Pastile mai dulci, mai amare

Am avut zilele astea o uşoară dezamăgire. Uşoară pentru că de la presa românească nu mai am de mult aşteptări înalte. Am făcut ceva vreme pauză de tot ce ţinea de ziare, săptămânale, reviste, ştiri tv, talk-show-uri. Lucrasem prea mult în monitorizarea de presă, eram sătulă până în gât. Inclusiv de Academia Caţavencu, pe care ani de zile am citit-o din scoarţă în scoarţă şi mi-a adus amuzamente, hăhăieli şi rânjete largi. Dacă tot mă dezintoxicam, să o fac cu totul. Pe la sfârşitul lui noiembrie anul trecut, mi-a atras atenţia un text de pe deceblog, la care am făcut referire la momentul respectiv. Scria domnul De ce acolo cum s-au apucat unii de la Caţavencu de scris mondenităţuri de rahat, de tip reportaje de atmosferă cu eleva porno. Replica autoraşului vizat nu s-a lăsat aşteptată: "Subiectul e prezentat altfel de noi decât de alţii. Am dat peste el făcând altceva, şi decât să-l ia alţii (în cancan e prezentat complet aberant), mai bine îl luăm noi. Şi (aşa, rămâne între noi) cititorii noştri sunt exact aceiaşi cu ai lor". Răspunsul e mult mai "complex", dar puteţi vedea şi singuri. Iniţial scârbită, am stat şi m-am gândit puţin. Să nu fiu aşa aspră, dar severă. Băiatul de la Caţavencu o fi şi el mic şi dornic de afirmare, e normal să braveze prosteşte. Povestea asta mi-a lăsat un gust amar, dar am luat un Colebil şi mi-am văzut de ale mele. Până săptămâna trecută, când aiurea mi-a picat în mâini un Caţavencu. Plină de nostalgii, m-am apucat de răsfoit. Prima pagină mişto. Obama+Băselu - Yes, we can't! foarte tare. Investigaţiile ok. Cronica de carte şi film relativ ok. I-am regăsit cu simpatie pe veteranii Caţavencu. Şi ajung şi la paginile care mă destindeau cel mai tare. Bula demnitarului, revista presei - cuvântul care...(unde obişnuiam să citesc nişte comentarii savuroase despre tâmpenii "serioase" scrise în ziare gen România Liberă, Ziua, EvZ), reportajul cu ţara în gât, trampa şi ecranul. Bula slăbuţă, reportajul la fel, trampa mediocră. Dacă Jurnalul lui Tetelu l-am găsit cam la fel de dement, jurnalele Elenei B. "transcrise" de Simona Tache m-au dezamăgit şi plictisit, deşi alte texte ale ei chiar mi-au plăcut cu alte ocazii. La revista presei, probabil deloc întâmplător ţinând cont că l-am regăsit ca autor pe super-reporterul cu eleva porno, "referinţe" tare slăbuţe din 7Plus cu OTV, două din Click, una din Cotidianul tot despre un subiect tare: "idiotul adus la tv face audienţă". Şi face băiatul nostru foarte acid(ulat)cam ca un Cico desfăcut de trei zile, nişte remarci care spun tot despre superioritatea editorială a săptămânalului de moravuri mult prea uşoare. Din care reiese exact ce menţionase în noiembrie: decât subiecte de căcat prezentate prost de click, cancan sau libertatea, mai bine preluate cu brio de Caţavencu! Că tot "cititorii noştri sunt exact aceiaşi cu ai lor". Dezamăgire confirmată şi de mai vechile articole găsite pe site. Apropo, cândva erau foarte tari că doar plătind abonament puteai citi Caţavencu pe net. Acum e la liber. Semn că mondenizarea de tip Click şi Cancan nu sparge audienţa la chioşcuri aşa cum s-a estimat. Păcat, adio şi cam atât.

***
Tot cu ceva timp în urmă am scris despre problemele mele vizavi de numărul enorm de maşini cu plăcuţe de provincie din Bucureşti. Am devenit între timp mult mai calmă şi mai tolerantă. Dar nu mă pot abţine să nu observ două lucruri. Care mă cam irită, recunosc. Pentru că sunt de părere că de vrei să ţi se întâmple amabilităţuri trebuie să le faci tu mai întâi, de multă vreme nu mă mai grăbesc niciodată atât de tare încât să nu las alte maşini să iasă din benzinărie sau dintr-o străduţă secundară. Las cam pe toată lumea. La schimbarea de bandă, am mare grijă să fac asta în special cu începătorii şi cu cei cu numere de provincie. Dacă de la începători, oricum stresaţi şi terorizaţi, nu mă aştept la mulţumiri, că probabil nici nu ştiu încă bine unde e butonul de avarii, cu atât mai puţin pot ridica o mână să facă un semn, de la cei din provincie am ceva aşteptări. Că doar bucureştenii sunt toţi mârlani şi nesimţiţi, iar ei sunt politicoşi şi amabili, nu? E, să mor de am primit măcar o dată (cu excepţia unuia cu număr de Sibiu, astă vară) cel mai mic semn de mulţumire că eu am frânat şi i-am lăsat să se bage! Mi-or fi mulţumit în gând. Tot pe acelaşi principiu, oricât de din timp ai da semnal, oricât de firesc ar fi să te lase să intri şi tu în bulevard, nu te-ar lăsa băieţii ăştia nici să crăpi lângă ei! Nu că sunt eu rea şi cârcotaşă, dar chiar aş vrea să ştiu de ce ei înjură bucureştenii şi aşteaptă gesturi politicoase, dar nu oferă nici să-i pici cu ceară.

***
Sătulă că vreo 5 locuri de parcare din faţa blocului sunt ocupate de luni de zile de nişte rable ruginite plus o rulotă, toate cam abandonate, azi am fost pârâcioasă. Şi am sunat la call center la primărie. Şi de acolo la departamentul unde am făcut sesizare cum că m-am săturat de tigăi ruginite care ocupă locuri preţioase de parcare. Acum aştept. Vă ţin la curent.

***
Încă sub influenţa unui încurajator text de la Cetăţeanul Popescu pe blog, am fost azi şi eu martor-participant la un mic eveniment mare. Mă îndreptam spre birou când am văzut o doamnă simpatică strângând într-o punguţă după căţelul ei. Una din rasele mele preferate, un scottish terrier. Cu care, firesc, m-am pus pe mângâiat şi jucat. La câţiva metri, un domn cu un cocker. Care cocker îşi făcuse şi el nevoile pe trotuar în lipsă de spaţiu verde. Domnul se uita cumva stânjenit. O văzuse pe doamnă strângând. M-a văzut pe mine uitându-mă. Şi a zis încurcat: nu am cu ce! I-am zâmbit frumos şi i-am dat două şerveţele. Omul a zâmbit la rândul lui, a strâns fără mari probleme şi mi-a spus că o să-şi ia şi el punguţe când mai iese cu Max. Sincer şi cu lipsă de modestie, m-am simţit de parcă aş fi câştigat un Oscar. Vorba domnului Popescu, încă există speranţe pentru România.