Spectacol grotesc

Până să citesc, pe cel mai sugestiv intitulat blog Confruntă durerea, despre crisparea şi lipsa de naturaleţe a românilor, credeam că ideile astea îmi trec doar mie aiurea prin cap, din cauză că sunt eu, nativ, prea veselă, prea optimistă, prea dornică de lucruri frumoase şi oameni vii, că am aşteptări prea mari de la oameni (notă: eu consider PREA un cuvânt cu conotaţie negativă). Cuvintele ei m-au lovit drept în moalele capului, cu duritatea realismului cu care au fost spuse. Aşteptările mele de la oameni au fost şi încă sunt: sinceritatea, no matter the cost, loialitatea, care înseamnă mult mai mult decât o fidelitate trupească, integritatea, care înseamnă adaptare la situaţii fără pierderea esenţei personale. Structura mea băieţoasă mă face să pot reacţiona la un pumn cu un pumn, în faţa unei înjurături cu două. Dar mă trezesc blocată şi incapabilă de o reacţie firească, în faţa isteriei muiereşti şi a unui anumit tip de comportament la care mă voi referi mai târziu.
Dacă în viaţa sentimentală am dat de băieţi frumoşi şi deştepţi, ursitoarele m-au pedepsit să am parte în viaţa profesională de şefe. Despre una, două, trei am spus în alte ocazii. Despre actuala şefă patru nu am spus nimic. Pentru că nu vroiam să o ridic în slăvi dintr-un fel de teamă, că, deh, după cum am mai spus, nu mai cred de mult în spiriduşi şi zâne. Dar şi pentru că după complexe de ţoapă frustrată, după paranoi cu poalele în cap şi mojicii de prinţesă snoabă, nu credeam că mai pot vedea ceva nou. Cu atât mai puţin după un an şi jumătate de personaj simpatic, plin de umor, cu principii frumos declarate, replici inteligente, colaborare bună, fără constrângeri. Şi m-a lovit din plin. Năpraznic. Cu cel mai grotesc spectacol la care am fost vreodată martoră.
Lucrez de un an şi jumătate, după multinaţională, firmă de apartament, mini-firma mea, la o instituţie de stat. Cu ceva uscături politice, că nu se poate altfel, dar în rest cu oameni pe meseria lor. Cu salarii bune, dar de trei-patru ori mai puţin mari decât a urlat presa. Mi-am câştigat, pe merit zic eu, locul meu acolo. M-am adaptat strâmband din nas la birocraţia specifică (zeci de semnături şi aprobări pentru o simplă hârtie), cu uimire la condiţiile de muncă ce nu trebuie văzute ca "privilegii de stat", ci ca ce ar trebui să fie normalitate pentru toată lumea (concediu concediu, zile libere de sărbători, analize medicale anuale, salariu primit în ziua de salariu). Până şi la trezitul la 6 jumate ca să ajung la 8 m-am adaptat cât de cât. La spart uşa la 4 nu m-am adaptat. Şi nici la bârfa de tip radio-şanţ. N-am înţeles comentariile şuşotite cu privire la conducerea aia mare, atâta timp cât nu au ajuns la noi, ăştia mici, lucruri care să ne afecteze situaţia sau munca.
Acum o săptămână, a fost numit noul preşedinte. Nici nu apucase omul să vină să ne spună ce şi cum, că şefa mea, brusc, a devenit panicată. Agitată inutil. Cu şuşoteli şi nervozitate. Pe ceilalţi colegi, mai mari sau mai mici, i-am văzut în general calmi. Am pus agitaţia şefei mele pe faptul că are o vârstă, e cam fată bătrână, se apropie menopauza, e ea mai colerică de fel. Până când, dintr-odată, a devenit isterică. "Ai mare atenţie unde pui în Revista presei articolul în care nu-l vorbeşte chiar de bine pe noul preşedinte!" Păi, în primul rând, Albă-ca-Zăpada există doar în basme, în mediul mai mult sau mai puţin politic nu, aşa că e normal să se scrie şi de rău. În al doilea rând, e revista presei, articolele sunt publice! "Eşti inconştientăăăăăăăăăăăăă!?! Dacă o să creadă că e pornit de la noi?" Recunosc, la replica asta am clipit tâmp.
Trecem de moment, apare omul prin birouri, să ne salute şi să ne cunoască. Gest care mie mi s-a părut foarte elegant şi firesc. Nici nu iese bine pe uşă, că doamna mea pune mâna pe telefon şi începe să şoptească isteric: "Aveţi grijă, trece prin toate birourile!!!" După care urmează o agitaţie sinistră, fără un scop anume, dar care ne-a dat dureri de cap tuturor celor prezenţi (6 femei, trei departamente separate). "Trebuie să termini până luni analiza aia pe 2008". Păi, azi e vineri, termenul e 15 februarie, eu oricum vreau să mă concentrez să o fac până vinerea viitoare, desi în avans. E imposibil până luni. Dar, oricum, de ce? Explozie! Artificii! "Cum poţi să întrebi aşa ceva??? Dacă ne dă ăsta afară??? Trebuie să arătăm că facem treabă!" Păi, nu arătăm, în fiecare zi? N-avem zeci de hârtii pe care le-am rezolvat? Rapoarte şi situaţii? Până acum nu ne-am făcut treaba??? Servicul nostru de relaţii publice şi comunicare e primul la "încredere" printre clienţi şi oameni simpli. În sondajul ăla avem cel mai mare procentaj pozitiv! Astea nu contează destul? De ce să te apuci să lingi un cur care nu ţi-a fost întins??? De ce să vorbim ca muta la p**ă când chiar nu e cazul??? Nu i-am spus astea. Deşi se înţelegea perfect din ochii mei. Dar ea, pentru prima dată de când am cunoscut-o, nu se uita în ochii mei. Iar isterie, urlete, spume la gură. "Faci un efort în weekend, TREBUIE să fie gata luni!" Nu reuşeam să pricep. Ce mecanisme demonice declanşaseră aşa reacţii? Dar nu am luat-o personal. M-am întristat peste măsură. Şi aveam amăreală în gură.
Am făcut efortul. Azi la prima oră lucrarea era gata. Şi cam tot ce aveam de făcut pentru săptămâna asta. Şi am privit cu groază şi deja iritare cum monstrul, în loc să se domolească, a continuat să-şi hrănească nebunia cu energia mea. Şi nervii mei. Şi s-a ajuns la chestiuni pe care le-am luat personal. "Faci asta pentru că eu sunt şefa ta!" Ţipat cu scuipat. Reacţia mea de om cu mintea zic eu sănătoasă: m-a pufnit râsul. Dacă în faţa unui bărbat care nu doar că are puţa mică, dar nici nu i se scoală, te apucă mila (după care îl părăseşti cât mai delicat posibil - şi nu-mi spuneţi altceva, că sunteţi ipocrite, doamnelor), în faţa unui şef care spune "faci asta pentru că EU sunt şeful" nu poţi decât să râzi şi să îi arăţi astfel că te pişi pe el. În viziunea mea părinţii care îi spun copilului "faci aşa pentru că aşa zic EU!" sau şeful care spune "faci asta pentru că eu sunt şeful" nu sunt decât nişte impotenţi frustraţi care nu îşi pot dovedi altfel pseudo-superioritatea. Şi mai sunt şi demonstraţiile de "control asupra situaţiei", când îţi arată şeful ceasul şi strâmbă o sprânceană: ai întârziat 5 minute! Sau la plecare: "mai sunt 2 minute până la 5".
Nu am spus nimic zilele astea. Am făcut implozie. De multe ori. Şi mi-am muşcat buza de Berbeacă tare în gură până la sânge. Deşi aş fi putut spune multe. Şi nu mi-ar fi fost frică de represalii. Mai mult de o slujbă ce aş putea pierde? Am mai pierdut. Am renunţat şi eu la altele. Şi nu le-am pus la "pierderi". Ci la câştig de experienţă, învăţat lecţii. Momente de mers mai departe. Cu spatele drept. N-am spus nimic pentru mine. Că îmi era mie ruşine de ruşinea ei.
Revin la textul de pe Confruntă durerea. Şi la întrebarea "cum s-a ajuns la asta şi de ce nu mai scăpăm de asta?" Unul din comentarii spunea că "Şi din comunism, de care nu am scăpat". Cu scuzele de rigoare, dar m-am săturat de scuza asta!!! Unii cum au putut trăi în comunism şi, cu toate astea, au fost şefi pentru care ceilalţi nu au fost subalterni, ci colaboratori, colegi şi prieteni? Şi deşi se pregătesc de pensie primesc încă telefoane de drag şi la mulţi ani de la foştii "subalterni"? Şi n-au pupat cururi, chit că uneori asta a însemnat să-şi piardă slujba. Dar au rămas cu ceva mult mai important. Cu demnitate şi coloană vertebrală. Şi integritate. Cuvinte mari care nu ţin de foame? Iar o scuză jalnică pe care nu vreau să o aud.