Cu Merry Christmas prin Viena

Pentru că azi m-am trezit brutal la 6 jumate, pentru că mi-am găsit maşina Frieda bocnă şi până s-a încălzit o idee mi-au îngheţat mucii lumânări, pentru că m-a luat şefa mea din plin cu treabă de la 8, pentru ca vine Boboteaza şi nu ştiu dacă am timp să-mi spăl toate hainele fără să mă bată Ăl Bătrân, sunt picată şi urâcioasă. Dar pentru că nu-mi place de mine aşa, câteva zile (săptămâni? luni?) voi trăi cu amintiri. Şi voi spune snob "când am fost eu la Viena...".
Nici nu plecasem bine din Viena astă vară, când deja decisesem: sărbătorile de iarnă tot aici. Dacă pentru vacanţa din iulie ne-am făcut planuri din mai şi am stat cu nodul în gat până cu 3 zile înainte de plecare (neştiind dacă mai plecăm sau nu, din cauze de taxă de poluare şi diverse pentru Frieda), pentru asta de iarnă am făcut planuri cu fix 4 luni înainte. Am rezervat camere, am făcut planuri de bătaie. Urma să plecăm 4, să se întoarcă 2, să vină încă 4. De Crăciun cu părinţii, de Revelion cu fratelo, Cati, Alina şi Pedro. Pe drum, prin octombrie, ultimii 4 nominalizaţi au renunţat. Am decis ca până la urmă să plecăm din 23 până în 31 decembrie, cu trenul, eu cu gagicul, mama Vulpe şi tata Urs. Totul a fost minunat până pe 14 decembrie, când feroviarii unguri au intrat în grevă. Şi când eram gata să ne luăm banii înapoi pe bilete, cu exact 5 ore înainte de plecare, greva a luat o pauză. Fugită de la servici, şoferul iadului până acasă, bagaje in 10 minute, luat gagic, lăsat Frieda la ai mei, gară, cuşetă. Go! Naşu ne-a zâmbit şi ne-a spus să avem grijă cu banii şi actele. Că la unguri sunt hoţi. "Hai, domle, e aproape 2009, suntem în UE. Se exagerează". Ne-am încuiat, totuşi, ne-am băgat portofelele în perne. Pe la 3 dimineaţa, în plină pustă ungurească, ne trezim cu uşa forţată şi cu zgomot de cheie care să deschidă de afară uşa. La aprinderea luminii şi perdeaua dată la o parte, ne-au făcut drăguţ cu mâna doi domni cu staturi de dulapuri. Şi dimineaţa ne-a confirmat naşul: au fost hoţi! Şi eu, care ma acrisem şi nu mai credeam în poveşti, zâne şi spiriduşi...
Viena ne-a primit după cum mă aşteptam. Cu braţele ei sobre deschise, cu metroul ei minunat, cu oamenii care îşi vedeau de ale lor. Mariahilf Hotel Pension s-a dovedit un cuibuşor tare drăguţ şi primitor, cu camere înalte şi ferestre mari, cu cea mai moale pilotă din lume şi cei mai zâmbitori recepţioneri. După cum îi spune şi numele, locaţia nu putea fi decât pe faimoasa Mariahilferstrasse, adică un fel de Mecca sau punct zero al shopping-ului vienez (în timp ce scriu, am un rânjet foarte satisfăcut pe figură, recunosc). Deşi nu vroiam (yeah, right!), am fost nevoită să mă bag la un shopping de urgenţă. În cele 10 minute de împachetat disperat, îmi uitasem 3 lucruri esenţiale: crema de faţă (extrem de necesară pentru ce a urmat), şosetele şi chiloţii.
După nici juma de oră în Viena, ne-am apucat de ceea ce, pe lângă gerul uscat, serios, pătrunzător şi de neclintit (deh, austriac care îşi face treaba eficient), avea să fie o constantă a celor 7 zile acolo: vinul fiert. Aveam scuza că era frig. Plus, că era tare bun. Şi mai venea şi în nişte căni superbe, de-ţi era mai mare dragul. Pe căni îţi luai banii înapoi, dacă vroiai. Şi dacă tot mi-a spus un amic, foarte superior si naţionalist, cum că e trădare de neam şi ţară să pleci de Crăciun de la tradiţionalele sarmale şi porcării, vă asigur că ne-am îngrăşat regulamentar şi cu wurştii absolut geniali, şi cu magnificul şniţel vienez (de viţel şi mare cât basca lui tataie, dar şi la fabuloasa sumă de 20 de euro bucata - e adevărat, într-o cârciumă de figuri şi de tradiţie, unde, slavă Domnului, a plătit tata Urs, că era ziua de Crăciun doar). Şi i-am regăsit cu veselie şi pe chinezii de astă-vară, doar că de data asta am ştiut ce vrem să comandăm. Şi pe turcaleţii cu mielul lor înmiresmat. De data asta am descoperit şi o cârciumă italienească foarte ok, cu preţuri normale, papa bun şi un chelner italian cu care ne-am regăsit rădăcinile, normal.
Luminile discrete şi de bun gust ne-au dat pe spate. Deci, se poate şi fără ţurţuti de prost gust.
În ziua de Crăciun am vizitat Stephans Dom, unde am fost la fel de copleşită. Iniţial m-am simţit puţin intrusă printre oamenii care cânta şi se rugau. Dar m-am gândit că Doamne Doamne ne ascultă rugile în orice limbă le-am spune.
De data asta am şi intrat la Karlskirche şi ne-am bucurat ochii de superba bijuterie. Pentru că exista un lift de sticlă şi apoi schele, i-am dat două palme fricii mele de înălţime şi am urcat până în vârful cupolei, la 72 de metri deasupra. Nu ştiu dacă de teamă, de încântare, de aer rarefiat sau de lumină, dar l-am simţit pe Dumnezeu mângâindu-mă pe creştet.
Într-una din zile ne-am decis să mergem până la Salzburg. Tot cu trenul. Superbele străduţe şi lumini au fost puţin umbrite de preţul piperat al biletelor (62 de euro de persoană dus-întors) şi de frigul şi mai profund ca la Viena. Dar a fost frumos şi nu ne-a părut rău.
De data asta am vizitat pe îndelete şi Belvedere. Şi ne-am clătit ochii cu tablouri frumoase şi interioare monumentale. Din păcate, nu am avut voie să facem poze. Dar mi-au rămas pe retină câteva din tablourile lui Klimt şi mai ales, Sărutul, pe care doream să-l văd de ani de zile. Dacă ar fi fost şi Copacul vieţii acolo, aş fi fost şi mai fericită.
Şi, bineînţeles, am făcut cumpărături. Multe şi frumoase. Mama Vulpe era în elementul ei. Bietul tata Urs era disperat. La un moment dat, a refuzat să mai vină cu noi, pe post de cuier pentru hainele şi genţile noastre. Dar ne-am descurcat oricum. And it was good, baby!
Pentru că la ei e obicei ca în noaptea de anul nou să dai porcuşori ca să ai noroc, peste tot era plin de animăluţe. De lemn, de plastic, de sticlă, coloraţi, mici, mari. Dar cum eu sunt de părere că norocul nu se cumpără, am rezistat eroic şi nu am dat nici un ban. Dar, uite cum se face, că ne plimbam agale, Răzvan dă cu piciorul în ceva care se rostogoleşte, iar eu, instinctiv, mă aplec şi culeg de pe jos. Şi ce să vezi? Un porcuşor mic de lemn, cu zâmbet pictat. Dacă n-ar fi strâns rahatul după câinii lor, mi-ar fi plăcut să calc şi într-unu din ăla, să fie cu supradoză.
S-a terminat prea repede. Pe 30 seara eram iar în tren, cu şi mai mare stres din cauze de hoţi în Ungaria. Mai tăcuţi. Cam apăsaţi. Gagicul cu 10 eurocenţi în buzunar. Eu cu 1 eurocent. Plus 1 ban găsit în tren. Şi un milion de poveşti şi amintiri, şi regrete "la noi de ce nu se poate?"
Am ajuns pe 31 pe la ora 3 după-amiază. Obosiţi, zgribuliţi, murdari şi sictiriţi. Dar fără incidente. Vorba naşului: "n-or fi şi azi hoţi, or sărbători şi ei revelionul".
După reîntregirea familiei şi trei sarmale, ne-am spălat, ne-am primenit, ne-am îmbrăcat frumos (sau cel puţin colorat) şi ne-am înfiinţat la Alina şi Pedro. În 10 minute eu deja cântam şi râdeam foarte tare (tot acasă e frumos să te îmbeţi, nu?). La 12 ne-am pupat cu drag şi spor, am băgat şampanie şi tort. Am aprins artificii şi ne-am hlizit la lumini pe cer. S-a mai terminat un an. Ba nu, a început unul nou! Hai să trăim cum ne place şi cu cine dorim!

Photo gallery Viena