pur şi simplu, cred eu, că atunci a vrut el să moară.
Mi-e tare drag să regăsesc pe chipul mamei din mimicile bunicii. Şi să văd că tata seamănă parcă tot mai mult cu tataie. Toţi patru ardeleni de la mama lor, din zona Făgăraşului ai tatei, de pe lângă Sighişoara ai mamei. Cu numele lor care par acum ciudate, dar mi s-a spus semnificaţia lor: când s-au născut ei, în Ardeal ungurii încercau să ungurească tot, inclusiv numele. Dar numele latine nu puteau fi modificate. Şi de-aia îi chema aşa: Toader şi Veturia, Ioan şi Eugenia. Mi-e tare dor de ei, de privirea lui tataie Toader, de poveştile mamaei Eugenia, de râsul gâlgâit al mamaiei Veturia, de glasul lui tataie Ioane. Nu am poze acum să pun aici. Dar închid oricând ochii şi îi văd mai vii şi mai minunaţi ca niciodată.