Guilty dirty pleasures

Vorbeam de curând cu dragul meu Mircea (sau după cum îl ştiu prietenii, director muzical la Guerrilla :p), despre micii ipocriţi care se dau mari amatori de muzici mari şi pufăie scărbiţi la ideea de manele, dar la un şpriţ, o nuntă, o cumetrie, le sare şoldul din încheietură pe câte o manea. După care ori nu recunosc, ori o dau pe aia cu "am băut prea mult şi mă prosteam". Yeah, right, şi strălucirea aia de bucurie şi ochii mijiţi de plăcere de unde erau?
De manele nu spun lucruri urâte. Nu e problema mea să judec. Dar nici nu mă mişcă ceva. Îmi place muzica lăutărească veche, la o cârciumă cu lăutari mă distrez de minune. Apropo, l-am auzit pe Adi Minune cântând melodii lăutăreşti şi recunosc că am fost impresionată. The little shit chiar cântă bine! Dar mă irită invazia de manelişti pe toate posturile de televiziune. Şi mă întristează peste măsură că nu există un minim de "altceva" ca să existe şi un termen de comparaţie.
Tot la Guerrilla era o chestie f amuzantă cu oameni mai mult sau mai puţin celebri care îşi recunoşteau "the guilty pleasures". Şi nu de puţine ori m-am amuzat copios de ce spuneau.
Azi în drum spre casă, cu frig, polei, gri şi trafic haotic, am explodat dintr-odată pe scaun şi am început să dansez ca o nebună. Şi m-am bucurat. Şi m-am hlizit. Şi am cântat. Era aşa distractiv! Până mi-am dat seama că era o melodie pe care, în mod normal, fosta rockeriţă supărată, mare adoratoare de britt şi alternative, super pătrunsa de Vivaldi, Strauss sau Verdi, n-ar recunoaşte prea uşor că o place atât de tare. Aşa că m-am decis. La început de an. Cu inima curată. Să recunosc. Da, mi se umple sufletul de bucurie când ascult Nino d'Angelo cu Jesce sole! Şi dacă tot sunt aşa pornită, mai declar public ceva. Ador să dansez pe ritmurile unei melodii cantata de 3 algerieni (foarte celebrii, de altfel). Dau din şolduri? Uneori. Mă bucură peste măsură. Şi până acum nu am dansat-o decât în intimitatea apartamentului meu. Dar la prima petrecere la care voi merge, o voi pune. Spre uimirea şi şocul tuturor.
Şi pentru că nu puteam să nu am o plăcere ascunsă şi în limba (teoretic) română, o demenţă care mă face să râd şi să ţopăi, v-o spun şi pe asta: Viorica Rudare cu vechiul Taraf din Clejani cu Dumba Dumba. Nu, nu e Viorica din Clejani, deşi aşa se ştie. Vă rog să ascultaţi cu atenţie versurile. Şi dacă nu vă aduc măcar un zâmbet în colţul gurii ... aruncaţi cu roşii după mine.
Şi acum vă provoc. Să vă deschideţi sufletele. Şi să recunoaşteţi. Vă tresare şoldul la o manea anume? Vă prostiţi şi încercaţi să le imitaţi pe Andre cu Lasă-mi, papa, la mare? Hai, vărsaţi-vă sufletul!
Şi dacă tot sunt la acest capitol plin de sinceritate. Recunosc. Ador să mă scobesc în nas. Să fac grijulie biluţe. E un gest de o intimitate cu mine însămi de nepreţuit. Şi îmi place să mi se topească ciocolata pe degete şi le ling după aia. Şi îmi sug de sub unghii. Şi da, îmi place să râgâi după o mâncare bună. Şi râd chicotit, mai ales după ceva cu usturoi sau ceapă. Vă pup!