Prima dată când ...

La sfârşit de an vechi şi început de an nou, lumea obişnuieşte să facă bilanţuri, să analizeze, să tragă linii şi să finalizeze proiecte diverse. După care, să facă planuri, promisiuni şi să-şi ia angajamente. Pentru că în general mie îmi plac începuturile şi nu sfârşiturile, eu nu am tras nicio linie. De asemenea, nu fac promisiuni pe termen lung pentru că prefer să fiu spontană. M-a apucat, în schimb, rememorarea "premierelor" din viaţa mea. Mai mari sau mai mici. Mai simpatice sau nu chiar.
Prima amintire din viaţa mea e destul de violentă, dar foarte amuzantă la ora asta. Aveam vreo 3 ani şi într-o noapte, nu ştiu de ce, probabil pentru că eram un copil rău, m-am strecurat din pat şi l-am muşcat de nas pe fratele meu mai mare cu 5 ani. Care era un copil foarte cuminte. Şi l-am muşcat tare. A urlat, bietul de el. Ai mei m-au găsit foarte liniştită sub pat. DE CE??? "Asa am vlut eu!" Multă vreme mi-a plăcut să muşc, acum prefer să fiu o Vulpe care înţeapă.
Prima dată când îmi amintesc să fi fost bolnavă aveam vreo 5 ani. Şi am răcit rău. Şi din 6 în 6 ore venea o vecină odioasă să ne facă penicilină. Frate-meu nu zicea nimic. Eu urlam şi plângeam de taică-meu, sensibil din fire, se închidea în baie şi dădea drumul la duş să nu mă mai audă. Şi tot frate-meu, dragul de el, ca să mă împace, îmi punea discul cu Marry Poppins la pick-up şi mă plimba de mână în jurul mesei, să îmi treacă amorţeala fundului.
Prima bătaie zdravănă de care îmi aduc aminte am primit-o pe la 8 ani. Pentru că Vulpiţa-Berbeacă avea personalitate negativistă de la vârste fragede, mi-am luat-o de la mama pentru că nici nu apucase să ne spună să ne îmbrăcăm ca să mergem la bunici, şi eu şi spusesem NU. Deşi adoram să merg la bunici! Dar nu vroiam să-mi facă ea program. Până la urmă, tot am plecat. Cu botul umflat şi cu ochii gogonaţi de plâns. La capitolul acesta voi face o excepţie. Şi o să-mi amintesc şi de ultima bătaie. Primită tot de la mama. La 20 de ani :)))) Tot pentru NU şi boscorodit. Un şut în dos şi un rucsac în cap. La care eu, ca în filmele americane proaste, am replicat: "De-aia sunt eu aşa complexată, că m-ai bătut când eram mică!" Mama era să leşine de râs. "Eşti cea mai puţin complexată persoană pe care o cunosc. Poate nu te-am bătut cum trebuie". Adevărul e că nu m-au complexat sau frustrat palmele primite. Dar nici nu mi-au adus ceva bun. Doar sentimentul clar că eu nu voi da niciodată în copiii mei, dacă îi voi avea.
Prima şi singura palmă primită de la tata a fost pe la 12 ani. Făceam probleme la matematică pentru olimpiadă, iar eu nu aveam chef. Şi în loc să-i spun, am început să-mi bat joc de treabă. Şi-a dat seama şi mi-a dat o palmă. Nu cred că i-a părut vreodată mai rău pentru ceva. Eu, pe de altă parte, aş fi preferat de câteva ori în viaţă o palmă, în locul tristeţii cu care mi-a spus "m-ai dezamăgit, tăticuţule".
Unul din primele "învăţăminte de viaţă" de care îmi amintesc şi care mi-a devenit parte importantă din credinţele mele de viaţă după care mă ghidez a fost: când vrei ceva, cere. Ţi se poate răspunde da, nu sau poate. Şi nu ai nimic de pierdut.
Prima viaţă de pisică pierdută (după cum îmi place mie să spun atunci când suntem f aproape să o păţim) a fost tot pe la 5-6 ani. Când l-am văzut pe frate-meu ce mişto a făcut după ce a băgat o andrea în priză. Aşa că am băgat şi eu. Două. Mi-aduc aminte doar că, nu ştiu cum, am fost aruncată în spate, cu capul de calorifer, unde am rămas statuie, cu dinţii încleştaţi. Dumnezeu iubeşte copiii, chit că fac prostii.
Prima dată când am crezut eu că o să mor a fost pe la 9-10 ani. Îmi plăcea tare mult să îmi fac spumă din ness cu zahăr şi f puţină apă. Pe ascuns, fireşte. Şi mi-am făcut în ziua aia de vreo 3 ori cremă. Adică, vreo 7 linguriţe de ness. În scurt timp m-a luat tremuratul, îmi pocneau tâmplele, inima îmi spărgea pieptul. Am căzut pe covor, cu ochii holbaţi. Singurul lucru ce îmi trecea prin cap era "dacă mor, mă omoară mămica!". N-a ştiut nimeni nimic, noaptea aia am stat cu ochii beliţi pe pereţi şi n-am mai băut niciun fel de cafea până pe la 20 şi ceva de ani.
Primul sărut pe buze a venit tot cam pe atunci. Eram în concediu cu ai mei, la Sâmăta de Sus şi m-am îmbolnăvit groaznic. Febră, stomac vraişte. Nu aveam voie decât pat, ceai şi pâine prăjită. Într-o zi s-a strecurat în cameră nepotul gazdei. Un drac frumuşel cu un an mai mare ca mine. S-a aşezat foarte grav pe marginea patului, nu a spus nimic, mi-a întins nişte zmeură. Ştiam că nu am voie şi i-am spus să mă lase în pace, că oricum aveam să mor. În continuare nespunând nimic, şi-a băgat pumnul de fructe în gură, s-a mânjit pe buze, s-a aplecat deasupra mea şi m-a sărutat. Era dulce-acrişor şi atât de parfumat! Cu limba a împins uşor câteva bobiţe în gura mea. S-a ridicat şi mi-a spus serios: "nu-mi place de tine bolnavă". După care a fugit ca împuşcat. Nu ştiu dacă îmi trecuse boala sau a fost datorită sărutului lui, dar a doua zi nu mai aveam nimic, alergam ca o nebună şi mă băteam cu el. Iar zmeura a rămas unul din fructele mele preferate.
În a doua zi de clasa a 9-a m-am îndrăgostit prima oară. De un băiat cu ochii gri. Ne-am plimbat de mână, mi-a spus poezii şi poveşti, vreo 2 luni. După care m-a părăsit brutal şi dintr-o dată. Am aflat ani de zile mai târziu că o făcuse pentru că eu eram prea mică, iar el prea adolescentin-tulburat. Dar atunci a durut al dracului! Cât am mai plâns! Cât m-am mai frământat! Ce mi se pare minunat e că am trecut prin multe cu el, de-a lungul anilor, şi mi-a rămas cel mai vechi prieten al meu şi un om pe care mă pot baza oricând. M-am mai îndrăgostit de atunci. Şi am mai suferit. Dar niciodată la fel ca prima dată.
Prima dată când am făcut sex a fost accidental, în clasa a XI-a. Cu prietenul unui prieten care venise să ia nişte casete cu Metallica de la mine. Şi a rămas peste noapte. A fost tehnic, nu a durut, ba din contră. De atunci nu l-am mai văzut. Scăpasem de o grijă. Dar tocmai pentru că lipsise poezia, pentru mine prima dată când am făcut dragoste a fost aproape doi ani mai târziu. Cu sentimente, cu pasiune, cu tot decorul. Dacă e ceva ce mă bucură în viaţa mea, e că niciodată de atunci nu am regretat să fi fost cu cineva din cei cu care am fost. Ba din contră!
Prima slujbă pe care am avut-o m-a învăţat că mi se poate cere să muncesc mult, să fac lucruri dificile, să stau mult peste program, dar că nu voi accepta niciodată să mă culc cu şeful. Oricât de şarmant şi minunat ar fi. La al doilea job am primit, din prima zi, o lecţie de neuitat: orcine e înlocuibil. Şi aşa am învăţat şi eu să gândesc că şi cea mai minunată slujbă e doar o slujbă şi întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, apare alta.
Prima dată când am plâns la un film nu a fost la Love Story, Casablanca sau Titanic. Ci la un film despre nişte gâşte sălbatice. O fetiţă găsise nişte ouă în pădure, din ouă au ieşit bobocii, ea le-a crescut, au învăţat să zboare împreună (gâştele cu echipamentul din dotare, fetiţa într-un avion rudimentar). E, şi gâştele astea trebuiau să ajungă să ierneze într-un parc unde, dacă nu ajungeau, în loc de parc se făcea un mall sau o parcare sau whatever. Şi momentul culminant, normal, a fost cu gâştele care nu mai ajungeau. Şi pune-te, Lio, pe bocit! Dar s-a terminat totul cu bine. Şi acum f rar mă emoţionez la filme cu oameni, dar la animale sunt ca o fântână arteziană.

Mi se întâmplă aproape zilnic câte o premieră. Mai bună, mai rea, mai ciudată, mai amuzantă. Poate într-un episod viitor. La voi cum a fost prima dată când ...?