Începuturile mele de om

Ca un preambul la ce voi scrie săptămâna viitoare (mă macină o problemă personală, simt că mă transform şi mi-e teamă de ce va urma), vă las peste weekend-ul pe care vi-l doresc minunat şi plin de ce vă doriţi (odihnă, iubire, sex, mâncare, filme, şpriţuri, etc etc) cu "începuturile" mele de om.
Am iesit din mama mea urlând. Aveam aproape cinci kilograme, 56 de centimetri, plămâni de viitor fotbalist sau măcar de cântăreţ de rock. Urlam de ciudă că nu eram băiat, sigur se făcuse o greşeală. Am vrut să mă întorc înapoi, convinsă că mai aveam de stat, că încă nu mă dezvoltasem complet, lipsea ceva din mine. Mi s-a refuzat această întoarcere, deşi, de atunci, m-au trimis mulţi înapoi la origini, dar tot degeaba. Ironia a făcut ca pentru primele câteva clipe de viaţă chiar să fiu băiat, măcar teoretic. O asistentă ameţită a făcut o confuzie şi i-a spus tatălui meu că soţia i-a născut un băiat. Tot neamul a aflat vestea, încă un nepot în familie, să trăiască! Doar mama nu a fost de acord, deşi, după spusele ei, am fost de la început cât doi băieţi la un loc, iar cu timpul, chiar cât o ceată de nebuni.
Amintirile din primele mele etape de viata sunt destul de masculine, ţinând cont de faptul că eu consideram o mare nedreptate apartenenţa mea la genul feminin. Încălecam wc-ul ca să fac şi eu din picioare, mă jucam cu maşinuţele, mă băteam cu toată lumea. Până pe la 8 ani aş fi făcut orice să fiu băiat, să nu am părul lung, să nu port rochiţe. Cred că cei mari îşi dădeau seama de asta şi m-au scutit de cadouri gen păpuşi (am avut, totuşi, două cărora le făceam injecţii şi pe care le ascultam la teme), preferau să-mi aducă multe cărţi. Mi-aduc aminte că am învăţat literele la mai puţin de 5 ani, ca să simt eu cum e să citeşti “Povestea lui Habarnam”. Şi, totuşi, cele mai mari dorinţe ale mele de când eram mică, mică erau să am sânii mari ca bunica şi să fumez mult ca verişoara mea. Prima, slavă Domnului, nu s-a materializat, dar a doua, din păcate, mi-a depăşit aşteptările. Marea mea curiozitate de fetiţa a fost cum arată tata la baie, mi-aduc aminte că m-a găsit mama chinuindu-mă să văd pe gaura cheii. Nu m-a certat, mi-a spus doar că nu am cine ştie ce de văzut, aşa încât curiozitatea mea s-a dus repede. Atâta timp cât nu făceam ceva interzis, ce rost mai avea să insist? Ştiu şi că în vremea aia nu îmi plăcea să dorm cu mama sau cu altă femeie, ci doar uneori acceptam să dorm cu tata. Acum am realizat că făceam asta nu pentru că mă consideram fetiţa lui tăticu’, ci pentru că simţeam că facem ceva aşa, „între noi, băieţii”. Totul era masculin la mine sau aşa îmi doream, nu-mi plăceau fetele pentru că erau prea fete, preferam compania băieţilor pentru că aşa mă puteam manifesta după cum simţeam: fugeam, scuipam, înjuram, mă băteam, mă loveam violent, jucam fotbal, făceam cazemate de zăpadă şi mă băteam cu bulgări.
Primul băiat de care îmi aduc aminte voia să mă vadă cum îmi dau chiloţii jos şi cum fac pipi. Un comportament uşor deviant, dacă nu ar fi fost vorba de Bogdan, colegul meu de grădiniţă, care avea curiozităţile astea la 4 ani. Tot atunci îmi aduc aminte că mă jucam cu el şi cu Tudor de-a “piloţii şi stewardesa”. Nu rânji pervers, nu avea nimic erotic jocul nostru. Sau poate nu-mi aduc eu aminte. Tot pe-atunci mă jucam cu verişoara mea “de-a fata şi de-a băiatul”, un fel de transpunere a realităţilor casnice ale părinţilor noştri într-un joc de copii. Mergeam la cumpărături, găteam, făceam curat în casă (care era garajul), ne certam, ne pupam, căram sacoşe şi genţi, hârtii şi ziare. Eu eram întotdeauna băiatul.
Din perioada pubertăţii îmi aduc aminte când, pe la 10 ani, au început să-mi crească sânii. Mă dureau îngrozitor şi ştiu că am plâns de vreo două ori, nu de durere, ci de nervi şi furie. Norocul meu a fost că natura a fost amabilă cu mine şi mi-a dat nişte sâni micuţi de care sunt mândră şi acum. Admir sânii mari şi generoşi, dar la alte femei, eu nu cred că aş fi putut să mă obişnuiesc vreodată cu aşa un simbol bătător la ochi al feminităţii. Totuşi, la vârsta aceea, simţeam că sunt trădată de propriul meu corp şi, ca să nu mă dau de gol în faţa prietenilor mei băieţi, am purtat instinctiv bluze largi care nu-mi arătau formele, până prin clasa a X-a.
La 11 ani deveneam femeie, după cum mi-a spus mama. Dar cine vroia asta??? Aveam senzaţia că sunt pedepsită şi nu ştiam care mi-e vina. În plus, credeam că numai eu păţesc ceva aşa îngrozitor.
Mulţi ani, chiar şi acum uneori, mi-am dorit să fi fost băiat, că aşa simţeam eu că ar fi fost mai corect pentru mine. E adevărat că nu am avut vreodată probleme de genul ăsta cu băieţii sau bărbaţii, nu le-am părut niciodată prea masculină :) Mi-am dat seama destul de repede că nu e vreo minune să fii băiat, că nu e chiar aşa de rău să fii fată, că e mare lucru să fi om.